10. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Alungarea Târâtoarelor de la Histria (Dobrogea)
Motto:
„Bate fierul, sună tabla,
Să se ducă-n stâncă carba,
Șarpele de sub perete,
N-aibă cale la fetițe.
– Din bătrânii pescari ai grindului Histriei
Zgomotul din zori și frica de sub prag
În a șaisprezecea zi a lunii lui Gustar, când soarele de august abia își ridica geana de foc peste limanul Sinoe, o liniște grea și plină de tăinuire se așezase peste grindul Histriei. Era sărbătoarea Sfinților Brâncoveni sau Ziua Târâtoarelor, un hotar de mare spaimă pentru pescarii dobrogeni, căci în această zi aspră, trezite de pârjolul cel mare al lui august, toate neamurile șerpilor, șopârlelor și târâtoarelor de sub stânci ieșeau buimace din caverne și încercau să treacă pragul colibelor pentru a căuta adăpost și umezeală înainte de marea hibernare a toamnei. Rânduiala din bătrâni era neiertătoare: dis-de-dimineață, flăcăii și pruncii trebuiau să ia fiare vechi, limbi de clopot și tigăi ruginite, mergând prin curte și pe la marginile grădinilor bătând în ele pentru a face un zgomot asurzitor care să sperie dihaniile. Mai mult, muierilor le era strict interzis să măture casa spre exterior ori să arunce gunoiul peste prag, ca nu cumva să tragă nevăzut vreun șarpe ascuns sub bârnele de lemn, lăsând astfel toată așezarea sub blestemul veninului.
În acel sat de pescari trăia un flăcău dârz pe nume tatăl lui, Radu al lui Terente. El avea brațele tari, învățate cu greutatea plaselor pline de morun, și o iubea pe Chira, o fată ocheșă, cu ochii negri ca mălinele și părul lung împletit în cozi strânse. Se pregăteau tinerii de nuntă, dar în acea dimineață, o viperă uriașă de stepă, purtând solzi cenușii și ochi ca două scântei galbene, se cuibărise chiar sub pragul de piatră al colibei Chirei, șuierând amenințător și nepermițând nimănui să iasă în bătătură.
Moș lipoveanul Chila, cel mai bătrân pescar de pe grind, sosi iute la marginea stufărișului, ținând în mână o limbă veche de clopot din fier greu și o strachină cu sare curată din liman.
– Măi Radule, fecior, glăsui bătrânul cu vocea asprită de vânt, ia fiarele astea și mergi de jur-împrejurul colibei Chirei! E Ziua Târâtoarelor și dihania de sub prag vrea să fure mana casei și să lase logodna sub venin mort. Ai să bați în fier până o răsări soarele, iar Chira o să rostească descântecul de alungare, fără să atingă mătura ori să arunce gunoiul peste prag! De nu speriem șarpele acum, se trage adânc sub temelie și iarna o să vă aducă pierzanie în ogradă!
Radu prinse fierul cel greu, își strânse brâul de lână și porni spre colibă, simțind cum fiorul spaimei și al dârzeniei pescărești îi clocotea în piept sub cerul alb de august.
Bătutul în fiare și descântecul viperei de pe grind
Radu nu mai pierdu nicio palmă de timp și începu a bate cu limba cea grea de clopot în tigaia de fier, ridicând un zgomot asurzitor ce sparse liniștea dimineții de august și sperie ulii de pe ruinele Histriei. Sunetul metalic izbea cu putere în pietrele temeliei, în timp ce Chira, stând la fereastra mică a colibei și respectând interdicția măturatului peste prag, aruncă o mână de sare în bătătură.
Fata își îndreptă spatele, privi spre vipera cea cenușie ce se clătina sub prag, și prinse a glăsui cu voce aspră și sigură Descântecul Târâtoarelor:
Ieși, șerpe, de sub piatră,
Nu călca pe a mea vatră!
Du-te-n stâncă, în caverne,
Unde frigul se așterne!
Bate fierul, sună tabla,
Să-ți înțepenească carba!
Să n-ai vlagă în venin,
Să nu aduci un suspin!
Cum stă mătura în casă,
Nemișcată și retrasă,
Așa tu să pieri din drum,
Prefăcut în praf și scrum!
Sfinții astăzi te-or goni,
Sarea ochii ți-o sfecli,
Să te tragi adânc în glie,
Fără cale-n ocolie,
Pragul liber să rămână,
Ca o apă de fântână!
Cum isprăvi de rostit, vipera cea uriașă scoase un ultim şuierat plin de neputință, solzii ei cenușii pierzându-și lucirea sub razele curate ale soarelui. Zgomotul asurzitor al fiarelor o obligă să părăsească prada și pragul de piatră, trăgându-se în grabă mare prin mărăcinișuri înapoi spre cavernele cele mai adânci ale cetății. Radu aruncă fierul în goz, își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă și deschise ușa colibei, strângând-o în brațe pe Chira, în timp ce moș Chila zâmbea mulțumit de la marginea stufărișului, văzând că hotarul fusese apărat la timp de blestemul veninului.
