Postările lui Ioan Muntean (2500)

Filtrează după

Spectrograma absenţei (perspectiva Ralucăi)

07. (poezie, cyberpoem, cyberproză, cybereseu)

~ ciclu Matrix – ficţiune coerentă erotică ~

Eros în dimensiuni prăbușite și alte spații deșarte

Dedicaţie: „Trupurilor transpirate ce își scriu propria nemurire, evadând din regula sterilă a convențiilor administrative în penumbra uzinei.”

I: Geografii Clandestine 

decor: pe o bancă masivă din piatră jilavă, ascunsă într-o alee îngustă și slab luminată dintr-un parc botanic secular, sub o ploaie caldă de toamnă

(el - 29 de ani, tehnician sunet, concubin blocat într-o relație de fațadă; ea - 26 de ani, biolog marin, singură, mânată de pofte de moment și impulsuri oarbe)

grefa clandestină pe piatra din alee (8)

Spectrograma absenţei

(perspectiva Ralucăi)

 

Geometria vidului antiseptic

matrix07118-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xOrdinea nu a fost niciodată o alegere pentru Raluca; a fost o metodă de supraviețuire. Când Adrian a trecut pragul acelui apartament în sâmbăta aceea de după-amiază, lăsând în urmă doar declicul metalic al broaștei și ecoul unor cuvinte absurde despre piatră, ploaie și menghine biologice, ea nu a plâns. Nu imediat. A rămas nemișcată lângă insula din bucătărie timp de treizeci și patru de minute, privind fix patrulaterele de lumină care se deplasau milimetric pe parchetul laminat. În mintea ei, fiece secundă era o eroare de sistem care trebuia catalogată, izolată și ștearsă.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să curețe baia.

A frecat gresia cu o soluție concentrată de clor industrial până când emanațiile chimice i-au ars căile respiratorii și i-au umplut ochii de lacrimi involuntare. Avea nevoie ca mirosul acela parazit — aroma aceea grea, organică, de pământ reavăn și frunze zdrobite pe care el o adusese în casă ca pe o infecție — să fie nimicit complet. Voia ca spațiul să redevină steril, clinic, o extensie a propriei sale minți organizate. Când a terminat, baia mirosea a spital, a alb perfect, a absență totală de viață. Și abia atunci s-a simțit, pentru prima dată, în siguranță.

Primele trei luni au fost o lecție de acustică reziduală.

Deși Adrian își luase hainele și rucsacul cu cabluri, apartamentul păstra o spectrogramă a prezenței sale. Raluca își surprindea timpanele tresărind la ore imposibile, confundând fâșâitul frigiderului cu respirația lui grea sau zgomotul liftului cu pașii lui pe hol. Într-o relație de fațadă, tăcerea nu este niciodată goală; este saturată de lucrurile nespuse, de politețea artificială care funcționează ca un izolator fonic între două corpuri care nu se mai ating. Când izolatorul a dispărut, tăcerea a devenit asurzitoare.

71e64eba072b02405b48cec1446e8fc9.jpg?profile=RESIZE_400xS-a trezit obligată să gestioneze singură contractul civil. Separarea administrativă a fost un proces lung, rece și eliberator. Fiecare întâlnire cu avocații, fiecare semnătură pusă pe actele de partaj era ca un bisturiu care tăia bucăți dintr-un trecut steril. Raluca nu simțea durere; simțea satisfacția matematică a unei ecuații care se simplifică. El voia carnea liberă, instinctul brut și parcul botanic secular? Foarte bine. Ea voia conturile clare, proprietatea curățată de datorii și eliminarea fiece frecvențe parazite.

Fiecare obiect care îi aparținuse lui a fost eliminat. Canapeaua din living, pe care el o considerase o piesă de machetă, a fost vândută pe un site de anunțuri. În locul ei, Raluca a cumpărat un fotoliu minimalist din piele neagră, un obiect conceput pentru o singură persoană, așezat în unghiul perfect din care se putea vedea întregul oraș prin fereastra mare.

Reconstrucția la frecvențe înalte

În luna a șasea, singurătatea a încetat să mai fie o pedeapsă și a devenit un proiect de management. Raluca s-a întors la birou cu o energie feroce. Dacă Adrian își căutase salvarea în adâncurile biologice ale unei femei care studia abisurile, ea și-a căutat-o în structurile rigide ale corporației, acolo unde oamenii nu sunt conduși de impulsuri oarbe, ci de indicatori de performanță și bugete clar definite.

A fost promovată ca manager de operațiuni. O poziție care îi conferea controlul total peste fluxurile de lucru ale altor oameni. Îi plăcea să privească tabelele Excel, să vadă cum fiece celulă se potrivește cu cealaltă, fără secreții, fără transpirație dulce, fără strigăte ascuțite care să perturbe ordinea urbană. Era lumea ei perfectă: o lume fără noroi.

matrix%200711%202.jpg?profile=RESIZE_400xTotuși, în nopțile de toamnă, când ploaia izbea ferestrele apartamentului, o parte din conștientul ei adânc refuza să adoarmă.

Stătea în fotoliul de piele, cu o cană de ceai cald în mâini, privind ecranul telefonului. Uneori, din reflex, intra pe profilul public al instituției unde lucra cealaltă. Biologul marin. Îi privea fotografiile oficiale: o femeie cu ochelari, cu părul prins strâns, care zâmbea sec în fața unui microscop. Raluca încerca să descopere în acele imagini pixelate ce anume declanșase haosul. Ce forță putea să determine un bărbat de treizeci de ani să distrugă o viață stabilă pentru o bancă de piatră jilavă?

O menghină biologică, își amintea ea cuvintele lui Adrian, și o dâră de dezgust amestecat cu o curiozitate morbidă îi trecea prin stomac. Sunt o menghină biologică pentru că suntem vii, nu niște păpuși de plastic.

Raluca își privea propriile coapse sub lumina discretă a lămpii de citit. Pielea ei era impecabilă, hidratată cu loțiuni scumpe, neatinsă de palme aspre, fără nicio arsură curată în beznă. Era o piele civilizată. O piele care nu fusese grefată ilegal pe mozaicul vechi al niciunei alei pustii. Se simțea superioară, dar în spatele acelei superiorități exista un gol rece, o frecvență reziduală care îi șoptea că ea nu va cunoaște niciodată intensitatea unei prăbușiri totale a tuturor structurilor urbane. Și, într-un fel pervers, asta o înfuria.

Întâlnirea din centrul comercial

matrix07117-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xApoi a apărut Radu.

Radu era arhitect. Un bărbat de treizeci și doi de ani care înțelegea importanța liniilor drepte, a materialelor durabile și a spațiilor bine luminate. Nu avea nicio legătură cu sunetul, cu vibrațiile sau cu frecvențele joase; el construia volume tangibile. Relația lor a început fără preludiuri dramatice, pe baza unei compatibilități administrative perfecte. Discutau despre texturi, despre curenți minimaliști și despre modul în care designul poate îmbunătăți eficiența vieții de zi cu zi.

În luna a zecea, au mers împreună într-un centru comercial imens de la marginea orașului. Căutau finisaje pentru noua casă pe care Radu o proiecta – un spațiu din beton aparent și sticlă, o structură urbană pură unde fiece detaliu anatomic al clădirii era vizibil, dar controlat.

Lumina din showroom era albă, orbitoare, reflectându-se în plăcile imense de ceramică expuse pe suporturi metalice. Raluca mergea la brațul lui Radu, simțindu-se, pentru prima dată după un an, complet calibrată pe frecvența ei socială. Trecutul steril fusese în sfârșit reciclat și transformat într-un viitor sustenabil.

Și atunci l-a văzut.

Adrian stătea la câțiva metri distanță, în fața unui raft cu accesorii tehnice. Purta aceeași jachetă pe care ea o spălase compulsiv cu clor, însă acum părea mai uzată, mai șifonată. Părul lui lung era ciufulit, iar sub ochi avea cearcănele adânci ale omului care doarme pe canapele de studio sau care își petrece nopțile ascultând fâșâitul pompelor de acvariu.

matrix%200711%203.jpg?profile=RESIZE_400xPrivirile lor s-au întâlnit preț de o secundă. O micro-secundă în care acustica întregului centru comercial s-a prăbușit pentru Raluca.

În acel spațiu plin de oameni, muzică ambientală de consum și miros de parfumuri scumpe, ea a văzut în ochii lui Adrian ceva ce a izbit-o ca o palmă: nu vinovăție, nu regret, ci o invidie profundă, o privire flămândă aruncată spre normalitatea ei. A văzut că prădătorul de altădată era acum captiv într-o altă formă de organizare, o menghină biologică ce își pierduse poarta strâmtă a voluptății și devenise o simplă rutină a supraviețuirii la adâncime mare.

Radu a întrebat-o ceva despre o placă de mozaic vechi, dar ea nu l-a auzit. L-a privit pe Adrian cum se întoarce și dispare printre rafturi, o siluetă ștearsă, o frecvență parazită pe care a reușit, în sfârșit, să o elimine definitiv din egalizator.

Raluca s-a întors spre Radu, i-a zâmbit mecanic și a strâns mai tare brațul lui solid.

— Cred că mozaicul ăsta e prea complicat, a spus ea, iar vocea ei a sunat perfect calibrată, clară, fără nicio distorsiune de fază. Prefer ceva simplu. Ceva alb. Ceva care să nu păstreze nicio amprentă.

Filtru de zgomot

matrix07116-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xTrecuse un an complet. Era o seară de sâmbătă, exact la fel ca cea în care viața ei fusese dinamitată de confesiunea brută a cărnii lui Adrian.

Raluca stătea în patul ei nou, sub o pătură din bumbac organic, ascultând liniștea dimineții care se așternea lent peste orașul din afara ferestrei. Lângă ea, Radu dormea regulat, cu o respirație stabilă, previzibilă, ca un ceas elvețian bine uns. Nu existau secrete între ei, pentru că nu exista destul spațiu întunecat în care secretele să se poată ascunde. Totul era la vedere, iluminat de proiectoarele unei rațiuni absolute.

Ea a închis ochii și a activat propriul ei filtru de zgomot intern.

Anul de singurătate și reconstrucție nu o schimbase; o rafinase. Învățase că structurile urbane sunt mult mai puternice decât instinctele oarbe. Parcul botanic secular putea să-și păstreze arborii exotici, ploaia caldă de toamnă și banca de piatră jilavă; toate acestea erau doar niște anomalii temporare, niște grefe ilegale pe care iarna le va îngheța oricum.

Ea supraviețuise refluxului fără să fie strivită de valuri. Își construise un dig din beton și sticlă, o viață nouă în care nicio picătură de apă nu se mai putea scurge de pe pântec direct pe mozaicul vechi.

Înainte de a adormi complet, Raluca a zâmbit în întuneric, simțind cum ultima verigă a realității lor de altădată se rupe definitiv, lăsând în urmă doar o suprafață netedă, curată și absolut sterilă. O victorie totală a formei asupra cărnii.

©unionmetan, 2026

Citeste mai mult…

07. (cybertango)

~ rime de tango ~

„Oricine poate iubi în miezul verii, când carnea este ieftină și caldă. Eu am ales să înfloresc în frig, transformând fiecare atingere într-o execuție blândă.”

tangoul zâmbetului de la fereastră (cybersonet MLXXXIII)

inspirat de poezia lui nicu doftoreanu – „tangou… pe furiș” (2)

 

cybertango0711-3-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xla geam stă în picioare nemișcată

cu ochii mari deschiși spre bolta albastră

iar cerul se revarsă dintr-o dată

pe furiș în privirea de la fereastră

 

m-apropii lung și o cuprind în brațe

ea saltă ochii blândă și mirată

iar zâmbetul începe să se-aţâţe

pe fața ei cu dragoste curată

cybertango0711-1-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400x 

m-aplec spre ea în ritmul cel ușor

ea se mai zbate dar îi simt căldura

sărutul se aprinde cu fior

 

mă sărută silită strângând gura

spunând: de mai aveai puțină răbdare și dor

ți-l dădeam de bună voie stingând ura

---

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

07. (cyberproză, cyberlegende)

~ Cartea Timpului și a Pământului ~

Rostiri Românești de noiembrie 55

Brumarul faur de mituri

– Legendele uitate ale lunii noiembrie: un manuscris etnografic al sfinților, fiarelor și dregătorilor din cele cinci provincii istorice –

Focul sacru din Baia De Fier (Gorj)

praznicul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil — 8 Brumar

 

Căpătâiul de stâncă al Olteniei de sub munte

Auziși, creștine, din bătrâni lăsată, o vorbă care nu se șterse din mintea neamului nostru gorjean, de când lumea și pământul se țineau în rânduieli curate.

