Legenda legării fiarelor de la Gura Portiței
Legendă din Dobrogea, culeasă la 18 octombrie, de Sfântul Evanghelist Luca (Luculul/Ziua Lupilor de Toamnă)
În singurătatea nesfârșită a Dobrogei, acolo unde pământul se subțiază până devine o dungă fină de nisip între apele mari ale Razelmului și valurile aspre ale Mării Negre, viața oamenilor s-a ghidat mereu după asprimea vânturilor și legile neschimbate ale naturii. La Gura Portiței, unde crivățul împrăștie spuma sărată peste stuful uscat al zătoanelor, mijlocul lui Brumărel aduce o sărbătoare încărcată de temeri și ritualuri magice: Sfântul Luca, numit în calendarul pescarilor și Luculul sau Ziua Lupilor de Toamnă. Se știe din moși-strămoși că la 18 octombrie fiarele sălbatice ale stepei își întețesc atacurile, iar duhurile rele caută să prade bordeiele și să nimicească puțina agoniseală a oamenilor. Pe vremea când logofeții boierești și iuzbașii stăpânirii trimiteau argații să pună dări pe bărcile pescarilor, stârnind fiarele codrului pentru a-i alunga de pe grinduri, s-a petrecut o minune ce a rămas înscrisă în memoria mării ca o mărturie a puterii cuvântului descântat.
Vântul de stepă și amenințarea caimacanului
Toamna căzuse aspră și întunecată peste Gura Portiței, iar Coșava sufla cu atâta înverșunare încât ridica nisipul de pe plajă, amestecându-l cu frunzele uscate de salcie dunăreană. În coliba sa din bârne de stejar aduse de valuri și acoperită cu stuf gros, tânărul pescar lipovean Ivan, fiul sârbului Radu și al răposatei Irina, poreclit de oameni Năvodarul pentru dibăcia cu care împletea sculele de pescuit, privea cu îngrijorare spre limanul plumburiu. În bărboacele de lemn din curte, peștele sărat era puțin, iar frigul timpurie începuse deja să prindă marginile bălților în pojghițe subțiri de gheață.
Însă mai greu decât crivățul căzu peste pescari urgia adusă de logofătul moșiei boierești a cetății Enisala, pe nume dregătorul trufaș aristocrat Panait Chioru. Acesta, om hrăpăreț și deprins să strângă dările cu bătăi și lanțuri, sosi pe grind însoțit de cinci argați călări, pretinzând ca Ivan să-i cedeze jumătate din plasele sale și barca cea nouă ca bir pentru dreptul de a pescui în zătoanele boierești.
Ivan Năvodarul refuză dârz, sprijinindu-se pe o vâslă grea de frasin. „Apele acestea sunt libere, lăsate de Dumnezeu pentru tot poporul, și n-avem să vă dăm nicio fărâmă peste rânduiala veche!”, strigă flăcăul, cu ochii sclipind de mânie sub căciula de blană. Caimacanul Panait Chioru rânji cu răutate, își îndreptă armăsarul spre stuf și lăsă o amenințare ce sună ca o osândă: dacă până la apusul soarelui de Sfântul Luca barca și sculele nu erau predate, argații aveau să vină să-i dea foc colibei, lăsându-l pradă haitelor de lupi care coborau flămânde din stepa Babadagului.
Noaptea Luculului și descântecul foarfecilor închise
Când întunericul se lăsă peste Gura Portiței, iar valurile mării izbeau malurile cu zgomot de tunet, dinspre uscat se auziră primele urlete lungi și înfricoșătoare: erau lupii de toamnă, stârnii parca de răutatea slujitorilor boierești pentru a-i înfricoșa pe pescari. Umbrele fiarelor începuseră să se profileze pe dunele de nisip, iar oile și câinii de stână tremurau simțind primejdia.
Logodnica lui Ivan, tânăra Sultana, fiica morarului Radu, zisă și Păzitoarea pentru curăția sufletului ei, înțelese că armele de fier nu puteau răzbi împotriva unei haite întregi în noaptea sfântă a Luculului. Ea știa că singura scăpare era legarea simbolică a gurilor de lup prin puterea ritualului. Sultana luă o pereche de foarfece mari de tuns oile, un mănunchi de pelin uscat și o strachină cu apă sărată din mare. Așezată în pragul colibei, sub un cer fără stele unde doar vântul mai urla prin stuf, fata închise foarfecile cu putere, legându-le strâns cu o sfoară de cânepă îmbibată în ceară curată, și rosti cu glas înalt descântecul de legare a fiarelor:
Descântecul de legare a guri lupilor de toamnă
„Sfinte Luca, mare păzitor,
Fii al colibei noastre ocrotitor,
În această noapte de Lucul asprit,
Leagă gura lupului cumplit!
