În rândurile care urmează am să relatez o serie de întâmplări. Am cunoscut in urmă cu mai mulţi ani, un bărbat care a reuşit să se schimbe în bine. La prima vedere şi la prima discuţie, acel bărbat nu mi-a plăcut câtuşi de puţin. Un bărbat divorţat, care a lăsat în urmă femeia vieţii lui si doi copii reuşiţi. Un bărbat cu ochii în lacrimi, desi afisa mereu o privire dură. Era vinovat pentru eşecul căsniciei lui de 22 de ani. Iubise viaţa, femeile, aventura, sportul, distracţia, muzica, dansul, ţigara, chiar şi băutura... Mai mult decât atât, el a profitat de toate femeile din viaţa lui, şi nu erau deloc puţine la număr. Era un tip care călătorea mult, un bărbat pragmatic, sociabil, vorbăret, foarte zâmbăreţ, cu multă şcoală a vieţii, un bărbat căruia nu i-a păsat niciodată de ceea ce spune lumea despre el. Era dur, nu avea credinţă in Dumnezeu, alerga mereu după cât mai mulţi bani, după femei de o noapte... Nu îi plăceau obligaţiile unei căsnicii… Nu făcea concesii, nu ştiai niciodată adevărul de la el.
Când mi-a vorbit prima oară am rămas şocată de siguranţă cu care mi s-a adresat şi de propunerea pe care mi-a făcut-o. Era un om total opus mie. L-am ignorant atunci ca şi alte dăţi. Dar acel bărbat fie că mă urmărea, fie că, pur şi simplu, aşa se întâmpla, îmi tot apărea în cale. În cele din urmă am avut un dialog cu el, mi-a povestit viaţa lui, dar mai ales iubirea lui pentru băieţii săi. Era un tată adevărat, foarte devotat, foarte iubitor, afectuos. Când vorbea despre copiii lui, bărbatul devenea frumos şi luminos la chip. Acest lucru m-a impresionat foarte mult.
Au trecut luni si luni de zile, în felul acesta. Discuţii, confidenţe … După o vreme a început să meargă la biserică, duminică de duminică (este adevărat nu din proprie iniţiativă, ci pentru faptul că eu mergeam la biserică mereu), a renunţat să mai lucreze duminica, apoi a învăţat să nu îi mai fie frică de câinii vagabonzi… Da, da, de câinii vagabonzi. Într-o seară de toamnă târzie, acel bărbat era înconjurat de mulţi dulăi şi nu mai avea curajul să înainteze din pricina lor… Mie însă nu îmi este frică de nici un câine, niciodată. Am trecut printre ei, fără probleme. Dar bărbatul nu avea curaj să înainteze, cu toate că îi dovedisem că nu sunt periculoşi. Atunci, am scos din geantă ceva de mâncare, i-am adunat pe toti în jurul meu şi l-am îndemnat pe acel bărbat să îşi continue drumul. Bărbatul a plecat pe drumul lui, dar după 5 minute s-a reîntors la mine, privindu-mă cum eu, o fiinţă delicată, fragilă stăteam înconjurată de o haită de câini destul de dezvoltaţi şi foarte flămânzi.
După această întîmplare, bărbatul a început să iubească câinii şi cîteva luni mai târziu, a adoptat si el un câine.
Când i-am dăruit prima icoană sfinţită nici nu a ştiut să reacţioneze…. După câteva moment a avut, însă, ochii umeziţi… Însă bărbatul acela avea un egoism marcant, acuza oamenii din jurul lui de nefericirea lui, de dorul lui pentru băiatul cel mic care este plecat definitiv in străinătate de mulţi ani.
Egoismul lui ieşea mereu la suprafata… Aveau prioritate plăcerile lui, orgoliile lui, patimile lui… Se comporta ca un comandat de navă, dar într-o zi a trebuit să îi dau o lecţie şi am fost eu comandantul obraznic al navei… Desi tulburat de noua mea pozitie, bărbatul a acceptat lecţia şi a avut prilejul să realizeze că în viaţă nu poţi face numai ceea ce doreşti şi numai cum doreşti, fără să ţii seama de nevoile, de dorinţele celor din jurul tău.
A mai trecut un timp, el s-a îmbolnăvit, iar eu l-am ajutat să treacă cu bine peste boală. A fost surprins, întrucât, in anturajul lui de până atunci, nu a intalnit o persoană dispusă să îl ajute, să îi aducă un doctor ori un medicament de la farmacie. El era singurul lui ajutor, singurul leac palpabil.
E incredibil poate, dar a început şi el să iubească semenii, să îi ajute. La rândul lui, bărbatul, chiar mi-a ajutat prietenii, rudele. A devenit altruist, întelegător, răbdător. El nu avea niciodată răbdare, nici la cumpăraturi, nici în trafic, nici la restaurant... Între timp s-a schimbat, chiar si fratele lui mereu recunoaşte acest lucru.
Când l-am cunoscut, bărbatul nu era generos, nu ştia nici măcar să ofere flori... M-am întrebat de multe ori, între ce fel de oameni o fi trait? Când mi-a oferit primele aşa zise flori, parcă m-am scufundat într-un ocean învolburat... A învăţat cu timpul să ofere flori, să ofere daruri minunate, care să te facă fericit.
Despărţirea de copii l-a marcat definitiv pe acest bărbat, dorul, ruptura prea greu ede suportat, si-au pus amprenta pe sufletul său. Se simţea pedepsit, părăsit, chinuit de amintiri şi dor... Adesea era trist, abătut, pesimist. Trăia incredibil. Cu momente de acalmie atroce şi cu puseuri dure de existenţă. Credea că bucuriile au fost smulse cu forcepsul din viaţa lui. Imi dădea telefon şi aşatepta un cuvânt bun de la mine. Imi tot spunea că viaţa lui este de fapt un munte de singurătate şi un câmp de luptă. Îi spuneam mereu că are stofă de învingător şi că trebuie să îşi umple timpul cu lucruri utile si frumoase. Acum are două job-uri, este si student...
În prezent este un alt om, un bărbat cald, ocrotitor, foarte atent la cei din jurul lui, un bărbat credincios. Da, cântă chiar şi la biserică. Nu mai este plin de ură, de resentimente, aşa cum l-am simţit eu prima dată. Şi este inconjurat de prieteni adevăraţi.
-->