Cârciumi de pomină de altădată (9)
Farmecul cârciumilor cu lăutari din Vechii Bucureşti
„Liră jalnică, duioasă,
Ce tot răsuni în zadar
Când fericirea și viața
Să sfârșește cu amar.”
Nu se putea închipui locantă de soi în vechii București fără măcar un balaoacheș cu diblă din care picura lapte și miere, necum note muzicale, căci dumnealui nici c-avea habar de portative și diezi. Dar ce chibzuială?! Avea, în schimb, un simț înnăscut de a ține cu măiestrie isonul, căci degetele îi jucau dumnezeiește pe strunele bine întinse și acordate după ureche în cvinte perfecte, iar arcușul cu fir de coadă de cal devenea baghetă de vrăjitor în mâinile-i dibace.
Muzichiia scripcarilor de demult se auzea de la bodegile și birturile de pe malurile Dâmboviței și era leac de alinare pentru orișice suferință: „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic!“ lângă o carafă cu vin. Lăutaria a plecat din mahalalele mărginașe dar a sfârșit prin a cuceri localurile cele mai sclivisite din inima orașului.
La început, lăutarii erau cei mai de preț robi „de vatră” de pe moșiile marilor boieri, fiind prețăluiți și de cinci ori mai bine decât un spoitor, aurar sau căldărar. Apoi, au fost trimiși să colinde orașele lumii, din Stambul până-n Lipsca, pentru a deprinde sunete noi și ritmuri pline de ciudate farafastâcuri. Maeștrii viorii ajunseseră adevărate oglinzi ale vremurilor lor: au învățat galeșe refrene osmanlâie pentru stăpânii saraiurilor, dar și cântece grecești mai jucăușe pentru fanarioți, după cum au cutremurat sufletele nostalgice cu acorduri rusești pe vremea Regulamentului Organic.
După ‘48, au cutreierat iarăși Europa, învățând polci, mazurci, valsuri, și din acest amalgam, destul de nelalocul lui la început, născându-se apoi, cvintesențial, într-o și mai ciudată împreunare cu doina și balada veche românească, o alcătuire unică și nemaiauzită, anume acel freamăt al emoțiilor care „l-a dat pe spinare” pe Franz Liszt atunci când soarta lui s-a întrepătruns, într-o seară de poveste, cu cea a lui Barbu Lăutaru - un soi de basm polifonic al unei cobze eliberate de opreliștile vreunui canon.
Bucureștii au prețuit dintotdeauna muzica lăutărilor adevărați, „de mătase”, și au cultivat-o cu statornicie în locantele lui de poveste, în locantele de altădată, în care - ca și astăzi - se cânta aprig, de jucau paharele pe masă, dârdâiau piftiile și gâlgâiau în sosuri fripturile, iar petrecăreții acompaniau taraful lovind ritmic cu tacâmurile de alpaca argintată în tipsiile golite de bunătăți. Ne-o spune și maestrul Viorel Cosma în cartea despre București - citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950), despre „cârciumi, birturi, bodegi și restaurante, racherii și berării, parcuri și grădini cu muzică”. De peste tot, de la „Leul și Cârnatul” sau „Luzana”, de la „Nae Sacâz Sperie-Pește”, „Groapa dulce”, „Parcul privighetorilor”, „La trei frunze de viță” sau „Flora”, răsunau cântecele lăutărești ale unor adevărate dinastii de virtuozi, precum Dinicu, Ochialbi, Ciolac, Sava Pădureanu, Nicolae Buică, Moțoi sau Albeșteanu.
Farmecul particular al cetății pitorești unde, raportat la numărul de ulițe și de locuitori, erau multe biserici și mânăstiri dar și mai multe cârciumi și restaurante decât oriunde altundeva pe bătrânul continent, era dat în primul rând de viersul neasemuit ce se revărsa melodios din fiecare cârciumă, de pe Podul Beilicului până pe Podul Caliței și mai departe pe Podul Mogoșoaiei. Viorel Cosma ne reamintește că la „Cireșica”, vatmanul tramvaiului ce venea de la Gara de Nord și făcea stație înainte de a o coti la stânga pe bulevardul Elisabeta, striga cu glas îmbietor și baritonal:
„Coboară, neamule, să mânânci pește batog/Și să-ți cânte Zavaidoc!”.
Acest gen de reclamă orală a funcționat până foarte aproape de timpurile noastre, când la „Hanul Galben” (numit așa de la culoarea în care fusese spoit de primul său proprietar, clucerul Preda) cânta Fărâmiță Lambru cu acordeonul lui cu burduf tocit și găurit.
Hanurile, birturile și cârciumile și-au păstrat multă vreme mâncărurile și specialitățile adunate de la greci și de la turci. Se aduceau la mese – zice George Costescu – „ciorbe acre (cu borș, cu potroace ori bătute cu ou), paceauá, schimbeauá, tuslama de burtă de văcuță sau de picioare de vițel, piftii de purcel, iahnii de crap, somn, știucă, ciulama de ciuperci, scoici umplute, scordolea de raci și altele. Grătarele nu lipseau, la fel și vinurile selectate din cele mai rafinate sorturi românești.”
Francezul Ulysse de Marsillac în Le Moniteur Roumain, nota cu îndreptățire prin 1869: „Acești lăutari, vedeți dumneavoastră, sunt descendenții direcții ai rapsozilor, ai poeților epici, ai barzilor din timpurile antice”. Cel care-l recomandase pe Marsillac să scrie în presa bucureșteană, criticul muzical și compozitorul Grigore Ventura - stăpânul câinelui Leandru, mare amator de bere la halbă! - le-a încredințat marilor lăutari bucureșteni faimoasa-i Horă de la Sinaia, piesă devenită laitmotiv în repertoriul acestora.
Primele mari tarafuri bucureștene așa-zise moderne au aparținut, în prima parte a veacului al XIX-lea, prințului Suțu, lui Dinicu Golescu și negustorului grec Souliotis. Pictorul Charles Doussault, martor ocular al unei petreceri câmpenești ținute în curtea unei case boierești, a lăsat o splendidă acuarelă din 1846 consacrată serbării, în prim-plan apare un taraf alcătuit dintr-un staroste viorist, încă doi scripcari, un naist și doi cobzari, cu toții îmbrăcați în costume orientale și purtând fesuri cu ciucur pe cap. Din geamlâcul conacului, muzicanții erau admirați de musafirii străini ai hospodarului valah.
Lăutarii erau îndemnați să cânte deopotrivă la petrecerile lumești și la marile sărbători religioase, încă de demult, de pe vremea lui Vodă Brâncoveanu, care avea tocmiți pentru „muzica curții” surlari, trâmbițași și mehteri turci, toboșari ungurești, dar și lăutari, cimpoiași și cobzari valahi. Când Vodă Caragea a intrat în București, pe 12 decembrie 1812, din alaiul său au făcut parte și „lăutarii domnești” ai marelui armaș Alecu Mavrocordat. Asemenea, primul domn pământean de după fanarioți, Grigore Ghica, a purces la prima sa defilare solemnă prin oraș, pe 6 noiembrie 1822, însoțit de cei aproape două sute de țigani ai armașului, „cântând din felurite instrumente”.
Nicolae Filimon spune că înainte de 1860 se înființaseră în Capitală numeroase tarafuri: „Lăutarii numără numai în București aproape 40 de bande sau tacâmuri, după cum le spun ei”.
Încet, între „sunători” (vioară, cobză, nai și țambal de gât) se impune și guristul, la început fiind chiar unul dintre aceștia. Se naște astfel „cântecul de lume”, ca specie a folclorului orășenesc bucureștean, Anton Pann fiind cel dintâi care-l cultivase, încă înainte de 1850. Se spune că guristul (azi se cheamă chanteur) trebuia „să aibe piept sănătos și răsuflare lungă” și, vorba lui Ionnescu-Gion, să fie atât de convingător „încât să facă și cărămida să plângă”! Vasile Alecsandri a băgat de seamă că asemenea cântări „erau pretutindeni bine primite la mese, la nunți, la petreceri, prin grădini sau prin vii”.
Tematica este din ce în ce mai curajoasă, ba chiar deocheată. La chefurile dinspre ziuă întotdeauna se cereau cântece mai fără perdea, precum:
„Aleargă, suflete, aleargă
La soția ta cea dragă
Ridică de pe picioare
Orice fel de-nvelitoare
Și spune cu îndrăzneală
C-am să fac mare năvală”.
Altminteri, Văcăreștii sau Costache Conachi nu se dădeau în lături nici ei să compună astfel de „trăznăi”. Prin 1793, un călător neamț nota cu candoare stihuiri „anonime” precum:
„Mititică ești la gură,
Dulce la căutătură.
Mititică ești la stat
Și cu haz la sărutat”.
În locantele orașului se aflau un amestec de mâncare proaspătă, bună, bine mirositoare, băutură ieftină -se putea bea și „cu burta”!- și zaiafet lăutăresc. În tinerețea sa, viitorul memorialist Constantin Bacalbașa dejuna la birturi „cu 90 de bani și anume: pâine 10 bani, două ouă fierte 20 bani, o fleică 40 bani, un măr 10 bani, bacșișul 10 bani; cu vin costa 1 leu și 10 bani”. Lăutarii nu se puneau la socoteală. Ei cântau pe la mese și numai cine voia îi dăruia. Numai restaurantele mari aveau orchestre de muzicanți angajate permanent. Majoritatea cântăreților și formațiilor, chiar și numele mari peregrinând, în aceeași seară, dintr-un local în altul.
„Foaie verde murele,
Rele sunt frigurile,
Mai rele dragostile.
De friguri, zaci și te scoli,
De dragoste, zaci și mori!”
Pe lângă grătarul cu mititei, patricieni, scăricică, fleici, „piz…ici de văcuță”, momițe, măduvioare, rotocoale de berbecuț, coaste de porc și antricoate cu floare de vită, cântecul lăutăresc de lume, adeseori cu mlădieri de manea orientală amestecate cu rezonanțe de șansonetă franțuzească sau tango argentinian, era un punct, obligatoriu, în „meniu”. Mai cu seamă grădinile cu muzici: „La trei ochi sub plapumă”, „Trei sarmale”, „Trei lulele”, „La botul calului”, „La ciobanul vesel”, „La Tache Zbanghiul”, „Bodega boilor”, „La salonul de aur”, „La ochiul lui Dumnezeu”, „La Iepurele de aur”, „Pui de tigru”, „Podgoreanu vesel”, „Scăricică”, „La minor”, „La șapte șvabi”, „Motanul negru”, „Trei chiftele”, „La mielul alb”, „La rățoi”, „La câinele alb”, „La berbec”, „Potcoava”, „Pisica neagră”, „Mărul de aur”…, unde cap de afiș erau tarafurile și guriștii.
Marile tarafuri treceau cu ușurință scena de la cheful birtului la reprezentațiile de gală și înapoi. Grigoraș Dinicu putea cânta în aceeași seară atât pe scena Ateneului Român cât și la restaurantul Continental.
În 1937, cu ocazia Expoziției Internaționale de la Paris, la dejunul de gală oferit de Regele Carol al II-lea, avea să strălucească într-un memorabil „divertisment muzical”. Pe mese se înșirau toate minunățiile gastronomiei românești însoțite de băuturile noastre:
Crap de Snagov cu aromate. Pelin, reccolta 1934.
Pateuri de Ploiești.
Piftie de curcan în geleul ei.
Icre negre proaspete. Vin alb de Silistra, recolta 1931.
Borș de pui. Alb de Valea Călugărească, recolta 1928.
Sterlet de Dunăre a la Cernavodă. Alb de Alba-Iulia, recolta 1932.
Musaca a la Moldova. Alb de Mediaș, recolta 1934.
Țuică de Văleni, 1914 și Tescovină de Craiova, 1930.
Sarmale de Buzău. Alb de Tighina, recolta 1923.
Foi de viță farces à l’ancienne.
Tocană d’abats de volaille, a la Sibiu. Rose de Silistra, recolta 1930.
Iepure de Sighișoara a la Bucureșteana. Roșu de Sâmburești, recolta 1934.
Friptură românească: Gâscă de Valahia și anturajul său de cailles, fasani și prepelițe. Alb de Murfatlar, recolta 1934.
Mititei de Băneasa. Alb de Silistra, recolta 1930.
Salate: vinete, tomate, lăptuci, ardei.
Brânzeturi, în armonia lor: Burduf, Brăila de munte, Cașcaval.
Patiserii naționale: baclava, cataif cu cremă, sarailie cu nuci, Fetească, recolta 1932.
Plăcintă cu mere. Cotnari, 1918 și 1900
Înghețată (Parfait de Sinaia). Vin șampanizat, România, brut 1928.
Fructe diferite.
Cafea turcească. Coniac românesc.
Noaptea, povestea Grigoraș Dinicu, s-a încheiat cu o scenă de neuitat: celebra cântăreață franțuzoaică Mistinguette „arătându-și superbele picioare naistului Fănică Luca, care-i cânta la ureche”…
Restaurantul asociaților Dumitru Enescu și Ion Andreescu, veniți de la Iordache Ionescu în 1904, a constituit, în strada Sfântul Ioan Nou de lângă Hanul Kretzulescu, unul din locurile de atracție pentru amatorii bucureșteni de muzică lăutărească, aici concertând mai întâi orchestra lui Cristache Ciolac, apoi tarafurile lui Gheorghiță și Grigoraș Dinicu, în timp ce pe mese se răsfățau nenumărate platouri cu bucate tradiționale românești: babic, ghiudem, cârnați afumați, rațe și gâște de vânat afumate, brânzeturi de Dobrogea și cașcaval de Penteleu, curcani umpluți cu castane.
În ianuarie 1934, la a șasea aniversare a cotidianului Curentul, meniul a fost dedicat, fel cu fel, marilor jurnaliști ai epocii:
„Țuică de Văleni din alambicul misionarelor lui N. Iorga.(…)
Icre de știucă romanțioasă a la Romulus Dianu.
Saramură de crap piperată a la Pamfil Șeicaru. (…)
Cartofi prăjiți a la răbdările lui Dragoș Vrânceanu. (…) Murături acrite de Petre Mihăilescu. (…)
Plăcintă cu brânză literară a la Cezar Petrescu (…)”.
… Tot astfel se vor fi petrecut multe alte chefuri de pomină în Bucureștii boemi de altădată, însuflețiți de atâtea neamuri de lăutari vestiți spre bucuria dumnealor, conașii cu dare de mână și aplecare spre toate cele frumoase. Bucureștii Vechi în sărbătoare - ce mândrețe de oraș și ce mândrețe de oameni însemnați!
sursa: Kera Calița ot Jariștea
-->