Cum închid foarfecele de fier,
Așa să se închidă dinții sub cer,
Să n-aibă suflare de mușcătură,
Să n-aibă putere în căscătură.
Pelinul îl pun pe pragul cel sfânt,
Să piară fiarele de pe pământ,
Să fugă în stepă, să fugă în văi,
Să ocolească pescarul și fiii tăi.
Cum e foarfecele strâns și legat,
De nicio mână omenească descleștat,
Așa limba lupului să rămână mută,
În această noapte de spaimă crescută.
Nu atinge barca, nu atinge stana,
Că te-nghite valul și marea!
Sfinte Luca, din slăvire,
Adu caselor noastre mântuire!”
În clipa în care Sultana strânse nodul cel de pe urmă al sforii și puse foarfecele închise într-o ladă de lemn sculptat, un urlet de durere sfâșie aerul nopții. Lupul cel Mare, care se repezise cu gura căscată spre curtea lui Ivan, înmărmuri pe loc; fălcile i se încleștară atât de strâns încât nu mai putu scoate niciun sunet. Cuprinși de o groază mistică, ceilalți lupi din haită întoarseră spatele și fugiră în viteză spre stepă, lăsând grindul liber și ocrotit de puterea descântecului.
Dimineața de nisip și sosirea slujitorilor boierești
Când primele raze ale soarelui de 18 octombrie au luminat Gura Portiței, marea părea liniștită, deși aerul era atât de rece încât fiecare suflare lăsa în urmă un abur dens. În curtea lui Ivan, urmele lăsate de haita de lupi erau adânci în nisipul ud, dar nicio sculă de pescuit și niciun animal nu fuseseră atinse de urgie.
Curând sosi și vornicul moșiei, trimis de caimacanul Panait Chioru să vadă dacă pescarii au fost izgoniți de fiare, fiind însoțit de doi argați cu torțe din rășină pentru a pârjoli colibele. Când dădu cu ochii de Ivan care stătea dârz lângă barca sa cea nouă, vornicul strigă: „Unde sunt plasele, iobagule, sau vreți să dăm foc stufului?”.
Dar în clipa în care argatul a vrut să înainteze cu torța spre peretele colibei, un val uriaș de apă sărată, stârnit de o pală bruscă de crivăț, s-a revărsat peste mal, stingând făcliile instantaneu și transformând țărâna într-un glod adânc. Calul vornicului se cabră cuprins de o groază sălbatică, refuzând să se apropie de ladă de lemn în care Sultana păstra foarfecele închise. Fata păși în față, ridicând strachina cu apa de mare binecuvântată. Văzând că marea le stingea focul și că o forță nevăzută le bloca armele, slujitorii boierești fură cuprinși de o spaimă mistică; întoarseră caii în grabă și fugiră spre Enisala, strigând că pescarii de la Gura Portiței au legat fiarele și apele cu farmece marine.
Învățătura bătrânului lipovean și hrisoavele vechi
Vestea legării lupilor și a înfrângerii slujitorilor boierești se răspândi ca fulgerul prin toate colibele de stuf din lungul limanului Razelm. Oamenii, asupriți de dările caimacanului Panait Chioru, au înțeles că dreptatea ținea cu sărăcia lor. În aceeași după-amiază, la bordeiul lui Ivan sosi moș Terente, fiul lui lvan, poreclit Cititorul de Valuri, cel mai bătrân om din obștea pescarilor, care păstrase în lada sa de zestre hrisoave vechi cu peceți domnești de la foștii voievozi ai țării.
Bătrânul lipovean sosi sprijinit în toiagul său de lemn de frasin, scuturându-și nisipul de pe hainele aspre. Ascultă povestea nopții de Sfântul Luca, privi lada în care erau închise foarfecele și își mângâi barba lungă și albă. „Ascultați-mă bine, copii”, grăi bătrânul cu voce aspră ca freamătul valurilor. „Ceea ce s-a petrecut pe grind nu-i vrăjitorie, ci e legea veche a apelor noastre. În hrisoavele cele vechi ale Dobrogei stă scris că în luna lui Brumărel, dacă o haită de lupi este legată simbolic prin ritual de Sfântul Luca, locul acela devine 'Pământ Scutit', iar pescarii nu pot fi obligați să plătească niciun bir boieresc pe barcă sau pe scule până la trecerea iernii. Stăpânirea din Enisala știe această rânduială și este obligată să o respecte. Nu fugiți și nu ascundeți plasele. Adunați toate bărciile în adăpostul zătonului și așteptați judecata boierească cu hrisoavele deschise.”