947c3bd1c7bf056edee66a4ea3c064bb.jpg?profile=RESIZE_400xSe spune că la Baia de Fier, acolo unde muntele își despică pieptul de piatră ca să lase Galbenul să treacă la vale cu zgomot mare, Brumarul nu vine cu vorbă moale, ci izbește codrii dintr-o dată, înghețând frunza pe ram și transformând pământul în cremene neagră. În acele zile din preajma Arhanghelilor, când cerul se curăță de norii de ploaie și lasă gerul să muște din ogoare, oamenii își strâng ultimele recolte de porumb în pătulele cele înalte, împletite din nuiele de sânger și sprijinite pe tălpi de salcâm. Pătulul era viața omului de sub munte; de rămânea gol, iarna aducea moartea în bătătură.

În acel sat de oameni dârzi, prin prinosul vremii, trăia o jupâneasă văduvă, rămasă singură de când turcii îi seceraseră bărbatul la hotare, pe nume Maria, poreclită în toate satele de pe Olteț drept Descântătoarea de Junghiuri, fiind ea fiica cea mai mare a bătrânului vânător Sandu, zis Scorbură. Maria nu era o muiere ca oricare alta din cuprinsul județului; purta pe umeri șaptezeci de ani ca pe o manta de sărbătoare, iar fața îi era ridată ca scoarța de stejar, dar ochii îi ardeau ca doi cărbuni în vatra încinsă. Știa ea rostul fiecărei buruieni uscate pe cuptor și glăsuia cuvinte de leac care luau durerea din trupul omului ca și cum o luai cu mâna, de se mirau și doctorii școliți prin cetățile nemțești când auzeau de faima ei.

Anul acela aduse o toamnă cum nu se mai pomenise sub munte. Gerul mușcă pământul cu două săptămâni înainte de vreme, iar o negură rece, care mirosea a peșteră și a piatră arsă, coborî dinspre peștera Muierilor, acoperind pătulele pline cu știuleți ai Mariei. Nu era promoroacă curată; era o arsură nevăzută care făcea ca porumbul să se înnegrească și să prindă miros de cenușă. Oamenii se speriară, căci se credea că în noaptea de Arhangheli, Mihail își întoarce sabia de foc spre pământ de-i pedepsește pe cei păcătoși, iar duhurile necurate caută să stingă focul din vetre ca să pună stăpânire pe suflarea satului.

Maria Descântătoarea de Junghiuri înțelese pe loc că o mână pizmașă abătuse urgia asupra pătulului ei. Dinăuntrul coșurilor împletite nu se mai auzea foșnetul uscat al păpușilor de porumb, ci un fâsâit lung, ca de șerpi treziți în prag de iarnă. Intra de îndată în casă, își luă opaițul cu ulei de rariță, puse pe cap tulpanul negru de doliu și luă în mână o strachină de lut ars la Horezu, plină cu tăciuni aprinși din lemn de corn, peste care presărase boabe de tămâie aduse de la mănăstirea Polovragi. Ieși în bătătură fără să-i pese de vântul care-i smulgea poalele cămășii și se așeză în genunchi chiar la piciorul pătulului amenințat.

Conflictul cu pârcălabul și spaima de Brumar

19911fea3743f924f86c00c12c5d5283.jpg?profile=RESIZE_400xNici nu apucă jupâneasa să așeze strachina pe pământul înghețat, că porțile zăplazului se izbiră de perete cu zgomot mare. În curte intră, călare pe un armăsar murg care scotea spume pe nări, pârcălabul logofătului domnesc din Târgu Jiu, pe nume Istratie, poreclit de omeni Călifarul, fiul lui Neagoe cel Scurt. Pârcălabul purta giubea de postav greu, încinsă cu bătută de argint, și ținea în mână un harapnic cu coada de plumb, fiind el trimis în teritoriu ca să strângă dările de Brumar pentru curtea boierească și pentru oștile domnitorului care se pregăteau de iernat.

„Ascultă aici, muiere bătrână și îndărătnică”, strigă Istratie Pârcălabul, ridicându-se în scări și arătând cu harapnicul spre pătul. „Logofătul cel mare a dat poruncă ca tot porumbul din Baia de Fier să fie încărcat în carele domniei. Vine iarnă grea peste țară și oștenii n-au mălai în traistă. De ce pui tu tămâie pe pământ și legi coșurile cu vrăji? Dați-vă în lături, că de nu, pun slugile administrative să-ți dărâme pătulul și te leg la coada calului pentru răzvrătire în fața legii!”. Sătenii, adunați la garduri, tremurau de frică, căci știau că Istratie nu avea milă și că porunca boierului era lege cu drept de viață și de moarte peste suflarea Gorjului.

Maria se ridică de jos dreaptă ca o lumânare de ceară. Privi pârcălabul drept în ochi, fără să-i pese de amenințarea harapnicului: „Cinstite pârcălab, porumbul acesta nu-i al boierului și nici al domniei tale ca să-l iei pe nimic. Este agoniseala unei văduve și hrana a zece guri de copii din neamul meu. Iar negura care a căzut pe pătul nu-i lucru curat; este trimisă de pizma celor care vor să ne vadă pieriți. Până nu curăț pătulul cu focul sacru și cu descântecul primit de la moșii mei, nimeni nu se atinge de un știulete, căci mânia Arhanghelului Mihail va cădea peste cel ce fură pâinea săracului!”.

Aerul deveni deodată atât de greu încât caii ostașilor începură să tremure, simțind o prezență nevăzută în bătătura Mariei. Pârcălabul Istratie dădu să sară de pe cal, dar o slăbiciune mare îl lovi în șale dintr-odată, un junghi năpraznic care-i tăie răsuflarea și-l lăsă fără vlagă pe șa. Văzându-se lovit de boală chiar în fața satului, strigă cu mânie și cu spaimă, cerând muierii să-și arate puterea de leac ori să piară sub lovituri. Atunci, Maria ridică strachina de Horezu și prinse a glăsui descântecul de foc în fața pătulului și a prigonitorilor.

Descântecul ritualic de foc al jupânesei Maria

Maria Descântătoarea de Junghiuri aruncă un pumn de sare peste tăciunii aprinși din strachina de Horezu, iar o flacără albăstruie, luminoasă, se înălță spre cer, trosnind cu putere. Ridică mâna stângă spre pătul și prinse a glăsui cuvintele cele vechi, măsurate în versuri populare ritmate, ce căzură ca un tunet peste bătătura încremenită a satului:

Descântecul focului sacru și al jungiului alungat

Focușor de corn uscat,

Arzi păcatul din tăpșan,

Ieși, junghi rău și pizmaș,

Din trup de om și din lăcaș!

6eed1b9e368062c91dfa1bb3be5fcc9a.jpg?profile=RESIZE_400xCăci te-alung cu foc de sus,

Unde negura s-a dus,

Să te duci în munte-n piatră,

Să nu atingi a noastră vatră.

Fugi din porumb, din pătul,

Că s-a strâns răul destul!

Mihail cu sabie mare

Taie nodul din hotare,

Gavriil cu crin de ceară

Paza pune peste țară.

Piei, arsură blestemată,

Ieși din curte de-ndată!

Să rămână grânul curat,

Cum Dumnezeu ni l-a dat,

Pâinea să fie pe masă,

Pacea să fie în casă.

Tăciunele-l stâng, boala o frâng,

Răul din ogoare-l strâng.

Du-te, junghi, peste vâlcele,

Sub pietrele cele rele,

Rămâi, om, curat și drept,

Cu suflare nouă-n piept!

Pe măsură ce versurile curgeau, o minune se arăta sub ochii zărniți ai gorjenilor. Negura aceea urâtă și cenușie, care îmbrăcase nuielele împletite ale pătulului, prinse a se strânge ca o cârpă arsă și se risipi în văzduh, lăsând știuleții curați, galbeni ca aurul cel mai pur al dacilor. În aceeași clipă, junghiul cel mare care-l chinuia pe Istratie Pârcălabul se tăie dintr-odată; ostașul oftă adânc, își îndreptă spatele pe șa și simți cum îi revine vlaga în mădulare, de parcă nu fusese bolnav niciodată. Privi spre bătrâna Maria cu o uimire amestecată cu o frică sfântă, înțelegând că muierea lucra cu puterea sfinților, nu cu vrăji necurate.

Învățătura bătrânului satului și viclenia logofătului

6003fc5e6f716b66fc22e351bc1157a5.jpg?profile=RESIZE_400xA doua zi, când soarele de noiembrie mijea palid peste culmile Parângului, Maria o porni spre peșteră, unde își avea chilia bătrânul sihastru Ilie pe nume, poreclit Găvănoasa, fiul lui Dumitru cel Lung. Sihastrul trăise cincizeci de ani în post și rugăciune, cunoscând toate tainele neamului și ale munților. Când ascultă spusa Mariei și văzu cenușa rămasă în strachină, bătrânul își mângâi barba cea lungă și aspră, privind-o cu blândețe:

„Ascultă aici, jupâneasă Marie”, grăi sihastrul cu voce moale, dar lămurită. „Focul cel sacru pe care l-ai aprins tu salvă porumbul de la pieire, dar pizma logofătului din Târgu Jiu nu se stânse așa ușor. Istratie Pârcălabul se temu de puterea ta de leac, dar logofătul cel mare, boierul Vasile pe nume, poreclit Strâbu, fiul lui Radu, nu crede în minuni, ci crede doar în galbeni și în dări. El va trimite poruncă scrisă la județ ca să vă pună un bir și mai mare, numit vama pătulului, spunând că porumbul salvat prin minune aparține bisericii domnești, iar voi trebuie să plătiți prețul lui în argint curat ori să părăsiți pământurile”.

Bătrânul sihastru îi dădu atunci o învățătură de preț: să nu ascundă porumbul și să nu fugă în codri, ci să adune toate muierile din sat în ziua de Arhangheli și să macine o parte din boabe chiar în bătătura casei, prefăcându-le în mălai pentru colăceii de pomenire ai mănăstirii. Conform legii celei vechi a țării, tot rodul pământului care era transformat în ofrandă ritualică pentru mănăstiri în prag de iarnă era apărat de imunitatea domnească, iar logofătul nu putea să pună bir pe hrana sfinților fără să atragă afurisenia mitropolitului. Maria ascultă cu luare-aminte povața și coborî în grabă spre sat, pregătind rânduiala de salvare a recoltei.

Înfruntarea logofătului domnesc

53a20dba4b7dd7c5782296a48bb6d588.jpg?profile=RESIZE_400xNu trecură decât trei zile și, în bătătura jupânesei Maria, sosi cu alai mare însuși logofătul cel mare al ținutului, boierul Vasile pe nume, poreclit Strâbu, fiul lui Radu. Venea într-o trăsură grea, căptușită cu piele de Cordoba, escortat de zece dorobanți înarmați cu flintă și sulițe. Istratie Pârcălabul călărea alături, abătut și tăcut, privind cu teamă spre pătulul de nuiele. Logofătul Strâbu coborî din trăsură, își netezi anteriul de mătase turcească și își ridică privirea cu dispreț spre mulțimea de țărani adunați în jurul Mariei, care stătea neclintită în prag.

„Ascultă, muiere nesupusă și vrăjitoare”, glăsui logofătul cu voce subțire și rea, bătând cu toiagul cu măciulie de argint în pământul înghețat. „Pârcălabul meu se sperie de descântece, dar pe mine nu mă întorci din cale cu tăciuni aprinși. Am adus porunca domnească pecetluită la Târgu Jiu. Tot porumbul din acest pătul, fiind salvat prin mijloace neîngăduite de legea civilă, este pus sub sechestru administrativ. Ori îmi dai acum o sută de galbeni vamă pentru pătul, ori dorobanții mei încarcă știuleții și te lasă să mănânci țărână tot Postul Crăciunului!”.

