VIAȚA, PRECUM O CARTE
Motto: „Noi am învățat că în spatele nostru există o
lumină, că trebuie să ne întoarcem,
desprinzându-ne din lanțuri, pentru a o privi
în față, și că misiunea noastră, înainte de a
muri, este să încercăm, străbătând toate
cuvintele, să-i punem un nume.”
(Albert Camus, Enigma)
Sunt în holul uriaș al unui hotel din B., înconjurată de o mulțime imensă și pestriță de oameni de toate naționalitățile. Afară plouă și cu toții ne-am retras „indoors”, fiecare cu alte activități: unii cu laptopul, alții cu o cafea în față, unii stau de vorbă, alții privesc ploaia cu regretul soarelui de ieri. Stau tolănită pe o canapea de piele, înconjurată de un vacarm de nedescris, de muzică occidentală și de atâtea limbi încât parcă m-aș afla într-un adevărat Turn Babel.
Destul de nostalgică după o jumătate de noapte petrecută pe malul mării, îmi consult mental lista de lucrări restante. Da, singura de care m-aș putea achita acum și aici este profilul unui profesor drag, profil de filolog. Totul e pe gustul meu, așa că scrisul vine de la sine.
*
Pare ciudat de potrivit să scriu despre domnul profesor universitar doctor Dumitru Tiutiuca într-un asemenea loc, care sigur i-ar plăcea și pe care precis l-ar descrie cu un veritabil „simt enorm și văd monstruos”, dar cu un umor la fel de puternic. Îl și văd zâmbind cu toată gura, cu ochii sclipind, privind cu atenție fiecare chip, fiecare detaliu de vestimentație sau gestică și spunându-mi amuzat: „Măi, Alina, câte caractere, cîtă culoare! Dom-le, fantastic!”
Îl cunosc pe profesorul Dumitru Tiutiuca de aproape 17 ani, de când mi-a fost profesor de literatură la Facultatea de Filologie. Zvonurile despre severitatea sa la examene se țineau lanț, dar adevărul este că la cursuri ne cam lăsa muți de admirație cu toate interpretările literare pe care ni le prezenta. Făcea, așa cum spuneam eu la vremea aceea, o critică extrem de creativă și originală. Iar, după ce eu și colegii mei i-am citit o carte de critică literară, părerile sunau cam așa: „Grea mai e cartea asta!” sau „Deștept mai e profesorul ăsta!”
Și așa au trecut și anii de facultate, iar după trei ani de la absolvire i-am devenit doctorand la Universitatea „Ovidius” din Constanța. Cu un an înainte de a mă prezenta la admitere, muncă multă, mon chere! M-a pus să citesc și să recitesc tone de cărți de critică și teorie literară, să fac fișe, sinteze și altele. Și toate acestea doar pentru a avea șansa de a mă prezenta la admitere! Din când în când ne întâlneam, și, când începea să răsfoiască cu ochi critic dosarul meu ce semăna cu un adevărat ceaslov, inima îmi bătea cu putere până primeam verdictul final: „Mda, e bine, dar mai lucrează!” Acel „e bine” era o binecuvântare pentru urechile mele de filolog aspirant la titlul de doctorand. Și, după verdict, o luam de la capăt: în fiecare zi lecturi, fișe, sinteze...
Cred că prietenia noastră a început în perioada stagiului meu de doctorat, deși, atunci când îmi verifica ce lucram, era la fel de pretențios, ba chiar intransigent, iar eu așteptam cu speranță, ca întotdeauna, încurajatorul „e bine”. Cel mai mult îmi plăceau atunci, ca și acum, discuțiile noastre despre „comedia umană” și despre viață. Are mereu câte o amintire plină de savoare despre scriitori, profesori sau alți oameni ce i-au trecut prin viață. Ține minte situații, replici și le redă cu o imensă plăcere. De fapt, discuțiile cu domnia-sa sunt adevărate șuete.
Profesorul Dumitru Tiutiuca mi s-a părut mereu un personaj ce ar fi trebuit să aibă acces la boema bucureșteană. L-aș fi văzut la Șarpele Roșu, stând la un pahar cu Dinică, Rebengiuc sau Ștefan Bănică; domnia-sa filolog, ei actori, dar cu toții iubitori de cultură, trăind pentru ea, de fapt, fiind ei înșiși CULTURA. Pare adesea un sentimental, adoră aducerile-aminte și vorbește din când în când cu nostalgie despre Brăila de altădată. Pe vremea când scriam despre Mihail Sebastian mi-a spus că, într-un fel, semăn cu personajele sale feminine. M-a intuit foarte bine, deși mă cunoștea mai mult din scrisul meu.
Nu știu dacă am dreptate sau nu, dar mereu am simțit că iubește oamenii, deși îi privește cu o oarecare detașare (sau înțelepciune), spectator interesat al naturii umane. Pentru fiecare dintre noi are câte o remarcă plină de miez și spirit și un fel de caldă înțelegere a naturii omenești. Probabil că altfel nu ar putea face critică literară; îți trebuie o înțelegere adâncă a lucrurilor mai puțin vizibile, un al treilea ochi scrutător. Iar umorul este nelipsit din acest amestec de ingrediente ce îl caracterizează pe profesorul Dumitru Tiutiuca.
Îmi aduc aminte că, acum mulți ani, eram cu o prietenă la Teatrul Dramatic din Galați și ne-am întâlnit cu domnia-sa, mare iubitor de teatru. Am stat de vorbă câteva minute, iar când acesta s-a îndepărtat, prietena mea, care îi fusese și ea studentă, a exclamat plină de admirație: „Ce mostră de savoare și spirit filologic!” Probabil că acest comentariu mi s-a întipărit în minte pentru că prietena mea a surprins atât de exact profilul fostului său profesor.
*
Întrerup puțin scrisul, mă ridic de pe canapea, merg să îmi iau o cafea, bun prilej să mai privesc în jur. Mulți oameni frumoși, numai de-ar fi și buni...Multă frumusețe pe lume, cam puțină bunătate. Dar încă e bine...Afară tot plouă, mi-e dor de luna plină de azi-noapte. Într-o jumătate de oră vreau să termin de scris, mă duc pe malul mării, orice ar fi!
*
De câte ori avem timp de o șuetă în biroul de decan al domniei-sale, eu îl întreb: „La ce mai lucrați?” Și îmi povestește despre fractalii și alte proiecte interesante și originale. Odată mi-a spus: „Știi, Alina, eu sunt bolnav dacă nu lucrez o zi! Nu pot să nu lucrez!” Vorbea, desigur, despre preocupările sale filologice, despre cărțile sale. Profesorul Dumitru Tiutiuca este un intelectual în adevăratul sens al cuvântului, detestă subcultura ce a pus stăpânire pe România și regretă învățământul de odinioară. Îi este dor de boema gălățeană și brăileană, având, uneori, nostalgia timpului pierdut.
Ca profesor, este apropiat de studenții săi, pentru care are totdeauna o întrebare și o vorbă de duh. Îi place să îi cunoască, să și-i apropie și să-i înțeleagă. „Studentul este pe primul loc”, ne spune mereu nouă, profesorilor, în calitate de decan. Și tot pentru studenți, la cursul festiv al Facultății de Comunicare, promoția 2011, a evocat personalitatea omului de cultură Fănuș Neagu, plecat într-o stea cu o zi înainte. Mi s-a părut un gest de noblețe colegială, culturală și chiar de responsabilitate profesională faptul că, la un curs la care putea vorbi despre aspecte oarecum standard, domnia-sa a ales să le trezească studenților acea conștiință culturală, lucru pe care l-a făcut totdeauna și care, de fapt, reprezintă MENIREA vieții sale.
Închei astfel, mulțumindu-i domnului profesor universitar doctor Dumitru Tiutiuca pentru onoarea și bucuria pe care mi le-a făcut oferindu-mi posibilitatea de a-i face acest portret, la care aș fi putut încă adăuga atâtea lucruri. TO BE CONTINUED...
A consemnar de undeva, de departe, de lângă o mare frumoasă – lector univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă.
August 2011
-->
Comentarii