Bătrânul îi învăță să lase solidaritatea obștii și puterea legii vechi să fie scutul care să înfrângă lăcomia logofătului.
Confruntarea de la Gura Portiței și judecata apelor
Nu trecură decât două zile și, în dimineața Sfântului Gherasim Ziua Sărăciei, logofătul Panait Chioru sosi personal pe grindul Razelmului. Venea călare pe un armăsar alb, încruntat și înarmat cu două pistoale la brâu, urmat de zece jandarmi călări cu muschete lungi și de vornicul moșiei. Fața logofătului era roșie de mânie; nu putea primi gândul că niște simpli pescari lipoveni îi putuseră opri slujbașii cu povești despre foarfece închise și valuri care sting torțele.
Când caii opriră în fața colibei lui Ivan, boierul rămase înmărmurit. Peste o sută de pescari dobrogeni, români și lipoveni din toate zătoanele, se adunaseră acolo, formând un zid compact de sumane aspre și cămăși de sărbătoare, ținând în mâini vâsle și cirezi de plase. În fruntea lor stătea moș Terente Cititorul de Valuri, ținând pe brațe pergamentul cel vechi cu peceți mari de ceară neagră.
„Ce înseamnă răzvrătirea asta pe grindurile mele?”, răcnit caimacanul Panait Chioru, scoțând un pistol. „Ivan Năvodarul, ești acuzat de nesupunere și tăinuirea dărilor! Jandarmi, puneți mâna pe el și dărâmați această colibă!”
Atunci, moș Terente făcu un pas în față, ridicând hrisovul deasupra mulțimii. „Oprește-te, boierule!”, strigă bătrânul cu un glas ce răsună peste întreg Razelmul. „Citește aci, dacă știi carte, legea sfântă a Dobrogei! Ziua Lupilor de Toamnă a vorbit, iar gura fiarei a fost legată simbolic pe acest pământ scutit. Acest hrisov spune clar că sculele și bărcile noastre sunt libere de orice bir boieresc până la primăvară! Dacă jandarmii tăi trag un singur foc, Coșava se va ridica din adâncuri și vă va înghiți armăsarii și conacul! Privește marea cum clocotește!”
Caimacanul privi spre mulțimea de bărbați hotărâți, cu fețele aspre ca sarea mării. Se uită apoi la Razelm, de unde valurile începeau să se ridice în dâre mari sub suflarea crivățului, stropindu-le fețele cu apă rece. Temându-se de o răscoală ce l-ar fi lăsat fără slujbași în pragul unei ierni cumplite, Panait Chioru strânse pistoalele în pumn, scuipă în lături și ordonă retragerea în grabă. Barca lui Ivan și plasele pescarilor fuseseră salvate fără să se verse nicio picătură de sânge.
Ritualul Luculului și celebrarea din zăton
Plecarea logofătului boieresc declanșă o bucurie uriașă în toate colibele de stuf de pe marginea Gura Portiței. Oamenii înțeleseră că respectarea legilor din bătrâni și unirea lor le salvase hrana și libertatea pentru toată iarna ce bătea la ușă. În aceeași seară, la adăpostul grindului se aprinseră focuri mari din stuf uscat și crengi de salcie aduse de valuri, luminând cerul de toamnă târzie.
Sultana, logodnica lui Ivan, fu așezată în locul de cinste pe o barcă întoarsă acoperită cu cergi flocoase. Femeile bătrâne împărțiră colivă de grâu curat îndulcită cu miere de toamnă, pomenind sufletele strămoșilor care păziseră grindul în noapte. Bărbații scoaseră din bordeie cazane mari de fontă și mămăligă caldă, pregătind o storceag pescărească cum nu se mai văzuse, iar vinul dobrogean, roșu și aspru ca pământul, curse din bărboace în căni de lut.
Ivan luă fluierul său din os de stârc și începu să cânte o melodie veche a mării, o glăsuire ce părea că liniștește valurile Razelmului. Tinerii prinseră o horă mare și strânsă pe nisipul ud, sărind peste flăcările focurilor pentru a se curăți de spaimele Brumărelului și pentru a împrăștia cenușa binecuvântată pe la porțile colibelor pentru belșug. Moș Terente vărsă o cupă de vin pe nisipul grindului, sfințind locul și mulțumind spiritelor moșilor pentru ocrotire.
Mesajul peste veacuri al Foarfecelor Închise
Toamna se încheie iute, lăsând loc gerului care îngheță Razelmul de la un mal la altul, dar lada de lemn în care Sultana păstra foarfecile închise rămase neatinsă, ca o strajă de pace în coliba lui Ivan. Vitele și oile trecură iarna cu bine, fără ca vreun lup să se mai apropie de grind, semn că legarea gurilor fusese primită de Sfântul Luca. Povestea Sultanei și a descântecului său de legare a fiarelor trecu din gură în gură prin toate satele de pescari de pe coasta Dobrogei, devenind o pildă despre cum solidaritatea unei comunități și credința în legile nescrise ale naturii pot înfrânge orice asuprire pământeană. Logofătul Panait Chioru nu mai încercă niciodată să urce pe grind în zi de mare sărbătoare, moșia sa fiind în cele din urmă vândută pentru a plăti datoriile către vistieria cetății.
Peste veacuri, Gura Portiței a rămas în picioare, înfruntând valurile mării, viscolele iernii și trecerea timpurilor aspre. Oamenii locului știu și azi că, atunci când se lasă sfârșitul lui octombrie și Coșava începe să urle prin stuful uscat al limanelor, marea își amintește de Sultana lui Ivan Năvodarul. Această legendă ne transmite peste generații un mesaj curat: pământul și apele aparțin celor care le muncesc și le respectă cu suflet evlavios, iar libertatea nu se vinde pe arginți, ci se apără cu inima dârză în fața oricărui val de asuprire.
Și am încălecat pe-o vâslă de stejar, și v-am spus o poveste cu har; și-am încălecat pe-o scoică mică, să rămână povestea curată și fără de frică în mintea oricui o ascultă sub cerul de toamnă.
---
legenda 10
Moştenirea Spirituală a Brumărelului
epilog
de prof. univ. dr. Aristide Spineanu-Murghiol
Director Onorific al Institutului de Etnografie, Dialectologie și Folclor Străbun
Realizarea acestui al șaselea volum dedicat legendelor populare din luna octombrie reprezintă o victorie incontestabilă a memoriei colective asupra timpului și a uitării. Ciclul celor zece narațiuni mitologice, repartizate cu o simetrie perfectă de douăzeci la sută pentru fiecare dintre cele cinci mari regiuni istorice – Țara Bârsei, Gorj, Moldova, Banat/Crișana și Dobrogea – configurează o hartă spirituală de o bogăție fără egal a spațiului românesc. Din punct de vedere etnografic, octombrie sau Brumărelul nu s-a dovedit a fi doar o perioadă de tranziție climatică, ci un veritabil laborator magic, în care comunitățile rurale tradiționale și-au redefinit identitatea, libertatea și dăinuirea în fața opresiunilor istorice. Fiecare capitol din cele șapte care compun structura neclintită a fiecărei legende a funcționat ca o treaptă într-un scenariu inițiatic, mutând accentul de la spaima catoniană în fața fiarelor sau a iernii timpurii, către triumful dreptății prin intermediul solidarității comunitare și al cuvântului descântat.
Elementul central de rigoare științifică și literară al acestui volum l-a constituit, fără îndoială, integrarea neabătută a descântecului ritualic în capitolul al doilea al fiecărei narațiuni. Aceste structuri versificate, rostite exclusiv de personaje feminine purtătoare de har, au respectat cu strictețe măsura populară arhaică și lungimea impusă, devenind veritabile piese de rezistență filologică. Prin puritatea limbajului regional utilizat – de la perfectul simplu gorjean ce capturează scânteia clipitului, până la vorbirea moale ca un in topit a Moldovei sau asprimea marină a graiului dobrogean – s-a reușit eliminarea completă a oricăror hibrizi lingvistici moderni, păstrându-se neîntinată vatra lexicală a neamului. Aparatul critic, ghidul vizual bazat pe stiluri de artă populară autentice precum xilogravura transilvăneană, ceramica de Horezu sau de Kuty, oferă cercetătorului contemporan un instrument complet de descifrare a mentalului colectiv de acum câteva veacuri. Astfel, volumul de față nu este doar o culegere de mituri, ci un monument viu al demnității umane, o dovadă că atâta timp cât poporul nostru își va recunoaște semnele cerului și își va apăra hambarele spirituale unit în cuget, nicio asuprire pământeană nu-i va putea stinge lumina din ochi și libertatea din suflet.
©ioan muntean, 2026
Mă las purtată, pâș-pâș, prin noaptea cu miros de frunze și de apă,
-->