08. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Arşiţa din Pustă şi Duhul Mureşului (Arad)
Motto:
Suflă pusta de zăduf, apa-n Mureș scade-n prund,
Coace Cuptor holda mare, foc adânc și nevăzut.
– Din bătrânii Ghiorocului
În luna lui Cuptor, când soarele de iulie dogorea deasupra pustei Aradului cu o furie uriașă, de părea că pământul tot stă să se topească ca ceara, o secetă cumplită lovise așezările de la poalele Zarandului. Pe vremea aceea, viile de pe Dealul Viilor se uscau pe picioare, iar frunzele cele verzi se făceau galbene și cădeau în țărână ca niște găteje uscate, bune doar de pus pe foc. Mureșul scăzuse atât de mult încât bolovanii albi din prund străluceau fierbinți sub cerul alb, iar feleții din pivnițele gospodarilor din Șiria și Ghioroc erau uscați, crăpați de atâta lipsă de umezeală.
În satul Covăsânț, trăia un fecior destoinic și mândru pe nume tatăl lui, Petru al lui Avram. Era flăcău înalt, cu brațe tari ce puteau învârti feleții plini fără efort și o cunoștea pe Rozalia, o copilă cu ochii albaștri ca cerul pusta în amiezele bune și părul de culoarea alamei curate. Se înțeleseseră tinerii să facă nunta chiar la sfârșitul lunii, când strugurii începeau să adune prima dulceață, dar arșița adusă de iulie amenința să le prefacă toată viața în goz și cenușă.
Într-o amiază zădufoasă, când aerul clesea de căldură și mirosea a praf cald, uncheșul Pavel, cel mai bătrân om din podgorie, îl chemă pe Petru sub umbra slabă a unui nuc din curte.
– Măi Petre, fecior, glăsui bătrânul, sprijinindu-se în bota sa de alun și privind spre albia secată a râului, ia seama bine că Cuptor a prins în lanțuri Duhul Mureșului, cel care aducea cețurile salvatoare peste târnovurile noastre. L-a zăvorât dihania de foc într-o peșteră de sub Cetatea Șoimoșului, iar de nu urci tu pe stâncă să spargi lacătul cel vechi, piere toată vița-de-vie și rămânem fără nicio picătură de vin în feleți la toamnă. Nici Rozalia ta n-o mai avea ce pune în maramă la cununie, căci moare pământul de sete!
Petru își potrivi chimirul cel lat de piele, privi spre creasta stâncoasă ce strălucea sub arșiță și strânse din dinți cu dârzenie.
– Mă duc, uncheșule Pavel! răspunse flăcăul cu glasul așezat. N-am frică de focul lui Cuptor când e vorba de viața noastră și de ogoarele sărmanilor!
Petru porni la drum fără nicio zăbavă, lăsând în urmă ulițele Covăsânțului cernite de praf. Rozalia îi dăduse la plecare o batistă de in curat, îmbibată în apă de izvor sfințit, și un buchet mic de pelin negru, cules din târnovuri, ca să-i fie scut în fața zădufului cel mare. Pusta Aradului se întindea sub cerul alb ca o tipsie de aramă încinsă, iar sub opincile lui pământul crăpat trosnea, lăsând să se ridice un goz fin care îi ardea plămânii la fiecare suflare.
Merse flăcăul pe malul scăzut al Mureșului până ce soarele lui Cuptor atinse cumpăna amiezii. Când ajunse la poalele Cetății Șoimoșului, acolo unde stâncile uriașe de granit par că strâng râul în chingi de piatră, aerul deveni dintr-odată atât de greu încât gătejele uscate de pe margine prinseră a scoate fum fără flacără. În fața unei peșteri adânci, zăvorâte cu o lespede mare, stătea o arătare ce părea cioplită din praf și raze de soare. Era Arșița Pustei, duhul cel hapsân al lunii iulie.
– Cine ești tu, fecior de podgorean, și ce cauți în curtea mea de foc? strigă dihania, iar glasul ei părea foșnetul viperelor pe bolovanii încinși. Oare te trimiseră bătrânii din Ghioroc să furi cețurile râului? Pârjolul meu a încuiat Duhul Mureșului sub stânca asta, și cine se apropie fără învoirea mea își lasă oasele în prund!
Petru ridică bota de alun și buchetul de pelin, glăsuind cu dârzenie:
– Sunt Petru al lui Avram din Covăsânț, Măria Ta! N-am venit cu trufie, ci cu durerea tuturor celor din podgorie. S-au uscat viile pe dâmburi, feleții sunt crăpați de secetă, iar ogoarele sunt scrum. Îți cer, cu inima curată, dă drumul Duhului Mureșului, să aducă răcoarea și ploaia peste pustă!
Arșița Pustei scoase un hohot ascuțit, iar din degetele ei lungi și galbene ca vrejurile uscate de porumb începură să sară scântei. Ea se aplecă de pe rână, ridică de jos un bolovan de granit negru, scos din albia secată a Mureșului, și-l ținuse o clipă în palmă. Sub suflarea ei, piatra prinse a străluci ca un tăciune aprins în vatra fierăriei din Șiria.
