11. (cyberpoeme, cyberproze)
~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~
Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist
Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 11
Anatomia unui Echinocţiu de Familie
povestire fantastică suprarealistă
În vechea casă cu pod-satelit de la marginea livezii, familia Radu se adunase pentru deschiderea testamentului unchiului alchimist, însă aerul din încăpere purta deja semnele unei recalibrări cosmice. Camera de zi, văruită în alb, mirosea strident a nostalgia lemnului vechi, un iz prăfos de dulapuri din brad și grinzi uscate în care timpul încremenise. Clara, o tânără cu gesturi geometrice, potrivea ochelarii tatălui ei, în timp ce vărul ei, Matei, din generația modernă, urmărea fluctuările semnalului mobil pe ecranul unui telefon inert.
– Dacă nu deschidem trapa podului până la ora șaptesprezece, unghiurile casei se vor curba definitiv, spuse Clara, privind cum pe tavan se depuneau pete de condens de culoarea mierii.
Unchiul Nicolae, un bărbat masiv care își petrecuse viața printre cazane de cupru, stătea lângă plita de teracotă stinsă. Pielea de pe palmele sale avea textura aspră a fontei, iar când respira, din pori îi ieșea o mireasmă violentă, domestică: ardeiul copt pe plită de fier. Acest miros vegetal-ars, saturat de oțet și ulei, acționa ca o barieră termică împotriva curentului rece ce cobora din pod. Conflictul dintre moștenitori exploda în replici scurte, minimaliste, legate de împărțirea livezii, însă sub podea bolborosea ceva mult mai greu. Din crăpăturile scândurilor începu să se scurgă un lichid sângeriu, efervescent, ce emana un parfum amețitor, dionisiac: mustul cosmic și drojdia stelară inundă încăperea, obligându-i pe toți să își piardă echilibrul logic și să intre într-o stare de transă familială colectivă.
Trapa podului se deschise brusc, de la sine, cu un zgomot de lemn spart. Din deschidere nu coborî întuneric, ci un nor gros, albastru, rezultat din arderea tuturor duminicilor uitate ale copilăriei lor: fumul de frunze arse (Ambra terestră) înfășură personajele ca o spuză caldă, fixându-le amintirile în carnea toamnei. Matei scăpă telefonul în masa de lichid purpuriu; aparatul scoase un scurtcircuit albastru și muri, lăsând ecranul să reflecte doar mișcarea hipnotică a nucilor fosforescente ce pluteau prin aerul podului.
– A început rotația! strigă Matei, prinzându-se de marginea dulapului de tei. Podul se învârte în jurul bujorului gigantic!
De sus, prin deschizătură, căzu o ploaie grea, argintie. Ploaia de plumb și ozon rece izbi podeaua de lemn, lăsând în urmă pete de oxid și o răceală tăioasă, clinică, ce steriliza încăperea de orice lăcomie materială. Unchiul Nicolae încercă să prindă caseta cu documente, dar picioarele sale se blocară în pământul reavăn după prima brumă care urca prin crăpăturile solului. Huma umedă, răcită brusc sub presiunea planetelor, le prindea gleznele într-un noroi fin, forțându-i să renunțe la disputele cadastrale și să asculte axa secretă a casei.
Rotația podului-satelit atinsese o viteză hipnotică. Forța centrifugală îi împingea pe verși spre marginile de scândură ale încăperii, unde bârnele bătrâne gemeau sub greutatea timpului accelerat. Aerul devenise aproape solid, o plasmă saturată în care miresmele se luptau pentru supremație galactică. Radu, cuprins de un incendiu interior, emana valuri insuportabile de ardei copt, în timp ce din porii Ioanei curgea neîncetat sângeriul must cosmic. Ei nu mai erau simpli moștenitori ai unei livezi terestre, ci personificările elementare ale focului domestic și ale fermentației cosmice.
– Țineți-vă de mâini! a strigat Matei, în timp ce pe fața lui se depuneau stropi reci din ploaia de plumb și ozon rece. Dacă nu vă uniți forțele, presiunea ne va pulveriza în atomi de praf!
Forțați de gravitația curbată a camerei, Radu și Ioana s-au prăbușit unul spre celălalt în centrul podului, chiar deasupra trapei deschise. Când palmele lor s-au atins, s-a produs un scurtcircuit alchimic de o intensitate orbitoare. Focul de fontă al lui Radu a întâlnit lichidul sângeriu al Ioanei cu un sâsâit asurzitor, un zgomot de metal încins călit în nectar cosmic. În loc să se distrugă reciproc, corpurile lor au început să se topească și să se contopească într-o masă unică, un aliaj fluid de chihlimbar metalic și purpură sticloasă.
În timp ce se contopeau, o dâră groasă de fumul de frunze arse (Ambra terestră) a izbucnit din piepturile lor, înfășurându-i ca un giulgiu de spuză caldă. Acest fum a absorbit instantaneu asprimea din pământul reavăn după prima brumă pe care Clara o strângea în pumni. Alchimia s-a finalizat chiar deasupra deschiderii spre bucătărie: aliajul format din trupurile lor s-a revărsat greu, ca o ceară fierbinte, direct peste trapă, sigilând-o ermetic.
In acea secundă, rotația podului s-a oprit brusc, cu un zgomot sec. Toate obiectele care pluteau – nucile fosforescente, hărțile cadastrale, scrisorile vechi – au căzut înapoi pe podea, așezându-se într-o ordine geometrică perfectă. Lumina albastră a lămpii s-a stins, fiind înlocuită de strălucirea blândă, solară, care venea de pe dulapurile de jos, străpungând pelicula de aliaj proaspăt format: parfumul etern de merele de aur și gutuile uitate pe dulap salvase echilibrul.
Clara și Matei s-au ridicat în picioare, respirând aerul curățat de furtună. În mijlocul podului, acolo unde fusese trapa, se înălța acum o sculptură bizară din fontă purpurie și lemn pietrificat, care emana o aromă fină de ceară și nostalgia lemnului vechi. Radu și Ioana deveniseră gardienii eterni ai casei, un dop alchimic care sigila trecutul familiei pentru a proteja prezentul. Afară, septembrie își recăpătase liniștea; stelele străluceau reci, iar universul șoptea prin frunze că ordinea cosmică fusese restabilită.
...
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii