07. (poezie, cyberpoem, cyberproză, cybereseu)
~ ciclu Matrix – ficţiune coerentă erotică ~
Eros în dimensiuni prăbușite și alte spații deșarte
Dedicaţie: „Trupurilor transpirate ce își scriu propria nemurire, evadând din regula sterilă a convențiilor administrative în penumbra uzinei.”
I: Geografii Clandestine
decor: pe o bancă masivă din piatră jilavă, ascunsă într-o alee îngustă și slab luminată dintr-un parc botanic secular, sub o ploaie caldă de toamnă
(el - 29 de ani, tehnician sunet, concubin blocat într-o relație de fațadă; ea - 26 de ani, biolog marin, singură, mânată de pofte de moment și impulsuri oarbe)
grefa clandestină pe piatra din alee (8)
Spectrograma absenţei
(perspectiva Ralucăi)
Geometria vidului antiseptic
Ordinea nu a fost niciodată o alegere pentru Raluca; a fost o metodă de supraviețuire. Când Adrian a trecut pragul acelui apartament în sâmbăta aceea de după-amiază, lăsând în urmă doar declicul metalic al broaștei și ecoul unor cuvinte absurde despre piatră, ploaie și menghine biologice, ea nu a plâns. Nu imediat. A rămas nemișcată lângă insula din bucătărie timp de treizeci și patru de minute, privind fix patrulaterele de lumină care se deplasau milimetric pe parchetul laminat. În mintea ei, fiece secundă era o eroare de sistem care trebuia catalogată, izolată și ștearsă.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să curețe baia.
A frecat gresia cu o soluție concentrată de clor industrial până când emanațiile chimice i-au ars căile respiratorii și i-au umplut ochii de lacrimi involuntare. Avea nevoie ca mirosul acela parazit — aroma aceea grea, organică, de pământ reavăn și frunze zdrobite pe care el o adusese în casă ca pe o infecție — să fie nimicit complet. Voia ca spațiul să redevină steril, clinic, o extensie a propriei sale minți organizate. Când a terminat, baia mirosea a spital, a alb perfect, a absență totală de viață. Și abia atunci s-a simțit, pentru prima dată, în siguranță.
Primele trei luni au fost o lecție de acustică reziduală.
Deși Adrian își luase hainele și rucsacul cu cabluri, apartamentul păstra o spectrogramă a prezenței sale. Raluca își surprindea timpanele tresărind la ore imposibile, confundând fâșâitul frigiderului cu respirația lui grea sau zgomotul liftului cu pașii lui pe hol. Într-o relație de fațadă, tăcerea nu este niciodată goală; este saturată de lucrurile nespuse, de politețea artificială care funcționează ca un izolator fonic între două corpuri care nu se mai ating. Când izolatorul a dispărut, tăcerea a devenit asurzitoare.
S-a trezit obligată să gestioneze singură contractul civil. Separarea administrativă a fost un proces lung, rece și eliberator. Fiecare întâlnire cu avocații, fiecare semnătură pusă pe actele de partaj era ca un bisturiu care tăia bucăți dintr-un trecut steril. Raluca nu simțea durere; simțea satisfacția matematică a unei ecuații care se simplifică. El voia carnea liberă, instinctul brut și parcul botanic secular? Foarte bine. Ea voia conturile clare, proprietatea curățată de datorii și eliminarea fiece frecvențe parazite.
Fiecare obiect care îi aparținuse lui a fost eliminat. Canapeaua din living, pe care el o considerase o piesă de machetă, a fost vândută pe un site de anunțuri. În locul ei, Raluca a cumpărat un fotoliu minimalist din piele neagră, un obiect conceput pentru o singură persoană, așezat în unghiul perfect din care se putea vedea întregul oraș prin fereastra mare.
Reconstrucția la frecvențe înalte
În luna a șasea, singurătatea a încetat să mai fie o pedeapsă și a devenit un proiect de management. Raluca s-a întors la birou cu o energie feroce. Dacă Adrian își căutase salvarea în adâncurile biologice ale unei femei care studia abisurile, ea și-a căutat-o în structurile rigide ale corporației, acolo unde oamenii nu sunt conduși de impulsuri oarbe, ci de indicatori de performanță și bugete clar definite.
A fost promovată ca manager de operațiuni. O poziție care îi conferea controlul total peste fluxurile de lucru ale altor oameni. Îi plăcea să privească tabelele Excel, să vadă cum fiece celulă se potrivește cu cealaltă, fără secreții, fără transpirație dulce, fără strigăte ascuțite care să perturbe ordinea urbană. Era lumea ei perfectă: o lume fără noroi.
Totuși, în nopțile de toamnă, când ploaia izbea ferestrele apartamentului, o parte din conștientul ei adânc refuza să adoarmă.
Stătea în fotoliul de piele, cu o cană de ceai cald în mâini, privind ecranul telefonului. Uneori, din reflex, intra pe profilul public al instituției unde lucra cealaltă. Biologul marin. Îi privea fotografiile oficiale: o femeie cu ochelari, cu părul prins strâns, care zâmbea sec în fața unui microscop. Raluca încerca să descopere în acele imagini pixelate ce anume declanșase haosul. Ce forță putea să determine un bărbat de treizeci de ani să distrugă o viață stabilă pentru o bancă de piatră jilavă?
O menghină biologică, își amintea ea cuvintele lui Adrian, și o dâră de dezgust amestecat cu o curiozitate morbidă îi trecea prin stomac. Sunt o menghină biologică pentru că suntem vii, nu niște păpuși de plastic.
Raluca își privea propriile coapse sub lumina discretă a lămpii de citit. Pielea ei era impecabilă, hidratată cu loțiuni scumpe, neatinsă de palme aspre, fără nicio arsură curată în beznă. Era o piele civilizată. O piele care nu fusese grefată ilegal pe mozaicul vechi al niciunei alei pustii. Se simțea superioară, dar în spatele acelei superiorități exista un gol rece, o frecvență reziduală care îi șoptea că ea nu va cunoaște niciodată intensitatea unei prăbușiri totale a tuturor structurilor urbane. Și, într-un fel pervers, asta o înfuria.
Întâlnirea din centrul comercial
Radu era arhitect. Un bărbat de treizeci și doi de ani care înțelegea importanța liniilor drepte, a materialelor durabile și a spațiilor bine luminate. Nu avea nicio legătură cu sunetul, cu vibrațiile sau cu frecvențele joase; el construia volume tangibile. Relația lor a început fără preludiuri dramatice, pe baza unei compatibilități administrative perfecte. Discutau despre texturi, despre curenți minimaliști și despre modul în care designul poate îmbunătăți eficiența vieții de zi cu zi.
În luna a zecea, au mers împreună într-un centru comercial imens de la marginea orașului. Căutau finisaje pentru noua casă pe care Radu o proiecta – un spațiu din beton aparent și sticlă, o structură urbană pură unde fiece detaliu anatomic al clădirii era vizibil, dar controlat.
Lumina din showroom era albă, orbitoare, reflectându-se în plăcile imense de ceramică expuse pe suporturi metalice. Raluca mergea la brațul lui Radu, simțindu-se, pentru prima dată după un an, complet calibrată pe frecvența ei socială. Trecutul steril fusese în sfârșit reciclat și transformat într-un viitor sustenabil.
Și atunci l-a văzut.
Adrian stătea la câțiva metri distanță, în fața unui raft cu accesorii tehnice. Purta aceeași jachetă pe care ea o spălase compulsiv cu clor, însă acum părea mai uzată, mai șifonată. Părul lui lung era ciufulit, iar sub ochi avea cearcănele adânci ale omului care doarme pe canapele de studio sau care își petrece nopțile ascultând fâșâitul pompelor de acvariu.
Privirile lor s-au întâlnit preț de o secundă. O micro-secundă în care acustica întregului centru comercial s-a prăbușit pentru Raluca.
În acel spațiu plin de oameni, muzică ambientală de consum și miros de parfumuri scumpe, ea a văzut în ochii lui Adrian ceva ce a izbit-o ca o palmă: nu vinovăție, nu regret, ci o invidie profundă, o privire flămândă aruncată spre normalitatea ei. A văzut că prădătorul de altădată era acum captiv într-o altă formă de organizare, o menghină biologică ce își pierduse poarta strâmtă a voluptății și devenise o simplă rutină a supraviețuirii la adâncime mare.
Radu a întrebat-o ceva despre o placă de mozaic vechi, dar ea nu l-a auzit. L-a privit pe Adrian cum se întoarce și dispare printre rafturi, o siluetă ștearsă, o frecvență parazită pe care a reușit, în sfârșit, să o elimine definitiv din egalizator.
Raluca s-a întors spre Radu, i-a zâmbit mecanic și a strâns mai tare brațul lui solid.
— Cred că mozaicul ăsta e prea complicat, a spus ea, iar vocea ei a sunat perfect calibrată, clară, fără nicio distorsiune de fază. Prefer ceva simplu. Ceva alb. Ceva care să nu păstreze nicio amprentă.
Filtru de zgomot
Trecuse un an complet. Era o seară de sâmbătă, exact la fel ca cea în care viața ei fusese dinamitată de confesiunea brută a cărnii lui Adrian.
Raluca stătea în patul ei nou, sub o pătură din bumbac organic, ascultând liniștea dimineții care se așternea lent peste orașul din afara ferestrei. Lângă ea, Radu dormea regulat, cu o respirație stabilă, previzibilă, ca un ceas elvețian bine uns. Nu existau secrete între ei, pentru că nu exista destul spațiu întunecat în care secretele să se poată ascunde. Totul era la vedere, iluminat de proiectoarele unei rațiuni absolute.
Ea a închis ochii și a activat propriul ei filtru de zgomot intern.
Anul de singurătate și reconstrucție nu o schimbase; o rafinase. Învățase că structurile urbane sunt mult mai puternice decât instinctele oarbe. Parcul botanic secular putea să-și păstreze arborii exotici, ploaia caldă de toamnă și banca de piatră jilavă; toate acestea erau doar niște anomalii temporare, niște grefe ilegale pe care iarna le va îngheța oricum.
Ea supraviețuise refluxului fără să fie strivită de valuri. Își construise un dig din beton și sticlă, o viață nouă în care nicio picătură de apă nu se mai putea scurge de pe pântec direct pe mozaicul vechi.
Înainte de a adormi complet, Raluca a zâmbit în întuneric, simțind cum ultima verigă a realității lor de altădată se rupe definitiv, lăsând în urmă doar o suprafață netedă, curată și absolut sterilă. O victorie totală a formei asupra cărnii.
©unionmetan, 2026





















