Maria Descântătoarea nu tresări în fața amenințării boierului. Ea făcu un semn spre ușa casei, de unde ieșiră patru flăcăi voinici purtând pe umeri saci mari de mălai proaspăt, măcinat la moara de apă a mănăstirii Polovragi. În urma lor, chiar starețul mănăstirii înainta cu crucea în mână, îmbrăcat în veșminte de doliu: „Cinstite logofăt, întoarce-ți dorobanții!”, strigă starețul cu glas de tunet. „Acest mălai a fost dăruit și sfințit pentru Moșii de Arhangheli ai mănăstirii. Încălcarea acestui bun înseamnă profanare și atrage afurisenia mare a Mitropoliei de la Craiova peste neamul tău!”. Logofătul Strâbu îngălbeni la auzul acestor cuvinte, căci știa că pierderea sprijinului bisericii însemna căderea sa din dregătorie.

Ritualul prescurilor și celebrarea comunității

5d9d90644c750aa86150fd7563a4e04c.jpg?profile=RESIZE_400xVăzând că legea sfinților era mai tare decât pecetea sa boierească, logofătul Vasile Strâbu scrâșni din dinți, se urcă în trăsură fără să mai privească înapoi și porunci dorobanților să dea bice cailor. Satul întreg izbucni în strigăte de bucurie, iar flăcăii prinseră a juca hora mare în bătătura văduvei. Femeile din Baia de Fier intrară de îndată în casă și începură ritualul frământării aluatului pentru colăceii de pomană. Folosiră mălaiul cel galben, salvat de la pieire prin focul sacru, pe care îl amestecară cu miere sălbatică de munte și miez de nucă pisat.

Mirosul de mălai copt pe vatră umplu ulițele satului, aducând o căldură binecuvântată în miezul Brumarului. Toți săracii din Baia de Fier, dar și drumeții care treceau pe drumul muntos spre Novaci, primiră colaci calzi și străchini de pânză umplute cu fiertură de prune. Seara, în curtea jupânesei Maria, se aprinseră focuri mari din lemn de fag. Oamenii băură țuică fiartă cu piper și povestiră despre cum dreptatea celor mulți și credința unei muieri bătrâne putură să înfrângă lăcomia boierilor de la oraș, cinstind cum se cuvine praznicul Arhanghelilor Mihail și Gavriil.

a63df61844ae5cda443bbbc17809e83d.jpg?profile=RESIZE_180x180Mesajul peste veacuri și încheierea mitului

Trecut-au veacurile peste Gorjul de sub munte, s-au stins logofeții și pârcălabii în țărâna uitării, iar pătulele de nuiele ale jupânesei Maria s-au prefăcut în pământ roditor. Însă povestea focului sacru de la Baia de Fier a rămas înscrisă în inima comunității, ca o mărturie eternă a puterii pe care o are cuvântul curat și credința în rânduielile strămoșești. Legenda ne învață peste veacuri că nicio lăcomie omenească nu poate stinge focul din vatra celui drept și că recolta apărată cu spirit de sacrificiu devine hrană sfântă pentru sufletul unui neam întreg.

Și încălecai pe-o roată de moară de la Polovragi și vă spusei povestea așa cum o auzii și eu de la bătrânii noștri, ca să rămână spre învățătură și amintire tuturor celor ce vor mai călca pe aceste plaiuri gorjene.

---

legenda 2

 ©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

Săpătura în vatra de teracotă

07. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

noiembrie: II. poeme în vers alb 7 (Ciclul Esențelor de Tei și Rugi Gorjene)

Săpătura în vatra de teracotă

trandafiri și lignit

 

a8846d6eec4ab708b72509e28c6f8b72.jpg?profile=RESIZE_400xArheologia din Târgu-Jiu nu începe în parcuri,

ci în straturile de cenușă din sobele caselor vechi,

acolo unde noiembrie intră prin burlane ca un șarpe de funingine.

Când desfaci ușa de fier a teracotei,

dai peste o zgură neagră, sulfuroasă,

purtând petalele uscate de trandafir arse în sobele cu cărbune.

Este un miros hibrid, brutal și delicat,

o luptă mută între asprimea lignitului extras din bazinele Gorjului

și parfumul dulceag, obosit, al florilor uscate la sfârșitul verii.

 

Oamenii aruncă trandafirii peste cărbuni pentru a alunga urâtul,

o tehnologie simplă a supraviețuirii în blocurile fără căldură.

 

Dacă sapi mai adânc în acest strat de cenușă,

simți cum parfumul se strecoară prin pereții de cărămidă,

amestecându-se pe pervaz cu mușcatele înghețate de pe balcoanele blocurilor gri.

 

Frunzele lor verzi, acrișoare, sunt agresate de gerul de noiembrie,

luptându-se cu mirosul de bitum umed și eșapament de pe bulevard.

 

fd5fc56a990179653c06cceee89a2ac5.jpg?profile=RESIZE_400xAici, în bucătăria cu gresie modernă,

sonda noastră olfactivă atinge miezul unei rezistențe urbane.

 

Nu e loc de evadări din realitate;

soba scoate un pârâit metalic, televizorul e aprins pe un canal de știri,

dar aerul miroase a trandafir ars și a pământ reavăn.

Este prima treaptă a coborârii noastre,

stratul unde metalul și cărbunele acceptă infuzia florală,

înainte ca noiembrie să coboare definitiv cortina de cristal

peste blocurile gri ale orașului.

 ©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

masca de galben (cybersonet MLXXXII)

07. (poezie, cybersonet)

~ ciclul nostalgia de plumb: noiembrie ~

tratat de mineralizare a formei și botanică spectrală

triptic de noiembrie I.II: iasomia de iarnă

masca de galben (cybersonet MLXXXII)

unei sclave din metal galben

 

Pinterest-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xîncremenești în faza de mască sculpturală

când frigul te dezbracă de faldul de mătase

iar vântul de noiembrie îți intră adânc în oase

lăsându-te pe un pat de piatră cenușie goală

 

o voluptate oarbă din trupul tău atârnă

un galben afrodisiac ce prinde să încingă

cât timp lumina albă vrea focul să-ți stingă

și noaptea ca o barcă de plumb pe cer se-ntoarnă

3243d6444f4aaa4f94bf6f669cd5b866.jpg?profile=RESIZE_400x 

mă strângi la pieptul rece cu brațe de rugină

sunt sclavul tău în acest infern de gheață pură

o dâră de otravă ne curge pe la gură

când stelele refuză pe lume să mai vină

 

rămânem doi izolați în templul ruginit

iar moartea oarbă prinde o formă zenit

--

fișă botanică - denumire populară: iasomia de iarnă; denumire științifică: jasminum nudiflorum. origine: China de Vest; răspândire: cultivată pe scară largă în Europa și America de Nord ca arbust ornamental cățărător rezistent la frig; culoare: galben intens, electric, solar; florescență: noiembrie - februarie, direct pe tulpinile lipsite de frunze; mod de cultivare: preferă amplasamente însorite sau parțial umbrite, soluri bine drenate; suportă tăieri severe după înflorire pentru a stimula apariția ramurilor tinere ce vor purta florile în noiembrie următor.

Motto: „Pământul își strânge sevele în pumnul de gheață; doar cuvântul mai arde, fixat în rugină.”

 

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

07. (poezie, sonet)

~ Arhitectura penumbrei ~

volumul III: Sonete de noiembrie

Motto : „Când natura intră în agonie, o confesiune senzorială de o intensitate rară devine scutul suprem împotriva crivățului.”

Geometria mansardei şi dansul perdelelor de dantelă (sonetul CIII)

lucarna ploii și umbra dantelată

 

Pe geamul din lucarnă ploaia bate

În ritm egal, monastic și prelung,

1691b9d3e58a813dff48991408d7966c.jpg?profile=RESIZE_400xIar umbrele pe ziduri lungi se-ajung

Prin dantele vechi, din vremuri depărtate.

 

Aici, sub grinzi de ceară luminate,

Tăcerile din noi adânc recurg

La gesturi leneșe ce-n pat se scurg,

Din pături grele și din mătăsuri pictate.

 

E frig în colțuri, însă pielea ta tinerea

Păstrează veri în fiecare cută

Și trupul mi-l primește-n cald azil;

 

Când lumea crește goală, rea și grea,

Pasiunea noastră, nobilă și mută,

Încheagă un noiembrie fragil. 

---

sonet  103

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

07. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

volumul XII. Cămila (CAMELUS DROMEDARIUS) 3

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Imnul hainei de asceză şi al trecerii prin porţile smereniei

odă ortodoxă

 

ceb2af935df0396cf75f754f08887d76.jpg?profile=RESIZE_400xTe lăudăm, o, navă din nisipuri,

Smerit dromader din deșertul cald,

Ce porți în spate saci de grele chipuri

Și mergi cu răbdare spre misticul înalt.

Aliluia, răsună-n tăcerea din pustie,

Când Ioan haina de păr a îmbrăcat!

 

Tu ești măsura pentru marea bucurie,

În fața Celui drept, bun și preamărit, Înalt.

Prin urechile acului în noapte,

Tu treci doar dacă te așezi smerit,

Lăsând jos bogățiile de șoapte

Și tot sacul lumii care te-a robit.

 

Oglindă curată a vieții ascetice,

Tu mănânci spini pe cărări de var,

Și ne înveți reglementări profetice,

Să primim în inimi cel mai mare har.

b0cdbeb34033ad47d6d62f148e6a3bb6.jpg?profile=RESIZE_400xLa Eliezer în drum spre țara veche,

Zece cămile daruri au purtat,

Iar Rebeca la izvor, fără pereche,

Apă proaspătă la toate le-a dat.

 

Și magii de la Răsărit în zare,

Pe tine au călătorit spre Prunc,

Aducând tămâie, aur ca salvare,

Pe al mântuirii mistic, veșnic drum.

Cădelnița înalță fum de floare,

Preamărind pe Cel ce te-a sfințit,

Să ne dea tuturor o sfințitoare,

În ceasul nopții care a sosit.

 

Primește, Doamne, oda de mărire,

Pe care cămila o aduce acum,

Și ne păstrează în Sfânta Ta unire,

Mergând cu pace pe al Tău mistic drum.

---

bestiar biblic 67

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

parfum de brânduşe într-un secol de zid

06. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

noiembrie: I. poeme cosmico-ludice 6

parfum de brânduşe într-un secol de zid

 

55704f0a198cb8ef972a8cf864b7ef62.jpg?profile=RESIZE_400xla marginea orașului unde blocurile pier

se pregătește carnea în curți pentru marea iarnă

dar în noroiul greu unde unsoarea se răstoarnă

brândușele de toamnă strivite în noroiul de la garniță cer

 

o clipă de atenție de la neamul cel grăbit

mirosul lor fin și pământos se luptă cu sarea

în timp ce dinspre parcul central se aude chemarea

florilor de nuc și iodul frunzelor arse din pământ ieșit

parfumdebrnduentr-unsecoldezid-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400x 

este o transă gravă de flori strivite sub cizme

o fantezie brutală ce amintește de glie

în care tradiția modernă devine o magie

iar noi ne căutăm privirea prin mii de seisme

 

îmi strângi mâna cu teamă sub norii de chihlimbar

când auzi cum se tăie pădurea din depărtare

dar parfumul de brândușe ne dă o consolare

că viața va reînvia la un alt altar

 

adormim îmbrățișați în paltonul de postav

lăsăm miresmele florale să ne fie ghid

în acest secol modern ce pare un zid rigid

dar în care sufletul nostru nu e bolnav

 ©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

potirul de galbenă argilă (cybersonet MLXXXI)

06. (poezie, cybersonet)

~ ciclul nostalgia de plumb: noiembrie ~

tratat de mineralizare a formei și botanică spectrală

triptic de noiembrie I.II: iasomia de iarnă

potirul de galbenă argilă (cybersonet MLXXXI)

fiorului ascuns sub scoarță

 

08c9ed629af82712bfef2979f4ef9a7c.jpg?profile=RESIZE_400xea își deschide taina pe ramuri înghețate

o explozie de aur pe un schelet de fier

când păsările nopții se pierd adânc în cer

și formele geometrice par toate condensate

 

tu simți cum nuditatea o transformă în zeitate

un stimulent hipnotic un mistic afrodisiac

ce vindecă durerea în acest sumbru veac

redând dorinței oarbe o stranie libertate

536accbaec58bb13b0f2f82b2cd67404.jpg?profile=RESIZE_400x 

ei vin să o atingă cu buze de metal

să soarbă din potirul de galbenă argilă

în timp ce zeul brumei nu are nicio milă

și calcă peste tot cu un pas episcopal

 

rămâne doar esența fixată în rugină

o piatră prețioasă ce refuză să mai vină

---

fișă botanică - denumire populară: iasomia de iarnă; denumire științifică: jasminum nudiflorum. origine: China de Vest; răspândire: cultivată pe scară largă în Europa și America de Nord ca arbust ornamental cățărător rezistent la frig; culoare: galben intens, electric, solar; florescență: noiembrie - februarie, direct pe tulpinile lipsite de frunze; mod de cultivare: preferă amplasamente însorite sau parțial umbrite, soluri bine drenate; suportă tăieri severe după înflorire pentru a stimula apariția ramurilor tinere ce vor purta florile în noiembrie următor.

Motto: „Pământul își strânge sevele în pumnul de gheață; doar cuvântul mai arde, fixat în rugină.”

 

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

Refugiul interbelic din Braşov (sonetul CII)

06. (poezie, sonet)

~ Arhitectura penumbrei ~

volumul III: Sonete de noiembrie

Motto : „Când natura intră în agonie, o confesiune senzorială de o intensitate rară devine scutul suprem împotriva crivățului.”

Refugiul interbelic din Braşov (sonetul CII)

cercul de aur sub poalele Tâmpei

 

e13beaf923bb296db7b69b2c07dbd584.jpg?profile=RESIZE_400xPe când eu în privirea-ți adâncă mă scald,

Sub Tâmpa, noaptea cade ca un giulgiu greu,

Felinarele se-aprind prin ceața de antreu,

Dar noi în cafenea găsim un suflet cald.

 

Aici, unde trecutul se simte mereu

În mobilierul vechi și-n cărțile din mag,

Eu brațul tău subțire îl cuprind cu drag

Și uit de tot ce-afară e aspru și e greu.

198a190ba867cf4660616ff432c62682.jpg?profile=RESIZE_400x 

Sărutul tău are gust de vișinată veche,

Un strop de erotism în burgul înghețat,

Ce-nvie simțuri amorțite de crivățul cel crud;

 

Suntem în tot salonul cea mai dragă pereche,

Ce-ntr-un noiembrie de veacuri uitat,

Doar glasurile dragostei se mai aud.

---

sonet  102

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

06. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

volumul XII. Cămila (CAMELUS DROMEDARIUS) 2

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Poarta cea îngustă a deşertului şi cămila pusă în genunchi

poveste biblică ortodoxă

 

A fost odată ca niciodată, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele, de umbla Cuvântul lui Dumnezeu pe pământ în chip de adiere subțire, iar inimile celor smeriți deveneau altare aprinse în mijlocul deșertului cald din Canaan.

3dbced01ab57414c9ae1799bc1b75b0f.jpg?profile=RESIZE_400xÎn acele vremuri pline de lumină necreată și asceză dârză, când Fiul lui Dumnezeu învăța poporul pe ulițele înguste ale Ierusalimului, taina mântuirii neamului omenesc se lămurea în fața unei porți mici de piatră, numită popular „urechile acului”. Sub zidurile mari și grele ale cetății sfinte, unde soarele amiezii își revărsa razele de foc peste pietrele albe, aerul era dens, cald și saturat de mirosul de mirodenii aduse de departe și de răsuflarea caldă, rezistentă a unei cămile bătrâne, încărcate cu saci mari din pânză de sac. Într-o frescă mistică și hagiografică ce spulbera toate hotarele timpului de lut, marii sfinți ai Scripturii stăteau adunați în jurul animalului de povară, căutând să înțeleagă cum se poate trece prin strâmtorarea ce duce spre ceruri.

Bătrânul Eliezer din Damasc, credincioasa slugă a lui Avraam, stătea sprijinit în toiagul său simplu de călătorie, ținând în mâini frânghia de păr împletit a cămilei, amintindu-și de ziua în care Rebeca îi adăpase cele zece cămile la izvorul din Mesopotamia. Lângă el, pioasa Regină din Saba, îmbrăcată în hainele ei de splendoare imperială, privea cu ochi adânci spre poarta cea strâmtă, în timp ce pe o rogojină de finic, Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, sta nemișcat în tunica sa aspră din păr de cămilă, având cingătoarea de piele strânsă ferm în jurul mijlocului său de sihastru. Din rândul sfinților Noului Legământ, Apostolul Toma veghea alături de ei, strângând la piept pergamentul misiunii sale lungi ce avea să-l poarte mai târziu prin pustiurile Asiei până în adâncul Indiei.

Mântuitorul Iisus Hristos S-A arătat stând chiar în fața porții celei mici din zidul Ierusalimului, îmbrăcat în veșmântul Său simplu, radiind o pace profundă, nepământeană, ce sfințea tot praful căii. El S-A apropiat de cămilă, a întins mâna Sa cea sfântă și a mângâiat cocoașa ei cea mare, iar animalul cel ostenit de drumul lung prin deșert își plecă picioarele din față cu o docilitate totală, așezându-se în genunchi pe lespezile de piatră calde, scoțând un mormăit tăcut de supunere în fața Ziditorului.

– Eliezer, zise Domnul, iar vocea Lui a răsunat ca un susur subțire în liniștea amiezii, făcând ca și zgomotul cetății să amuțească în ascultare. Tu ai călătorit prin pustiu cu zece cămile pentru a căuta soție fiului stăpânului tău, iar Rebeca le-a adăpat cu dragoste curată. Ce mărturisește inima ta acum, în fața sfinților Mei?

Bătrânul Eliezer își plecă fruntea plină de ridurile anilor de credincioșie și răspunse cu glasul lui cel așezat, plin de evlavie:

– O, Împărate al veacurilor și Păstorul meu Cel Bun, când am stat la izvor și Am văzut pe Rebeca scoțând apă până ce s-au săturat toate cămilele mele, am înțeles că Dumnezeul stăpânului meu Avraam a binecuvântat calea noastră prin deșert. Cămila aceasta este aspră, necurată după Lege și poartă poveri grele pe drumuri anevoioase unde calul se prăbușește de sete. Dar ea are o răbdare neobosită și știe să meargă prin nisipul fierbinte. Am privit prin norul vremii și Am înțeles că această cămilă pusă în genunchi în fața porții Tale este chipul sufletului care vrea să intre în Împărăția Cerurilor! Ea nu poate trece prin această deschidere strâmtă până când stăpânul nu o descarcă de toate bogățiile, mătăsurile și sacii de aur ai mândriei sale pământești. Omul trebuie să își lepede toată povara grijilor deșarte ale lumii acesteia secularizate și să înainteze în genunchi, prin smerenie adâncă, pentru a putea pătrunde în zările luminii Tale!

9edf1e4aeaa8f26a142ecc9f5850352c.jpg?profile=RESIZE_400xIisus îl privi cu o blândețe adâncă și Își întoarse ochii spre Regina din Saba, zâmbind cu o mistică și divină înțelepciune.

– Regină a Sudului, tu ai venit de la marginile pământului cu o caravană uriașă de cămile încărcate cu tămâie și aur ca să auzi înțelepciunea lui Solomon, grăi Mântuitorul. Unde este acum adevărata bogăție a inimii tale?

Regina își scoase coroana bătută în pietre scumpe, o așeză pe piatra drumului la picioarele Domnului și răspunse cu vocea ei tremurată de emoția descoperirii:

– Stăpâne, am crezut de mult că aurul din Ofir și mirodeniile mele pot uimi lumea, dar iată, aici este Unul mai mare decât Solomon! Toată slava mea a fost doar o trudă deșartă. Cămilele mele au adus daruri de tămâie ca o umbră profetică ce Îți aparține Ție, Dumnezeu Adevărat! Adevărata bogăție este haina aspră a acestui pustnic care stă lângă noi, un veșmânt care nu are nevoie de fir de aur pentru a străluci în fața cerului!

Atunci Sfântul Ioan Botezătorul, ridicându-și privirea lui cea aspră de sihastru, adăugă cu o voce ce emana toată tăria pustiei:

– De aceea am îmbrăcat acest păr asgru de cămilă în deșertul Iordanului, Doamne Hristoase! Hainele moi și scumpe sunt pentru palatele regilor care trăiesc în plăceri și mândrie secularizată, dar asceza cere asprime, o omorâre permanentă a poftelor trupești prin post și metanii. Cămila își rumegă mâncarea, arătându-ne cum creștinul trebuie să rumege neîncetat cuvântul Scripturii în inima sa, chiar dacă nu are copita despicată a sfințeniei desăvârșite din prima clipă. Părul ei pe trupul meu a fost un sfeșnic al pocăinței, strigând oamenilor să își descarce sufletele de sacii deșertăciunii înainte de a veni la Tine, Mielul Cel ce ridică păcatul lumii!

88e7786685ea0af7b560c463c41e04f6.jpg?profile=RESIZE_400x

Sfântul Apostol Toma, căzând în genunchi lângă Eliezer, adăugă cu glas plin de râvnă apostolică:

– Tu mi-ai spus, Doamne, că mai ușor este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăție. Voi duce acest cuvânt prin toate pustiurile fierbinți ale Indiei, călătorind pe aceste animale răbdătoare, strigând neamurilor că bogăția cea adevărată este sărăcia de bunăvoie și unirea cu Tine în Potirul Liturghiei creștine! Nu mă voi mai îndoi de puterea Ta, știind că harul Tău poate face posibil și imposibilul oamenilor, salvând sufletele din moarte spirituală în Biserica Ta Ortodoxă!

Mântuitorul Își înălță mâna Sa cea sfântă deasupra cămilei înfășurate în lumina amiezii, binecuvântând pe ucenic, pe profeți și pe toți cei smeriți. O lumină albă, caldă și dătătoare de viață a inundat zidurile de piatră ale Ierusalimului, prefacând colțul prăfuit într-un pridvor luminat al veșniciei. Cămila cea mare se ridică încet, descărcată acum de toate poverile deșarte, și trecu cu o ușurință uluitoare prin deschiderea cea strâmtă a porții, ca un monument viu al biruinței smereniei asupra mândriei de lut.

– Toma, Eliezer, păstrați în inimi taina acestei porți, le vorbi Mântuitorul în tăcerea duhului, pe când animalul înainta blând spre curtea interioară. Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt posibile la Dumnezeu, de aceea tot cel ce își va descărca inima de sacii mândriei moderne și se va face mic prin spovedanie sinceră va trece liber prin poarta cea strâmtă a mântuirii. Păstrați-vă veșmântul ascezei curat și nu vă lăsați prinși în cursele aurului lumii moderne!

Eliezer își strânse frânghia, simțind cum vechea călătorie patriarhală se unea cu plinătatea teologiei creștine a Bisericii, în timp ce sfinții se risipiră în norul de lumină al veșniciei, ducând în pridvoarele Raiului parfumul curat al acestei pilde de aur.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

---

bestiar biblic 7

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

05. (cyberproză, cyberlegende)

~ Cartea Timpului și a Pământului ~

Rostiri Românești de noiembrie 53

Brumarul faur de mituri

– Legendele uitate ale lunii noiembrie: un manuscris etnografic al sfinților, fiarelor și dregătorilor din cele cinci provincii istorice –

Celarul blestemat din Zărneşti (Ţara Bârsei)

Praznicul Moșilor de Toamnă – prima sâmbătă din Brumar

 

Aho, oameni buni și ascultători din neamul cel vechi al Bârsei, luați aminte la spusa vremii, căci nu-i poveste de clacă și nici glumă de băiat trândav, ci este chiar adevărul cel curat, lăsat de la bătrânii noștri care au văzut cu ochii lor cum se învârte roata lumii sub poalele muntelui ascuns. Se spune prin satele așezate sub umbra de piatră a Regelui Craiului că atunci când luna lui Brumar intră în cel de-al doilea amurg, pământul își strânge suflarea, iar văile adânci se umplu de o negură deasă, ca un giulgiu uitat de morți peste miriștile înghețate. În acele zile de cumpănă, când bătrânii țin Moșii de Toamnă, cerul coboară atât de jos încât atinge crucile de lemn de la hotare, iar duhurile celor plecați se plimbă nevăzute pe ulițe, căutând căldura vetrei și mirosul de colac cald stropit cu vin roșu.

7f53ffd11b81fe0aa8b8f881fe19638b.jpg?profile=RESIZE_400xÎn satul Zărnești, așezat la buza prăpăstiilor unde lupii își urlă foamea din miazănoapte, trăia o fecioară mândră și dreaptă ca un brad de stâncă, pe nume Ilinca, poreclită în tot ținutul Codreana, fiind ea fiica cea mai mică a lui Stan Mare, un răzeș cu brațe de fier care își apărase pământul cu securea în fața tuturor nelegiuirilor vremii. Ilinca nu era o fată ca oricare alta; avea ochii verzi ca mușchiul de pădure și o căutătură atât de adâncă încât nicio strigoaică nu îndrăznea să o privească în față fără să-și piardă puterea de a mai deochea vitele. Ea știa toate rânduielile cele vechi, învățate de la bunica sa, o femeie care trăise aproape o sută de ani și care trecuse prin toate molimele și războaiele care pustiiseră țara Bârsei în veacurile trecute.