Sărbătoarea de la cherhana și liniștea grindului
Pescarii de pe grindul Histriei coborâră spre malul mării tocmai când soarele lui Gustar începea să dogorească deasupra limanului Sinoe, împrăștiind un zăduf amestecat cu briza sărată a serii. În bătătura cherhanalei, uimirea gospodarilor era mare când văzură că nicio târâtoare nu mai îndrăznea să se apropie de colibe, toate fiind zăvorâte adânc în pământ sub puterea zgomotului de fier. Chira și Radu intrară în curte cu fețele luminate, purtând traista cu sare curată, în timp ce moș Chila potrivea plasele cele mari pe mahone, pregătindu-le pentru pescuitul de noapte.
Femeile din sat aduseseră strachini mari pline cu ciorbă de pește clocotită și scovarde dulci, unsă cu miere de munte, iar bărbații goleau paharele cu vin dobrogean, lăsând jocurile aspre și cântecele marine să răsune peste stufăriș.
– Mândră izbândă avurăți, copii! glăsui moș Chila, ridicându-și căciula de papură în fața pescarilor adunați la ospăț. Băturăți fierul la timp și respectarăți oprirea măturatului peste prag. De azi înainte, șerpii n-or mai avea căutare în ocoalele noastre, ci or rămâne îngropați în piatră până la revărsatul primăverii, lăsând neamul nostru să trudească în pace pe valuri!
Chira își prinse brâul de lână, zâmbindu-i lui Radu printre lacrimi:
– Tare mi-a fost inima strânsă, bunicule, când auzii şuieratul dihaniei sub piatră! Dar când strigai cele optsprezece versuri și când Radu bătu limba de clopot, simții cum tot veninul se scurge în pământ. Acum mahonele noastre or pluti sigure, iar cununia o fi plină de spor.
Radu o strânse de mână, simțind cum pacea Sfinților Brâncoveni se așeza peste tot grindul, ogoită prin ascultarea legilor vechi și prin credința dârză a pescarilor.
Învățătura bătrânului și frica zapciului din cetate
Vântul serii prinse a sufla mai domol dinspre largul mării, aducând o răcoare jilavă peste ruinele Histriei și gonind zăduful cel greu al lui Gustar de pe tot grindul. În bătătura cherhanalei, pescarii se așezaseră pe grinzi mari de lemn, ascultându-l pe moș Chila cum tăinuia rânduiala cea veche a Sfinților Brâncoveni și a fiarelor pământului. Tocmai în acel ceas de taină, un zapciu boieresc de la conacul din cetate opri calul la gard, uimit să vadă atâta liniște și să audă râsetele pescarilor adunați la clacă.
– Măi pescari, strigă slujitorul, potrivindu-și chimirul de piele, boierul trimisese vorbă să strângem botele și să ardem mărăcinișurile, căci se temea că vipera cea cenușie o să umple toate colibele de venin în astă zi de șaisprezece august! Cum de vă găsesc cu pragurile curate și mahonele gata de larg?
Radu își îndreptă spatele lat, privindu-l dârz pe zapciu:
– Spune-i boierului tău, băiatule, că fiarele noastre n-au venit să aducă moarte, ci au fost izgonite prin puterea sunetului sfințit! Băturăm în fiare vechi în ceasul zorilor, iar Chira îi făcu descântecul cel mândru de la fereastră. Nu măturarăm spre exterior și lăsarăm sarea curată să pecetluiască piatra. Dihania s-a retras adânc sub temelie pentru tot anul. De n-ar mai mătura nici boierul tău din drepturile pescarilor, ar fi plasele mai pline de morun și ocoalele mai îmbelșugate!
Slujitorul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre cetate să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a aduce blide cu ciorbă caldă și scovarde muiate în miere, cinstindu-se cu vin dobrogean și bucurându-se că sfințenia Zilei Târâtoarelor adusese paza pe grind.
Focurile de pe prund și paza colibelor
Trecu și miezul nopții de august peste stufăriș, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate mahonele și fântânile de la Histria. Pentru ca șerpii cei mari sau duhurile veninoase să nu mai aibă îndrăzneală la pragurile caselor, Radu luă o mână de stuf uscat și resturi de papură, aprinzând câteva focuri mici, fumegânde, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a sare și a iarbă arsă, se răspândea leneș printre colibe, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra așezării lor.
– Uită-te, Chira, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Zgomotul fiarelor noastre a ferecat pământul. Niciun șarpe n-o mai avea putere să treacă peste pragul tău, iar la toamnă strângem pește din liman cât n-am strâns în zece veri la un loc!
Chira zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot stufărișul, pecetluind legământul dintre om și paza ocolului.
Nunta de pe mahone și legământul sării
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Răpciune, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit vreodată pe grindul Histriei. Pescarii au legat mahonele una de alta în mijlocul limanului, formând o adevărată punte de lemn pe valuri, iar flăcăii și fetele au jucat până ce s-au rupt opincile. Gospodarii au adus strachini mari cu pește proaspăt și au golit paharele cu vin dobrogean, celebrând victoria împotriva duhurilor rele.
Radu o prinse pe Chira de mână, privi spre ruinele cetății ce străluceau sub cerul curat, și glăsui în fața adunării cu asprimea graiului marin:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Ziua Târâtoarelor, bateți în fiare vechi pe la garduri, lăsați mătura în casă și împrăștiați sarea curată pe sub prag. Așa ne-om ține neamul ocrotit de venin și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Histria, șerpii se retrag devreme sub stânci, lăsând pământul curat, păzit pe vecie de ostia lui Radu și de credința neschimbată a pescarilor.
---
legenda 9
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii