14. (eseu)
~ ciclul sonetele dansului ~
Elogiul mişcării: sonetele dansului
Prolog
(ciclul inspirat de un dansator-balerin al Operei Brașov, născut dintr-o provocare tăcută a grației)
„Există în trup o limbă pe care doar tăcerea o înțelege,
iar în tăcere – o muzică ce se numește dans.”
(notă din jurnalul unui balerin)
I. Geneza mișcării
Totul a început dintr-un pas. Un pas tăcut, făcut nu pe scenă, ci într-o sală goală, între oglinzi care reflectau nu doar figura, ci și efortul de a fi viu. Într-o seară târzie, într-un colț de Brașov mirosind a iarnă și istorie, un dansator al Operei mi-a vorbit despre singurătatea dansului. Nu ca despre o profesie, ci ca despre o rugăciune a mușchilor și o meditație a sângelui.
„Poetule,” mi-a spus el, „scrie-mi un dans în cuvinte. Fă ca versul să aibă greutate, elasticitate, un pas de arabesque, un echilibru între gravitație și vis.”
Provocarea lui nu era un capriciu artistic. Era un act de transmitere, o moștenire între arte. El dansa mișcarea; eu trebuia să o traduc în limbaj.
Așa s-a născut ideea acestui ciclu – Elogiul mișcării: sonetele dansului. Nu ca o antologie despre pași și ritmuri, ci ca o cartografie a ființei în mișcare. Fiecare dans din aceste 48 de sonete este o formă de a gândi altfel lumea: prin gest, prin respirație, prin pulsația unei emoții care nu are nevoie de cuvinte, dar se lasă prinsă în ele.
II. Cuvântul ca dans
Cuvântul, asemenea dansului, se mișcă între două tăceri. Prima tăcere este cea dinaintea nașterii versului; a doua, cea după ce el s-a sfârșit. Între ele, corpul limbii face piruete, se arcuiește, cade și se ridică.
Dansul și poezia se întâlnesc într-un loc intermediar – acolo unde sunetul se dizolvă în gest, iar gestul se preschimbă în imagine. În acel spațiu fragil, am înțeles că un sonet este o coregrafie de sensuri:
două catrene care repetă o mișcare tematică, ca un pas repetat pe scenă;
două terține care se înalță, improvizând libertatea;
un final, un saut de foi, o săritură de credință în golul alb al paginii.
Rima este ritmul inimii. Măsura este respirația.
Iar metafora – trupul care se exprimă fără să rostească.
III. Dansatorul – martor al grației și al durerii
Cel care mi-a inspirat acest ciclu nu s-a recomandat niciodată ca maestru. Era un om cu umerii drepți, cu privirea obosită și cu gesturi de o precizie aproape mistică. Într-o pauză de repetiție, mi-a arătat palmele lui.
„Aici,” mi-a spus, „e poezia: în bătăturile dintre degete.”
A râs. „Poezia doare. Corpul o știe.”
Am înțeles atunci că dansul nu este despre frumusețea perfectă, ci despre lupta de a rămâne vertical în mijlocul greutății. Dansatorul e o statuie vie care se prăbușește și renaște în același gest.
El nu imită lumea – o creează dintr-un impuls, o reinventează.
Opera din Brașov devine astfel o catedrală a mișcării. Fiecare repetiție e o rugăciune, fiecare spectacol o liturghie a efortului.
Iar balerinul – acel anonim provocator – este preotul și jertfa în același timp.
IV. Teoria poetică a mișcării
Mișcarea nu e doar schimbarea locului, ci o formă de gândire.
În dans, timpul devine vizibil.
În poezie, vizibilul devine timp.
Să scrii despre dans înseamnă să scrii despre absență: pentru că niciun pas nu durează. El se naște și moare într-o clipă, asemenea versului perfect.
Sonetul, prin forma sa fixă, își asumă același paradox ca dansul: limitele devin libertate.
Cele două tipuri de rimă pe care le voi folosi – abab cdcd efef gg și abab bcbc cdcd ee – nu sunt doar structuri sonore, ci două coregrafii interioare. Prima e clasică, rotundă, echilibrată ca o pavana. A doua e în spirală, un dans care se reia și se răsucește, asemenea unei piruete fără sfârșit.
Fiecare sonet are un ritm propriu, un pas.
Un sonet despre Flamenco respiră altfel decât unul despre Vals sau Breakdance.
Așa cum un trup latin dansează diferit de unul nordic, tot așa o rimă simbolistă se mișcă altfel decât o rimă expresionistă.
Dansul devine o teorie a lumii, iar poezia – geometria invizibilă a acestei lumi.
V. Categoriile dansului – geografia grației
Am ales 48 de dansuri pentru că 48 e o cifră multiplă de 12, iar 12 e numărul echilibrului, al zodiacului, al timpului cosmic.
Fiecare categorie de dans devine o zonă a ființei:
Dansurile istorice: pavana, gavota, menuetul – ordinea, măsura, eleganța clasică.
Dansurile de societate: vals, poloneză, mazurcă – emoția, curtenia, visul romantic.
Dansurile spaniole și latino-americane: flamenco, tango, rumba – pasiunea, focul, instinctul.
Dansurile moderne și de balet: căutarea purității, transcendența.
Dansul urban: fractura, rebeliunea, poezia de beton și sunet.
Dansurile erotice: sinteza tuturor – acolo unde corpul devine limbă și dorința, alfabet.
În acest itinerar, dansul e și istorie, și psihologie, și mit. E arta cea mai veche și cea mai nouă: prima expresie a omului care a descoperit ritmul bătăilor inimii și ultima care va dispărea când lumina va părăsi trupurile.
VI. Curentele literare ca forme ale mișcării interioare
Când am hotărât să atribui fiecărui dans un curent literar, am vrut să arăt că și ideile se mișcă.
Fiecare epocă are propriul său pas.
Clasicismul – dansul ordinii, pavana sufletului.
Romantismul – dansul febrei și al visului.
Simbolismul – mișcarea semnului, grația dintre sunete.
Futurismul – explozia vitezei, un tango electric.
Expresionismul – dansul durerii interioare.
Integralismul – geometria absolută a mișcării pure.
Suprarealismul – pasul suspendat între vis și imposibil.
Gândirismul – hora comunității spirituale.
Onirismul – dansul visului lucid.
Paradoxismul/Neomodernismul – mișcarea care se neagă pe sine.
Postmodernismul – ironia, reciclarea, dansul oglindit.
Fracturismul – mișcarea urbană, corpul ca manifest.
Boierismul – eleganța, rafinamentul gestului clasic reînviat.
Erotismul – dansul total, în care toate celelalte se dizolvă în dorință.
Astfel, poezia devine un dans al istoriei, iar dansul – o poezie a culturii.
VII. Dansul ca metafizică
Ce este dansul, dacă nu o încercare de a împăca spiritul cu materia?
Trupul vrea să se înalțe, pământul îl trage înapoi. Dansul este acest pact temporar între greutate și vis. Când un dansator își ridică brațele, el nu doar atinge aerul, ci traduce dorința în formă.
Iar poezia, în sonet, face același lucru: dă formă dorinței de sens.
Dansul este, de fapt, un limbaj pre-biblic, o formă de a vorbi înainte de Cuvânt. Înainte ca poezia să existe, a existat ritmul. Iar ritmul este respirația cosmosului.
VIII. Dansatorul din Brașov – figura mitică a începutului
L-am revăzut pe acel dansator într-o seară de iarnă, după spectacol. Transpirat, tremura sub lumina rece a scenei goale.
„A fost bine?” l-am întrebat.
„A fost adevărat,” mi-a răspuns. „Și dacă e adevărat, e frumos.”
Cuvintele lui au devenit motto-ul întregului ciclu. Nu despre frumusețe e vorba, ci despre adevărul mișcării.
El nu știa că acea discuție va genera 48 de sonete.
Dar într-un fel, toate îi aparțin: pentru că fără el, eu n-aș fi știut să ascult tăcerea dintre pași.
IX. Despre arhitectura ciclului
Cele 48 de sonete nu trebuie citite ca poeme independente, ci ca etape ale unei coregrafii.
De la pavana începuturilor până la dansul erotic final, fiecare sonet este o mișcare dintr-un balet total.
Structura generală:
Actul I – Originea (dansuri istorice, clasice, romantice)
Actul II – Transfigurarea (simbolism, expresionism, suprarealism)
Actul III – Ruptura (modern, urban, fracturat)
Actul IV – Sinteza (boierism și erotism – reîntoarcerea în trup)
Ultimul sonet, Nocturna mișcării, încheie cercul: dansul devine poezie, iar poezia – dans.
X. Final – Poemul tăcerii
Poate că, la sfârșit, dansul și poezia sunt aceeași ființă: una care încearcă să spună ce nu se poate spune.
Dincolo de pași, dincolo de versuri, rămâne doar vibrația.
Și undeva, în sala de repetiții a Operei Brașov, un dansator repetă același pas. Nu pentru spectatori, ci pentru memorie.
Pentru acel moment când trupul, înainte de a se opri, se înclină ușor – și recunoaște că totul a fost un cântec al mișcării.
©Ioan Muntean, 2025
-->