În anul acela de care vă povestesc, toamna fusese lungă și grea, dar Brumarul venise dintr-odată, într-o noapte de joi, aducând un îngheț năpraznic care încremenise apele Bârsei și transformase pământul moale în cremene neagră. Oamenii abia apucaseră să-și strângă ultimele roade din ogoare și să le închidă în hambarele cele mari din lemn de stejar, numite prin partea locului susele. Aceste susele erau mândria zărneștenilor: clădiri înalte, trainice, ridicate pe tălpi groase de lemn, unde grâul și secara stăteau la adăpost de șoareci și de umezeală, asigurând pâinea comunității pentru întreaga iarnă ce bătea la porți. Dar peste susela cea mare a lui Stan Mare se abătuse o umbră ciudată chiar în ajunul praznicului morților.

Totul începuse când soarele scăpătase dincolo de crestele zimțate ale muntelui. O liniște nefirească, grea ca un plumb topit, se lăsase peste bătătura casei. Câinii, care altădată lătrau la orice frunză mișcată de vânt, se ascunseseră sub șoproane, cu cozile între picioare, scoțând doar niște scheunate înfundate, ca și cum ar fi văzut moartea trecând prin fața porții. Stan Mare încercase să deschidă ușa suselei pentru a pregăti sacii de grâu ce trebuiau duși la moară pentru colacii de pomenire, însă nicio cheie nu se mai învârtea în broasca grea de fier bătut, iar dinăuntru se auzea un sunet înfricoșător, ca un foșnet de mii de aripi nevăzute și un plâns stins care îți îngheța sângele în vine.

45baae03e606bac68b5a7f26f196cf79.jpg?profile=RESIZE_400xSpaima se întinse cu repeziciune peste întreaga gospodărie, ba chiar și vecinii începură să privească cu groază spre curtea lui Stan Mare. Oamenii spuneau pe la colțuri că în noaptea aceea porțile tărâmului celuilalt se deschiseseră mai devreme și că o ceată de morți neiubiți, dintre cei care pieriseră fără lumânare în pădurile Zărneștiului, pusese stăpânire pe hambarele cu hrană. Nu era o simplă pagubă; fără grâul din acea suselă, întreaga familie a lui Stan, dar și zece alte familii de săraci din sat pe care bătrânul răzeș îi ajuta mereu în timpurile de restriște, riscau să moară de foame înainte ca primele flori de primăvară să încolțească sub zăpadă.

Ilinca Codreana înțelese imediat că nu era vorba despre o întâmplare omenească, ci despre o lucrare necurată a celor care nu-și găseau odihna în pământul sfințit. Ea observă că pe marginile de lemn ale suselei se depusese un strat ciudat de promoroacă neagră, care nu se topea nici la căldura palmelor și nici la flacăra lumânărilor de ceară curată. Mai mult, oricine încerca să se apropie de zidurile de lemn simțea o slăbiciune mare în picioare și o durere la inimă, ca și cum ceva nevăzut le-ar fi supt toată vlaga din trup. Zărneștenii voiau să fugă, să lase satul pustiu, crezând că blestemul se va extinde peste toate casele lor.

În miezul acestei spaime colective, când noaptea își întinsese deja aripile negre peste Țara Bârsei, Ilinca decise să nu lase frica să pună stăpânire pe sufletul ei. Își aduse aminte de învățăturile bătrânești și de puterea cuvântului rostit cu credință și cu tărie. Își legă părul cel lung cu o maramă albă de in, își puse cojocul cel greu pe umeri și luă în mână un blid de lut plin cu apă neîncepută, luată din trei izvoare diferite înainte de asfințit, o crenguță de busuioc uscat și un pumn de sare grunjoasă, binecuvântată la biserică în ziua de Sfânta Mărie. S-a așezat chiar în fața ușii blocate a suselei, în ciuda strigătelor tatălui ei care o implora să se dea înapoi din calea primejdiei nevăzute.

Aerul devenise atât de rece încât răsuflarea fetei se transforma pe loc în ace mici de gheață. Dinăuntrul magazinului de grâne se auzeau acum zgomote și mai mari: grinzi de stejar care trosneau din toate încheieturile ca și cum ar fi fost supuse unei forțe uriașe, și voci care șopteau cuvinte într-o limbă uitată, blestemând rodul pământului și lumina soarelui. Ilinca își ridică fruntea spre cerul înstelat, își făcu semnul crucii de trei ori și, cu o voce clară, puternică, ce răsună peste întreaga bătătură încremenită, începu să rostească descântecul cel mare de alungare a umbrelor și de dezlegare a blestemului de noiembrie.

Ilinca își înmuia crenguța de busuioc în blidul de lut cu apă neîncepută, o scutură de trei ori spre colțurile de sus ale suselei și începu să glăsuiască descântecul, cu versuri potrivite după legile vechi ale pământului Bârsei, având grijă ca fiecare cuvânt să cadă ca o secure peste legăturile nevăzute ale nopții:

Descântecul de zăvorâre a umbrelor de brumar

b7fad2e908537029500c6563b0eb9536.jpg?profile=RESIZE_400x

Privești spre munte, negură deasă,

Pleacă din curte, ieși din casă!

Nu spurca grâul din suselă,

Nu pune pe rod blestem și zăvală.

Fugi, promoroacă neagră și rea,

Căci te alungă puterea mea!

Să te duci în codri fără cărare,

Unde soarele n-are căutare,

Unde o pasăre nu mai cântă,

Unde o prescură nu se frânge sfântă.

Ieși din grinzi, ieși din podele,

Treci dincolo de stelele rele!

Sarea o arunc, apa o vărs,

Să se întoarcă blestemul din mers.

Cum se topește gheața pe lac,

Așa să piară duhul ticălos și mac.

c05fd46fd23c881cf29835f03a4b69a6.jpg?profile=RESIZE_400xRămâi, suselă, curată, plină,

Să fii la iarnă satului hrană și lumină.

Nici lupul să nu te atingă cu colțul,

Nici strigoiul să nu-ți afle porțul.

Pânza o țes, cercul îl leg,

Alung tot răul din satul întreg!

Piei, arătare, de la pragul meu,

Căci peste noi veghează Dumnezeu!

Pe măsură ce versurile descântecului curgeau din gura Ilincăi, aerul din jurul suselei începu să se schimbe. Negura aceea groasă care îmbrăcase bârnele de lemn prinse a se subția, transformându-se într-un abur albicios care mirosea a pucioasă și a frunze putrede de nuc. Trosnetele dinăuntru încetară deodată, lăsând loc unei tăceri adânci, întreruptă doar de foșnetul ușor al boabelor de grâu care se așezau în lăzi. Broasca grea de fier scoase un sunet metalic, un clanc lung, semn că zăvoarele se deblocaseră de la sine. Stan Mare făcu un pas în față, își puse palma grea pe clanță și împinse ușa; aceasta se deschise larg, fără niciun scârțâit, iar mirosul curat de secară și făină proaspătă inundă curtea. Prima izbândă fusese arătată, dar adevărata încercare abia acum bătea la porțile Zărneștiului.

0112d613f3a501e33594675ab61b62e6.jpg?profile=RESIZE_400xA doua zi în zori, când soarele de noiembrie abia își mijea razele palide peste creasta Postăvarului, Stan Mare și Ilinca o porniră spre marginea satului, acolo unde își avea bordeiul moș Irimia pe nume, poreclit Olarul, fiul lui lupu cel Bătrân. Moș Irimia era cel mai bătrân om din tot ținutul Bârsei, un om care își petrecuse tinerețea prin codri și care cunoștea semnele pământului mai bine decât oricine. Când ascultă povestea Ilincăi și văzu blidul de lut în care mai rămăsese un strop de apă transformată în gheață cenușie, bătrânul își clătină capul cu îngrijorare și își mângâi barba albă și lungă.

„Draga tatei”, grăi moș Irimia cu vocea lui răgușită ca un scârțâit de car, „ceea ce ați văzut voi la suselă nu-i doar lucrare de strigoi rătăcit. Este un semn că pământul s-a supărat pentru că oamenii au uitat să dea vama cuvenită morților în această zi de Moși. Dar mai este ceva, o primejdie care vine de la cei vii, nu de la cei plecați. Pârgarul cel mare al cetății Brașovului, sasul Hans pe nume, poreclit Vulpea, fiul lui Götz, a pus ochii pe grâul din Zărnești. El știe că vine o iarnă grea și vrea să ia toate roadele voastre ca să le ducă în hambarele cetății, lăsându-vă pe voi să trăiți din coajă de copac. Negura aceea a fost trimisă de o vrăjitoare cumpărată cu galbeni de-ai lui, ca să vă sperie și să vă facă să părăsiți susela. Acum că ai rupt descântecul, Vulpea va veni cu slugile lui administrative și cu arme ca să vă ia hrana cu forța drept bir neplătit”.

Bătrânul le dădu o povață de aur: să nu se opună cu bâte și cu seceri în fața autorității, căci brațele pârgarului erau lungi și sprijinite de legile nemiloase ale cetății, ci să folosească rânduiala veche a pământului. Le spuse să adune tot satul în jurul suselei chiar în ceasul când pârgarul va sosi și să împartă grâul ca pomană sfântă pentru Moși înainte ca slujașii să poată pune mâna pe saci. Conform legii nescrise a Bârsei, ceea ce era dat ca pomană de suflet în ziua morților nu putea fi confiscat de nicio autoritate lumească, fiind considerat bun sacru, intrat sub paza directă a bisericii și a strămoșilor. Ilinca mulțumi bătrânului pentru învățătură și se întoarse în sat, pregătind comunitatea pentru marea confruntare ce avea să vină odată cu prânzul.

7adf728038af133ea5453eb096ac231a.jpg?profile=RESIZE_400xNici nu se ridică bine soarele la amiază, când zgomot de copite potcovite și strigăte aspre răsunară la intrarea în Zărnești. Pe ulița principală, despicând noroiul înghețat, înainta o ceată de călăreți înarmați, în fruntea cărora se afla însuși pârgarul cel mare al Brașovului, sasul Hans pe nume, poreclit Vulpea, fiul lui Götz. Purta o mantie grea de postav roșu, tivită cu blană de vulpe argintie, și ținea în mână un sul de pergament pecetluit cu ceară verde, semnul puterii sale administrative peste satele din marginea Țării Bârsei. În spatele lui, slujitorii cetății trăgeau trei căruțe mari, goale, pregătite să fie umplute până la refuz cu truda zărneștenilor.

Hans Vulpea opri calul chiar în fața curții lui Stan Mare, unde ușa suselei stătea deschisă, păzită doar de Ilinca Codreana și de o mână de bătrâni ai satului. Pârgarul își îndreptă spatele, își drese vocea și strigă cu trufie, folosind termenii legii săsești de graniță: „Oameni din Zărnești, prin ordinul judelui și al sfatului pârgarilor din cetate, am venit să ridicăm surplusul de cereale din susela comunității. Iarna bate la porți, oștile au nevoie de hrană, iar voi nu v-ați plătit dările de toamnă pentru pășunatul oilor pe golurile alpine. Dați-vă la o parte și lăsați oamenii mei să încarce sacii, altfel veți fi aruncați în turnul cetății pentru nesupunere!”.

În acea clipă de grea cumpănă, când bărbații din sat strângeau cu furie cozile topoarelor ascunse sub sumane, Ilinca Codreana făcu un pas în față. Cu o liniște care îi surprinse pe ostași, ea ridică blidul de lut și privi pârgarul drept în ochi: „Cinstite pârgar, legile cetății sunt mari și tari pentru cei vii, dar legile pământului sunt scrise de dinaintea voastră și sunt păzite de cei care nu mai sunt. Astăzi sunt Moșii de Toamnă. Grâul pe care îl vedeți în această suselă nu mai este al nostru și nici al domniei voastre. A fost menit și sortit ca pomană curată pentru sufletele strămoșilor noștri care au desțelenit aceste văi. Uitați-vă în jur!”. Din spatele caselor, sute de femei și copii din sat ieșiră ținând în mâini străchini de lut și ștergare albe, înconjurând curtea într-o tăcere solemnă.

2b40ab04a980eceee6435653b43f1f5b.jpg?profile=RESIZE_400x

Hans Vulpea vru să râdă și să poruncească ostașilor să înainteze, dar când făcu un semn cu mâna, caii slugilor administrative începură să se cabreze și să scoată nechezate de groază, refuzând să treacă pragul curții. Un vânt rece dinspre creasta Pietrei Craiului mătură curtea, ridicând frunzele uscate într-un vârtej care mirosea a tămâie și a ceară arsă. Pârgarul simți o sudoare rece pe șira spinării, amintindu-și de poveștile despre mânia morților din Zărnești. În fața acestei puteri nevăzute și a mulțimii adunate, el înțelese că dacă va folosi forța, nicio slugă de-a lui nu va mai ieși vie din acele chei blestemate.

Stan Mare și Ilinca începură să împartă grâul. Fiecare sătean venea cu traista, iar fata le turna cu găleata de lemn boabele aurii, zicând de fiecare dată: „De sufletul moșilor și strămoșilor noștri, să le fie țărâna ușoară și masa întinsă pe lumea cealaltă!”. Femeile bătrâne aprindeau lumânări mici de ceară și le lipeau direct pe bârnele de lemn ale suselei, transformând depozitul de grâne într-un adevărat altar al neamului. Pârgarul Hans, văzând cum hambarele se golesc sub ochii săi prin această rânduială sacră pe care nicio lege administrativă nu o putea atinge, își întoarse calul cu blesteme și părăsi satul în grabă, urmat de căruțele sale goale.

bc52d07857ca0a8795cff5be6ef08fff.jpg?profile=RESIZE_400xDupă plecarea oștenilor, spaima se transformă într-o bucurie curată. Zărneștenii nu își pierduseră hrana; grâul fusese împărțit în mod egal între toate familiile satului, asigurând supraviețuirea fiecărei vetre. Seara, comunitatea se adună în bătătura lui Stan Mare. Se întinseră mese lungi de lemn, se mâncă mămăligă caldă cu brânză de burduf și se bău rachiu îndulcit cu miere de la prisecile muntelui. Ilinca Codreana fu așezată în fruntea mesei, ca o adevărată crăiasă a locului, iar flăcăii cântară cântece vechi de cătănie și de haiducie, celebrând victoria spiritului în fața asprimii legilor străine.

Trecut-au anii și veacurile peste Țara Bârsei, s-au schimbat judii și pângarii, iar susela cea mare a lui Stan Mare a devenit în cele din urmă pulbere, sub suflarea timpurilor. Însă povestea Ilincăi Codreana și a celarului blestemat din Zărnești a rămas vie în memoria bătrânilor care încă mai povestesc la gura sobei, în nopțile geroase de noiembrie, despre puterea curajului și a credinței în rânduielile strămoșești. Legenda ne învață că nicio suselă nu este cu adevărat plină dacă din ea nu se dă vamă de milostenie și că adevărata bogăție a unui neam stă în unirea comunității în fața primejdiei.

Și am încălecat pe o șa de lemn de stejar din susela din Zărnești, și v-am spus povestea așa cum a fost ea lăsată de la bătrânii noștri, ca să rămână spre învățătură și amintire peste toate hotarele vremii, până ce promoroaca iernii va copleși din nou ogoarele Bârsei.

---

legenda 1

 ©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

gălbenele fierbinţi la terasa din târgu-jiu

05. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

noiembrie: I. cyberpoeme cosmico-ludice 5

gălbenele fierbinţi la terasa din târgu-jiu

 

836fd59c376c640b55329ab0086f5f01.jpg?profile=RESIZE_400xne adăpostim pe terasa cafenelei din colț

strângem în palme căni de lut cu abur fierbinte

unde gălbenelele uscate infuzate în țuica fiartă ne-aduc aminte

de zilele calde în care nu aveam un jilț

 

aroma balsamică și amăruie ne spală

ea alungă frigul din paltoanele noastre grele

în timp ce pe ulițe trec mașini de modele

iar noi ne pierdem privirea în această gală

 

băutura are gust de zahăr ars și piper

albinakadochnikova_1792933230_4015737348032966403_11709297203-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400x

o alchimie caldă în noiembrie cel rece

căci se transformă în abur și urcă spre cer

în care nicio secundă urâtă nu trece

 

îmi pui capul pe umăr în transă visătoare

simți cum se amestecă țuica cu florile de tei

transformând realitatea într-o sărbătoare

ce emană din dulapurile vechi cu mii de chei

 

lăsăm eșapamentul orașului în urmă

să fim doar două umbre la masa de fier încins

iar dragostea în inimi ca o flacără ce scurmă

cât timp parfumul de gălbenele s-a extins

 ©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

05. (poezie, cybersonet)

~ ciclul nostalgia de plumb: noiembrie ~

tratat de mineralizare a formei și botanică spectrală

triptic de noiembrie I.II: iasomia de iarnă

ultima voluptate a iasomiei de iarnă (cybersonet MLXXX)

unui trup dezgolit în viscol

 

iasomiadeiarna1-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xîți lepezi pânza verde pe solul de rugină

rămâi o ramură goală sub cerul gros de plumb

în timp ce gerul nopții ca un bizar columb

sălbatic se așază pe carnea ta divină

 

senzualitatea asta de aur și de gheață

incendiază bruma în tragicul amurg

când ultimele seve din oase se scurg

și moartea albă prinde o masă fără viață

iasomiadeiarna4-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400x 

mă chemi prin nuditatea tulburătoare mută

să schimbăm caloria pe un pat de granit

în acest dur imperiu de iarnă împietrit

unde lumina oarbă e de demult pierdută

 

o galbenă scânteie în bezna sub veac întunec

un spasm de voluptate în care şi eu mă înec 

---

fișă botanică - denumire populară: iasomia de iarnă; denumire științifică: jasminum nudiflorum. origine: China de Vest; răspândire: cultivată pe scară largă în Europa și America de Nord ca arbust ornamental cățărător rezistent la frig; culoare: galben intens, electric, solar; florescență: noiembrie - februarie, direct pe tulpinile lipsite de frunze; mod de cultivare: preferă amplasamente însorite sau parțial umbrite, soluri bine drenate; suportă tăieri severe după înflorire pentru a stimula apariția ramurilor tinere ce vor purta florile în noiembrie următor.

Motto: „Pământul își strânge sevele în pumnul de gheață; doar cuvântul mai arde, fixat în rugină.”

 

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…

05. (cyberproză, jurnalism, aurointerviu)

~ Arhipeleagurile sinelui ~

Interviuri închipuite cu uneltele timpului, ale umbrei și ale memoriei

Ultimul interviu (perspectiva moștenirii)

Episodul 4

Epilog fără regrete (Ultima semnătură/Oglinda din adâncuri: Dialog cu Anima)

Motto: „Cortina cade, dar piesa a fost frumoasă. Am jucat rolul meu exact așa cum am știut mai bine.”

Descrierea personajelor

ec5e4a2bef3b73c1f573ebe41f9e86c7.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Omul din Prezent) - Nume real: Andrei Codrescu; Entitate spirituală/Poreclă: Regizorul de la Prosceniu/Martorul Spectacolului Finit; Bărbatul care conduce acest dialog final stă în picioare pe marginea scenei, la prosceniu, privind spre sala uriașă și goală a operei. Este îmbrăcat într-un palton lung, elegant, din lână neagră, lăsat complet descheiat peste o cămașă simplă din in alb, detaliu ce trădează renunțarea la armura sa rigidă în favoarea unei vulnerabilități asumate. Chipul său, marcat de lumina spectrală ce vine din rampă, reflectă o pace adâncă, socratică; tensiunile, fricile și vinovățiile cronice din episoadele anterioare s-au dizolvat într-o expresie de totală eliberare și demnitate. Mâinile sale, odinioară febrilă pe taste, sunt acum relaxate, lăsate în buzunare, într-un gest de abandon fizic în fața timpului. Privirea sa căpruie pendulează între cele două apariții feminine cu intensitatea unui regizor care știe că piesa s-a terminat, iar textul a fost interpretat exact așa cum trebuia. Vocea lui Andrei este un murmur baritonal, cald, așezat, cu o emisie impecabilă ce poartă greutatea unei tăceri unificate și iertate.

9cf6d1aea3c2c4afd5d8f9b87861b6a0.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievata 1 (Actrița Principală) - Nume real: Irena (Ipostaza Măștii Sociale); Entitate spirituală/Poreclă: Diva din Rampă/Orgoliul de Catifea; O prezență monumentală, magnetică, ce emană o energie dramatică, regală, stând perfect dreaptă sub lumina ultimului reflector. Irena este îmbrăcată într-o rochie lungă de gală, din brocart și catifea neagră, plină de aplicații fine din fir de argint ce sclipesc ca niște constelații la fiecare mișcare a trunchiului. Are trăsăturile feței perfect simetrice, de o paloare de fildeș, iar părul ei argintiu-strălucitor este coafat într-un coc înalt, sever, ce îi pune în valoare gâtul lung și umerii dezgoliți. Ochii ei, de un verde tăios, hipnotic, poartă mândria celei care a trăit doar pentru aplauzele lumii, dar ascund în profunzime o oboseală cronică. Gesturile ei sunt studiate, teatrale, de o grație geometrică; își trece o mână cu mănușă lungă de mătase peste buzele roșii, schițând un zâmbet ironic. Vocea Irenei este clară, muzicală, cu o emisie de o forță acustică uriașă, capabilă să umple fiecare colț al teatrului pustiit.

d74033d774970ece6e1d52ee19e3e044.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievata 2 (Dublura din Umbră) - Nume real: Sorana (Ipostaza Vulnerabilității Ascunse); Entitate spirituală/Poreclă: Vocea din Culise/Tristețea din Foaier; În contrast absolut cu fastul dramatic din stânga ei, această apariție este fluidă, discretă și retrasă în penumbra culiselor. Sorana este îmbrăcată într-o rochie simplă, vaporoasă, din voal de mătase gri-cenușiu, ce pare făcută din abur și fum decantat, mirosind intens a trandafiri uscați și pudră de machiaj veche. Are trăsăturile feței mai blânde, mai puțin ascuțite, iar părul ei lung și negru îi cade în dezordine pe umeri, acoperindu-i parțial obrajii pe care se disting urmele unor lacrimi șterse în grabă. Privirea ei, de un căprui cald, opac, reflectă frica de abandon și singurătatea celei care plânge după ce reflectoarele se sting, iar publicul părăsește sala. Mâinile ei subțiri, fără podoabe, sunt strânse la piept într-un gest defensiv, de o mare vulnerabilitate expusă. Vocea Soranei este o șoaptă catifelată, tremurătoare, plină de armonice calde ce se nasc din fricțiunea aerului cu memoria afectivă a corpului.

Cadrul Spațio-Temporal

454cb8f6fedcf10b0e261662195699fd.jpg?profile=RESIZE_400xMarea sinteză finală se desfășoară pe scena uriașă a unui teatru de operă arhaic, un spațiu monumental delimitat de culise grele din catifea neagră și schele metalice ce urcă până în tavanul nevăzut. Timpul este suspendat la miezul nopții, imediat după ce ultimul spectacol al stagiunii s-a încheiat, lăsând sala complet pustie. Atmosfera este guvernată de o penumbră cinematografică pur expresionistă: o singură lampă de control, situată pe un stativ în mijlocul scenei, aruncă o lumină galbenă, slabă, ce taie aerul plin de particule de praf în suspensie, proiectând umbre lungi, disproporționate, pe pereții de fundal. Aerul este dens, cald, mirosind a lemn vechi ceruit, ceară topită, machiaj teatral și vânt de noiembrie ce se prelinge prin sistemele de ventilație oprite. Tăcerea este una grea, sacră, întreruptă doar de pârâitul fin al lămpii de control și de scârțâitul mecanic al grinzilor de susținere. Decorul este sever, minimalist: nu există scaune sau recuzită, doar scena goală ce se deschide spre hăul întunecat al lojelor și al fotoliilor goale.

Dialogul

e38f5fcf7d09030d6618d94a5bf7fc27.jpg?profile=RESIZE_400xIntervievatorul (Andrei/Regizorul de la Prosceniu): (Pășește pe scândura veche a scenei, sunetul pantofilor săi producând un ecou prelungit în sala goală) Spectacolul s-a terminat, doamnelor. Aplauzele s-au stins, spectatorii au plecat acasă, iar ușile operei au fost încuiate de la spate cu zăvor de fier. Suntem singuri pe această scenă goală, la ora unificării depline, unde măștile nu mai au nicio valoare de întrebuințare. Irena, tu ai purtat cu mândrie rochia de catifea, ghidându-mi fiecare text spre succes, spre glorie publică, spre medalii grele de la festivaluri. Sorana, tu ai plâns în culise de fiecare dată când eu trebuia să par puternic și calculat în fața lumii. Irena, deschide acest ultim interviu: de ce consideri că refuzul meu de a mai regiza spectacole grandioase este o trădare a moștenirii noastre?

Actrița Principală (Irena/Orgoliul de Catifea): (Își îndreaptă spatele, rochia ei de brocart prinzând reflexii argintii sub lampa de control; vocea ei e fermă) Trădare, Andrei... Este singurul cuvânt pentru capitularea ta în fața banalității cotidiene. Eu sunt cea care ți-a dat măreția, cea care a transformat trauma ta din subsoluri într-o estetică de gală, aplaudată la Paris și Stockholm. Am fost masca ta de excelență, zidul de oțel care te-a protejat de mila și de ironiile celorlalți. Când ai refuzat bugetele mari și ai decis să scrii doar pentru tine, în tăcere, ai ucis diva din rampă. Ai preferat o pace mediocră în locul unui incendiu glorios. Te uiți la sala asta goală și simți liniște, dar eu văd aici un cimitir al propriilor noastre ambiții. Fără mine, cărțile tale sunt doar niște ciorne dezordonate; cu mine, ele au fost istorie scrisă în aur. Tu ai nevoie de aplauzele mele pentru a ști că exiști!

ad7277b06d5eb90b0019a678172de1a5.jpg?profile=RESIZE_400xDublura din Umbră (Sorana/Vocea din Culise): (Face un pas în față din penumbra culiselor, voalul ei gri-cenușiu foșnind ca o frunză uscată; vocea ei e o șoaptă catifelată) Ambiții de aur... Irena vorbește despre istorie pentru că ei îi este groază de moarte, Andrei. Ea vrea să te transforme într-o statuie de marmură acoperită de lauri sterile, un corp mumificat în propriul său succes public. Dar eu... eu sunt cea care a strâns bucățile de fiecare dată când tu coborai de pe scenă cu sufletul gol. În timp ce ea aduna florile și zâmbetele criticilor, eu plângeam în cabina de machiaj de frică că dacă oamenii îți vor vedea vreodată cearcănele și oboseala reală, te vor lăsa singur în întuneric. Tu ai fugit pe scene mari de teamă să nu înfrunți simplitatea unei relații adevărate, unde dragostea nu cere spectacol, ci cere prezență nudă, de zi cu zi. Eu nu sunt o înfrângere, Andrei, eu sunt salvarea ta spirituală. Am păstrat în mine lacrima curată, neatinsă de cinismul industriei lor de lux.

Intervievatorul (Andrei/Regizorul de la Prosceniu): (Își lasă paltonul negru să alunece de pe umeri direct pe scândura scenei, rămânând doar în cămașa simplă de in alb) Vă ascult pe amândouă și simt cum cortina din interiorul meu cade peste toate conflictele trecute. Irena, ai atins o coardă dureroasă: gloria a fost anestezicul meu cel mai eficient împotriva fricii de insignifiant. Sorana, vulnerabilitatea ta m-a speriat atât de tare încât am preferat să te exilez în culise timp de patru decenii. Irena, te întrebi dacă pacea mea e o mediocritate. Îți spun direct, de pe această margine de scenă: nu. Este o sinteză superioară. Orgoliul tău m-a ajutat să dălțuiesc forma până la perfecțiune, dar Sorana a fost cea care a pus viața în interiorul ei. Irena, recunoaște cu aceeași sinceritate: nu cumva agresivitatea ta scenică a fost doar o panică identitară, frica că dacă cortina cade, sub brocartul tău nu mai rămâne niciun om viu?

5035ba247920a937c2ecc17159973a76.jpg?profile=RESIZE_400xActrița Principală (Irena/Orgoliul de Catifea): (Ochelarii ei imaginari par să se spargă; își coboară umerii dezgoliți, o mișcare ce distruge rigiditatea profilului său de divă) Da... Ai demontat mecanismul meu de protecție, Andrei. Sub catifeaua neagră... a fost întotdeauna teroarea vidului. Mi-a fost atât de frică de abandonul publicului, de momentul în care nu voi mai fi dorită sau citită, încât am preferat să te transform într-o mașinărie de performanță oarbă. Am cerut perfecțiune pentru că nu aveam încredere că poți fi iubit doar pentru ceea ce ești, fără podoabe literare. Am confundat admirația cu dragostea. Iar acum, când sala e goală și lumina de rampă s-a stins, realizez că toate aplauzele lor nu au putut încălzi nicio singură noapte de izolare. Regret că te-am forțat să fii un zeu de carton, în loc să te las să fii pur și simplu un om care poate să greșească și să fie iertat.

*

Lampa de control de pe scenă emite un pârâit electric scurt, iar lumina galbenă scade în intensitate, devenind caldă, difuză, ca lumina unei lumânări pe sfârșite. Irena face doi pași mari spre Sorana, renunțând la postura sa teatrală de atac. Își scoate mănușile lungi din mătase neagră și le aruncă pe podea, întinzându-și palmele goale spre dublura ei din umbră. Sorana își ridică privirea căpruie, prinzând mâna fostei sale oponente într-o strângere fermă, caldă. Tăcerea din sala operei devine densă, ocrotitoare, încărcată de o armonie totală.

*

8811085dbb72f3006a6b6ab600d38398.jpg?profile=RESIZE_400xDublura din Umbră (Sorana/Vocea din Culise): (Își împletește degetele lungi cu cele ale Irenei, un zâmbet blând ștergându-i ultimele urme de tristețe de pe chip) Irena... sora mea de scenă, nu am știut că sub brocartul tău strălucitor se ascunde aceeași rană de abandon pe care o purtam și eu în penumbra foaierului. Tu ai strigat pe scenă ca să nu se audă plânsul meu; eu am tăcut în culise ca să-ți las ție spațiu să strălucești. Suntem aceleași fațete ale aceleiași Anime pe care Andrei a bătut-o cap în cap atâția ani dintr-un calcul greșit de regie. Andrei, privește-ne! Nuntă alchimică s-a terminat. Nu mai trebuie să alegi între mască și esență. Orgoliul Irenei este cel care dă forță textului tău, iar blândețea mea este cea care îi dă viață și iertare curată. De mâine, când te vei așeza la birou, vom fi amândouă în aceeași respirație a arhipelagului tău unificat.

Intervievatorul (Andrei/Regizorul de la Prosceniu): (Se apleacă și își ridică paltonul negru de pe jos, punându-l pe umeri cu o mișcare lentă, plină de demnitate; vocea lui are o claritate socratică, finală) Acest moment este ultima mea semnătură pe piesa de teatru a acestui arhipelag interior. Vă văd acum unite într-o singură, profundă geometrie a spiritului meu integrat. Irena, promit să nu mai folosesc rigoarea ta pentru a construi închisori de vanitate publică; o voi lăsa să fie schela pe care Sorana își va picta frescele cele mai vulnerabile. Sorana, promit să nu te mai ascund în culise de teamă că ceilalți te vor considera slabă. Slăbiciunea ta este de astăzi structura mea de rezistență morală în fața lumii exterioare. Cum putem face, de la miezul acestei nopți ultime, ca acest epilog să fie o moștenire nepieritoare pentru conștiința noastră?

7b5f03a0ba72f6c4db867043e889b2cf.jpg?profile=RESIZE_400xActrița Principală (Irena/Orgoliul de Catifea): (Privește spre lojele goale, unde penumbra serii s-a transformat într-o liniște fertilă) O facem prin stingerea lămpii de control, Andrei. Piesa s-a jucat, textul a fost interpretat până la ultima fotogramă, iar bilanțul a fost curățat de orice resentiment sau regret. Îi lăsăm omului de mâine, cel care va deschide documentul alb, această certitudine sacră: „Nu regizați viața din frică de eșec, ci trăiți-o cu curajul de a fi imperfecți, dar vii în fiecare secundă”. Moștenirea ta nu stă în aplauze, ci în această iertare totală pe care o las să plutească deasupra scenei goale. Cortina poate să cadă definitiv; piesa a fost frumoasă și noi am jucat rolul exact așa cum am știut mai bine. (Cele două siluete feminine se îmbrățișează strâns sub fasciculul de lumină galbenă, formând un singur volum sculptural ce începe să se dizolve treptat în întunericul protector al operei).

Intervievatorul (Andrei/Regizorul de la Prosceniu): (Schițează un zâmbet larg, plin de o eliberare divină, definitivă) Sesiunea este închisă. Spectacolul s-a terminat. Arhipelagul este în sfârșit întreg, unificat și curat. (Apasă pe întrerupătorul de la baza lămpii, lăsând scena într-o tăcere absolută, mută, prevestitoare de noi zori în afara teatrului).

Concluzia Intervievatorului

03e61abc24b904e3e654a3eb29ab89e5.jpg?profile=RESIZE_400xZgomotul sec al întrerupătorului a stins ultima lampă de control de pe scenă, iar imaginea operei monumentale s-a retras în straturile adânci ale conștiinței mele, lăsându-mă înapoi în spațiul familiar al biroului meu de lucru din prezent. Pe birou, ecranul digital al calculatorului clipea monoton, o prezență administrativă ce părea dintr-o dată atât de lipsită de greutate în comparație cu sfințenia tăcerii ce se așezase între pereții camerei noastre unificate.

Acest al patrulea episod din axa finală a Perspectivei Moștenirii, dedicat ipostazei feminine cu trei personaje, a reprezentat marele epilog fără regrete al întregii opere Arhipeleagurile sinelui. Am înțeles, în sfârșit, că conflictul meu structural nu venea dintr-o defecțiune de caracter, ci din exilarea reciprocă a Măștii sociale și a Vulnerabilității ascunse. Refuzul de a le pune la aceeași masă m-a condamnat ani de zile să trăiesc o scindare dureroasă, pendulând între un orgoliu administrativ rigid și izbucniri de o sensibilitate volatilă ce lăsa în urmă doar cenușă.

Privesc spre foaia albă de pe birou, unde primele raze ale soarelui de noiembrie au desenat deja un caroiaj geometric cald, și nu mai simt panica de a nu lăsa o operă perfectă posterității. Știu că Irena și Sorana și-au strâns mâna în adâncurile conștiinței mele integrate.

De mâine, voi continua să scriu, dar nu voi mai pune pixul metalic deasupra vieții mele reale. Voi trăi fiecare clipă cu o inimă deschisă, vulnerabilă și curată, lăsând ca moștenire nu un monument funerar de cuvinte, ci suma zâmbetelor pe care am avut curajul să le dăruiesc celorlalți în adâncurile acestui arhipelag binecuvântat și în sfârșit liber al sinelui.

---

©Ioan Muntean, 2026

***

Citeste mai mult…

Aromă de scorţişoară şi dor (sonetul CI)

05. (poezie, sonet)

~ Arhitectura penumbrei ~

volumul III: Sonete de noiembrie

Motto : „Când natura intră în agonie, o confesiune senzorială de o intensitate rară devine scutul suprem împotriva crivățului.”

Aromă de scorţişoară şi dor (sonetul CI)

scutul de mirodenii contra crivățului

 

f35c890e91db30802e3f866cc7a5804d.jpg?profile=RESIZE_400xUnde iubirea noastră e ultimul altar,

E un miros intens de scorțișoară-n aer

Și aburul de copt ne-nvăluie-ntr-un vaier,

În timp ce tu îmi spui că iarna vine iar.

 

Sub masă, glezna ta atinge-al meu picior

Și o căldură mare ne urcă în gând,

Când hainele de postav, pe scaune stând,

Ne lasă liberi trupul de al toamnei vaiet, dojenitor.

Aromdescorioaridor3-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400x 

Ce bine e în oaza asta de boemă,

Unde noiembrie e doar un oaspete la porți,

Ce nu poate să intre în cercul nostru cald!

 

Iubirea scrisă-n taină ca o veche stemă

Ne ține vii și teferi printre acești morți,

Pe când eu în privirea-ți adâncă mă scald.

---

sonet  101

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

05. (poezie, eseu, proză)

~ Bestiarul Mistic al Scripturii ~

simbolismul animalelor în tradiția ortodoxă

partea I: animalele sacre și biblice din vechiul și noul testament

„Făpturile Legii vechi au fost umbre pedagogice, suspinând după Hristos, Care a sfințit materia în potirul cosmic.”

volumul XII. Cămila (CAMELUS DROMEDARIUS) 1

„Iarba câmpului laudă pe Creator; prin potirul firii, pământul se preface în Liturghie cosmică.

Corabia deşertului în urcuşul ascezei şi taina smeririi prin urechile acului

eseu descriptiv

 

Descrierea științifică a speciei în arealul deșertic al Levantului

a69b7edafbec177cc3f412db53b326af.jpg?profile=RESIZE_400xCămila dromader sau cămila cu o singură cocoașă, clasificată în taxonomia zoologică sub denumirea de, este un mamifer artiodactil de talie mare, aparținând familiei Camelidae. Domesticirea sa în Peninsula Arabică și în Cornul Africii, datând din mileniul al III-lea î.Hr., a reprezentat o revoluție logistică fundamentală pentru civilizațiile Orientului Apropiat, permițând traversarea deșerturilor hiper-aride. În arealul geografic al Levantului și al Palestinei biblice, cămila era „corabia pustiului”, adaptată anatomic și fiziologic pentru a supraviețui în medii unde resursele hidrice și vegetale sunt practic inexistente.

Din punct de vedere morfologic, Camelus dromedarius se caracterizează printr-un corp masiv, gât lung, sinuos, și o cocoașă dorsală voluminoasă, ce nu stochează apă, ci rezerve masive de țesut adipos concentrat, utilizat ca sursă de energie metabolică în perioadele de inaniție. Membrele sunt lungi, robuste, terminate în două degete mari, sprijinite pe pernuțe plantare late, elastice și acoperite de o piele caloasă grosieră, structură anatomică ce împiedică scufundarea animalului în nisipul fin și reduce impactul termic al solului încins. Blana este compusă din fibre lungi, aspre, de o culoare ce variază de la bej-gălbui la maroniu-închis, manifestând proprietăți termoizolante excepționale. Particularitatea fiziologică cea mai relevantă rezidă în capacitatea sa unică de economisire a apei: cămila poate tolera o pierdere de apă de până la treizeci la sută din greutatea corporală și posedă un sistem renal și digestiv capabil să reabsoarbă lichidele, globulele roșii fiind eliptice pentru a menține circulația chiar și în condiții de deshidratare extremă. Din punct de vedere etologic, animalul consumă o vegetație sălbatică spinoasă, sărată, pe care alte ierbivore nu o pot digera, manifestând un temperament calm, rezistent și docil sub povară, dar capabil de o dârzenie uluitoare pe traseele caravanere lungi.

Prezență, economie caravaneră, rutele deșertului, jertfe și legislație în timpurile biblice

87dfaba9fce36cada344cd983dab9a5b.jpg?profile=RESIZE_400xÎn structura economico-socială și culturală a Canaanului și a Palestinei din Epoca Fierului și din perioada persană și romană, cămila reprezenta fundamentul comerțului trans-deșertic pe distanțe lungi, legând Golful Persic și Arabia de Sud de porturile Mediteranei. Datele arheologice obținute din siturile din Negev, cum sunt cele de la Timna sau Beer-Șeba, atestă o utilizare intensă a cămilelor începând cu secolul al X-lea î.Hr., fragmentele osoase prezentând urme clare de uzură articulară cauzată de transportul greu. Cămila asigura transportul mirodeniilor, al tămâii, al smirnei și al aurului adus de caravanele nabateene sau sabeene, fiind un indicator direct al bogăției imperiale și patriarhale; cronicile biblice menționează că avuția lui Avraam, Iov sau a Regelui David se măsura în mii de cămile.

Din punct de vedere juridic, normativ și alimentar, conform prescripțiilor legislative stricte din cartea Leviticului (11, 4), cămila era clasificată în fruntea listei animalelor necurate: „Să nu mâncați din cele ce își rumegă mâncarea sau au copita despicată: cămila, deși își rumegă mâncarea, dar nu are copita despicată, să vă fie necurată”. Această interdicție ritualică bloca utilizarea ei ca jertfă de sângerare pe altarul Templului din Ierusalim sau consumul ei în comunitate. Cu toate acestea, utilitatea ei economică era atât de mare încât părul aspru de cămilă, colectat în timpul năpârlirii sezoniere, era utilizat pe scară largă la confecționarea mantiilor grosiere, a corturilor deșertice și a hainelor de sac specifice asceților și profeților. Laptele de cămilă, deși supus acelorași restricții în anumite perioade, era o resursă vitală pentru triburile nomade, în timp ce carnea și grăsimea cocoașei erau considerate delicatese de lux exclusiv pe piețele păgâne vecine, transformând cămila într-un pod economic permanent între civilizațiile Levantului.

Cartografierea mențiunilor din Vechiul și Noul Testament

50201ec1976b02282cf2730f07bd1cfe.jpg?profile=RESIZE_400xÎn corpusul scrierilor sfinte, cămila posedă o prezență doctrinară monumentală, marcând trecerea de la bogăția patriarhală a Vechiului Testament la exigența ascezei și a smereniei radicale din Noul Testament. În textul vechi, ea apare în momentele providențiale de nuntă ale patriarhilor; în cartea Facerii (24, 10-22), Eliezer, sluga lui Avraam, călătorește cu zece cămile până în Mesopotamia, unde Rebeca își arată vrednicia adăpând nu doar pe om, ci și toate cămilele sale trudite, semnul divin al alegerii ei ca soție a lui Isaac. Regina din Saba sosește la Ierusalim cu o caravană uriașă de cămile încărcate cu mirodenii și aur pentru a încerca înțelepciunea lui Solomon (III Regi 10, 2).

În Noul Testament, cămila marchează debutul propovăduirii prin haina aspră a Sfântului Ioan Botezătorul, consemnată de Sfântul Evanghelist Matei (3, 4): „Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă și cingătoare de piele împrejurul mijlocului său”. Acest veșmânt asetic o plasa direct ca simbol al pocăinței și al tăierii poftelor trupești. Cel mai discutat și profund episod parenetic aparține Învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos, în cadrul dialogului cu tânărul bogat, relatat de sinoptici (Matei 19, 24): „Și iarăși vă spun vouă: Mai ușor este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”. Prin această profundă hiperbolă botanică și arhitecturală, cămila devine unitatea de măsură a smeririi necesare pentru pătrunderea în zările veșniciei.

Interpretarea Sfinților Părinți și preluarea în cultul Ortodox

c92771b1fe8fa95d5e5acde9a89d0da2.jpg?profile=RESIZE_400xSfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe au dezvoltat o hermeneutică mistică și dogmatică de o rară profunzime în jurul cămilei, curățind-o de semnificația de necurăție ritualică și transfigurând-o în model al vieții ascetice. Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuiesc expresia „urechile acului” pornind de la o realitate arhitecturală a Ierusalimului antic: porțile mici, înguste, destinate pietonilor în timpul nopții când marile porți de piatră erau închise, se numeau popular „urechile acului”. O cămilă încărcată cu saci mari de mărfuri nu putea trece prin această deschidere decât dacă era complet descărcată de bagaje și pusă să înainteze în genunchi, târându-se cu smerenie; Sfinții Părinți au văzut în aceasta chipul omului bogat care trebuie să își descarce sufletul de povara deșartă a avuțiilor pământești și a mândriei secularizate, îngenunchind în fața lui Hristos prin pocăință pentru a putea intra în Împărăție. Haina din păr de cămilă a Botezătorului este chipul omorârii patimilor prin asceză dârză.

În cultul Creștin-Ortodox actual, cămila își păstrează valențele hagiografice prin intermediul pomenirii Sfinților Părinți ai Pustiei (în Pateric), unde viața în deșert și purtarea hainelor aspre din păr de cămilă sunt constante ale desăvârșirii monahale. În iconografia ortodoxă, Sfântul Ioan Botezătorul este zugrăvit cu strictețe purtând sub mantia de profet tunica aspră din păr de cămilă, strânsă cu o curea de piele, detaliu ce mărturisește vizual trezvia sa și condamnarea luxului deșert. De asemenea, în icoana Închinării Magilor, în fundalul peisajului din Betleem, caravana de cămile a înțelepților de la Răsărit este zugrăvită coborând colinele, simbolizând faptul că întreaga fire necuvântătoare și toate bogățiile neamurilor păgâne vin să se închine Pruncului Sfânt, recunoscând în El pe Împăratul păcii universale.

---

bestiar biblic 66

©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

04. (cybertango)

~ rime de tango ~

„Oricine poate iubi în miezul verii, când carnea este ieftină și caldă. Eu am ales să înfloresc în frig, transformând fiecare atingere într-o execuție blândă.”

tangoul bolţii din fereastră (cybersonet MLXXIX)

inspirat de poezia lui nicu doftoreanu – „tangou… pe furiș” (1)

 

frolov_tango-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400xla geam stă în picioare visătoare

iar bolta cea albastră și deplină

în ochii larg deschiși vrea să revină

pe furișându-se ca o ninsoare

 

m-apropii lung cu pași de vânătoare

și o cuprind în brațe pe lumină

ea saltă ochii mirată și străină

dar pe sub gene un zâmbet îi apare

cybertango3-6-ezgif.com-video-to-gif-converter.gif?profile=RESIZE_400x 

îndrăznesc atunci și-i caut gura de splendori

chiar dacă se mai zbate uneori

îi simt căldura trupului curat

 

mă sărută silită-n jocul lor

dar îmi șoptește-n taină cu fior

de mai așteptai o clipă ți l-aș fi dat

---

©Ioan Muntean, 2026

 

Citeste mai mult…

tranşa iasomiei pe modulele de bronz

04. (cyberpoeme, cyberproze)

~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~

Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist

noiembrie: I. cyberpoeme cosmico-ludice 4

tranşa iasomiei pe modulele de bronz

 

929a0c62a93ebfa9c7f48d4a4da4b5c5.jpg?profile=RESIZE_400xmergem mână în mână prin parcul coloanei acuma

burnița de noiembrie ne lasă stropi pe palton

iar dinspre modulele de fontă într-un mod monoton

se ridică spre cerul cenușiu toată bruma

 

simțim cum se trezește o mireasmă de cristal

iasomia de iarnă înflorită pe metalul rece al coloanei stă

ea înfruntă burnița și un semn de viață ne dă

transformând această plimbare într-un rit ideal

 

este ozonul de zinc ce se îmbină cu floare

o transă fantezistă în care am intrat

3d57e49f5b595eeb2a3d27e7819b20a2.jpg?profile=RESIZE_400x

când tot traficul modern din jur a încetat

iar dragostea noastră e singura nemuritoare

 

telefoanele noastre își pierd semnalul pe rând

din cauza magnetismului ce vine de sus

toate cuvintele pragmatice din noi s-au dus

lăsând loc doar pentru secrete și pentru gând

 

ne privim în ochi sub axa ce urcă spre stele

hainele de postav poartă miros de iasomie

o fantezie curată ce n-o să mai moară

în această noapte lungă plină de tunele

 ©Ioan Muntean, 2026

Citeste mai mult…

04. (poezie, cybersonet)

~ ciclul nostalgia de plumb: noiembrie ~

tratat de mineralizare a formei și botanică spectrală

triptic de noiembrie I.I: crizantema neagră

crizantema imperiului de plumb (cybersonet MLXXVIII)

timpului împietrit în noiembrie

 

ei simt cum o rugină le calcă peste oase

b1a3f2f27ef3bcec2e5dfe09ac3aefdd.jpg?profile=RESIZE_400xîn timp ce crizantema își varsă negrul suc

iar umbrele din curte ca niște strigoi se duc

spre porțile de fier ale nopților geroase

 

o mistică petală cu gust afrodisiac

ce naști în trupuri reci o poftă clandestină

când luna de noiembrie refuză să mai vină

și lasă acest imperiu în bezna de sub veac

 

rămâi fixată-n formă o masă de argilă

o statuie perfectă în templul de rugină

din care nicio sevă nu poate să mai vină

iar zeul de metal nu are nicio milă

 

geometria asta de plumb e acum împlinită

iar moartea albă prinde în brațe-o rătăcită

---

descriere floare 

Motto: „Pământul își strânge sevele în pumnul de gheață; doar cuvântul mai arde, fixat în rugină.”

 

©ioan muntean, 2026

Citeste mai mult…
-->