– Bărbat te crezi, Petre al lui Avram! rânji dihania, întinzând piatra cea încinsă spre pieptul flăcăului. Dar focul lui Cuptor nu se moale cu vorbe domoale și buchete de pelin! De vrei să deschid gura peșterii și să dezleg Duhul Mureșului, iată încercarea: iei acest bolovan în palmele tale goale și-l ții strâns la piept preț de un ceas, fără să scoți un strigăt și fără să clintești o palmă de pe loc! De-o tremura carnea pe tine și-i scăpa granitul în goz, rămâi aci o stană de piatră cenușie, ca toți ceilalți feciori care s-au crezut mai tari decât luna iulie!
Petru privi bolovanul cel sângeriu de căldură, din care se ridica un fum subțire. Știa bine că acasă viile mureau pe dâmburi, feleții se crăpau în pivnițe, iar Rozalia lui plângea la poarta târnovului. Își făcu o mare cruce în gând, își aruncă pălăria pe pământ și întinse ambele brațe, prinzând piatra cea fierbinte în palmele sale aspre.
O durere cumplită, ca o lamă de oțel înroșită în foc, îl săgetă prin oase, iar mirosul de carne arsă umplu pe loc gura peșterii. Din pieptul feciorului nu ieși însă niciun suspin. Strânse din dinți până ce buzele îi dădură în sânge, iar în suflet prinse a se ruga cu o credință dârză. Pelinul cel negru de la brâu, atins de văpaie, începu să împrăștie un miros amar și răcoros, ce-i dădea voinicelului vlagă în vine tocmai când simțea că i se topește carnea pe oase.
Ceasul încercării trecu anevoie, ca un veac de suferință lăsat peste pusta Aradului. Palmele lui Petru sângerau pe granitul cel negru, iar din pieptul lui sudoarea pica în țărână ca niște mărgele de plumb topit. Cu toate acestea, flăcăul nu clinti nicio unghie și nu lăsă bolovanul să atingă gozul din bătătura peșterii. Când soarele atinse marginea dinspre apus a stâncilor Șoimoșului, văpaia cea rea a Arșiței prinse a se stinge. Dihania de praf scoase un urlet ascuțit și se prefăcu într-o mână de cenușă galbenă, împrăștiată de vânt prin mărăcinișuri.
Lespedea cea mare de la gura peșterii se prăbuși cu un bubuit puternic, iar din adâncuri izbucni un abur alb, argintiu și răcoros – era Duhul Mureșului, eliberat în sfârșit din lanțurile lui Cuptor.
– Ai avut inima mai tare decât granitul, Petre al lui Avram! răsună un glas adânc, ca susurul apelor mari. Ai salvat târnovurile și viile de la pieire. Ia răcoarea mea și du-te în pace!
Un vânt proaspăt și umed porni pe loc dinspre chei, gonind zăduful cel greu din toată podgoria.
Petru coborî de pe stâncă la revărsatul serii, ținându-și palmele arse strânse la piept, dar cu sufletul plin de o bucurie nespusă. Pe măsură ce pășea de-a lungul râului, minunea se arăta la fiecare palmă de pământ. Mureșul prinse a crește din nou mândru în prund, iar dinspre cer se lăsă o ploaie deasă, binecuvântată, ce spăla praful de pe frunzele de viță-de-vie. Gătejele cele uscate se treziră la viață, iar pusta respira ușurată sub mângâierea stropilor mari care umpleau gropile uscate.
Când feciorul intră în curtea casei sale din Covăsânț, uncheșul Pavel îl aștepta în prag, plângând de fericire sub ploaia caldă. Alături de el se afla Rozanda, cu ochii ei albaștri sclipind de lacrimi, alergând să-i panseze palmele cu foi de viță și miere curată.
– Ai adus belșugul înapoi, feciorule! strigă bătrânul, ridicându-și bota spre cerul înnorat. S-au umplut fântânile și viile sunt salvate!
Nunta tinerilor se făcu în duminica următoare, cu cel mai mândru joc din câte s-au pomenit în tot Aradul. Podgorenii au scos la lumină feleții cei mari din pivnițe, umplându-i cu vin roșu și vechi, iar flăcăii au jucat în bătătura bisericii până ce s-au rupt opincile din piele. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi și poame dulci, iar veselia a răsunat peste toată pusta până la revărsatul zorilor.
Petru o prinse pe Rozanda de mână, privi spre Dealul Viilor, unde strugurii adunau acum o dulceață binecuvântată sub cerul curat de iulie, și glăsui în graiul așezat al vestului:
– Să nu uităm nicicând, oameni buni, că viața ne este ținută de răcoarea Mureșului și de credința din piept. În fiecare lună a lui Cuptor, să lăsăm primul felet de vin neatins, ca prinos de mulțumire pentru duhul care ne ocrotește ogoarele și ne ține pământul roditor!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Aradului, vița-de-vie nu mai piere sub pârjol, fiind păzită pe vecie de dârzenia lui Petru și de legământul cel sfânt al feleților.
---
legenda 19
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii