10. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Balaurul de sub Cetatea Histriei (Dobrogea)
Motto:
Suflă vântul peste grind, piere peștele-n liman,
Sukhoveiul arde marea, sub cetate de colan.
– Din bătrânii pescari ai Sinoeului
În luna lui Cuptor, când soarele de iulie ardea deasupra Dobrogei ca o plită încinsă, un zăduf cumplit se lăsase peste tot grindul Histriei. Pe vremea aceea, limanul Sinoe scăzuse atât de mult încât stuful se usca de viu, iar peștele pierdea apa, rămânând blocat în mâlul fierbinte. Vântul Sukhovei, cel mai hapsân vânt al verii, sufla dinspre pustă zi și noapte, aducând un aer uscat care frigea fața pescarilor și le crăpa mahonele lăsate pe prund. Oamenii se temeau că marea își va retrage apele de tot și că viața o să piară sub zidurile cetății.
În satul de pescari trăia un flăcău dârz pe nume tatăl lui, Radu al lui Terente. Era om crescut în asprimea valurilor, cu brațe tari ce puteau trage plasele grele pline de morun și o iubea pe Chira, o fată cu ochii negri ca mălinele și tenul ocheș, ars de soarele dobrogean. Se înțeleseseră tinerii să facă nunta chiar la sfârșitul lunii, dar seceta și pârjolul adus de iulie amenințau să le prefacă tot rostul vieții în praf și goz uscat.
Într-o amiază, când aerul clesea de căldură și miroseau algele uscate pe mal, uncheșul tăcut pe nume moș lipoveanul Chila, cel mai bătrân pescar de pe grind, îl chemă pe Radu la umbra unei bărci răsturnate.
– Măi Radule, fecior, glăsui bătrânul, potrivindu-și căciula de papură, ia seama bine că limanul moare fiindcă sub Cetatea Histriei s-a trezit Balaurul de sub stânci. Este dihania care soarbe apa nopții și trimite Sukhoveiul să ne pârjolească grindul. De nu cobori tu în hruba cea neagră de sub ziduri să frângi lacătul cel vechi, rămânem fără pește în plase și fără apă în fântâni la toamnă. Chira ta n-o mai avea cu ce-și spăla marama la nuntă, căci moare Dobrogea de sete!
Radu își strânse brâul cel lat de lână, privi spre ruinele ce străluceau sub arșiță și strânse din dinți cu dârzenie.
– Mă duc, moș Chila! răspunse flăcăul cu glasul aspră. N-am frică de dihanie când știu că de brațul meu atârnă pâinea pescarilor noștri!
Radu nu mai zăbovi nicio clipă. Își luă în mână ostia grea de fier, cu care străpungea morunii în nopțile de furtună, își prinse la brâu o traistă mică plină cu sare curată din liman și porni spre ruinele Histriei. Chira îl petrecu până la marginea stufărișului, plângând înăbușit și dăruindu-i o batistă sfințită la biserica din sat, ca să-i poarte noroc [ro-RO].
Soarele lui Cuptor ardea pe cerul fără nori ca o tipsie de cupru topit. Pe măsură ce flăcăul urca spre zidurile bătrâne ale cetății, aerul devenea tot mai uscat, tăiat de suflarea aprigă a Sukhoveiului. Ajuns la gura unei caverne adânci ce se căsca chiar sub temelia de piatră a Histriei, Radu simți cum un val de căldură amestecat cu miros de mâl sărat și iască arsă îi izbește fața. Din adâncuri se auzea un zgomot ciudat, ca un bolborosit greu de ape clocotite.
Flăcăul își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă, strânse ostia în pumn și păși în întuneric. În mijlocul unei săli subterane, unde stâncile luceau de sare, zări o dihanie uriașă, cu solzii verzi-negricioși și ochi ca două felinare de mahonă aprinse în furtună. Era Balaurul de sub Cetate, duhul hapsân al secetei dobrogene.
– Cine ești tu, muritorule, și cum îndrăznești să-mi calci stăpânirea? urlă balaurul, iar din gura lui ieși o pală de vânt fierbinte de se uscară și mușchii de pe pereți. Oare te-au trimis pescarii de pe grind să-mi ceri apa limanului? Pârjolul meu a secat Sinoeul, și cine intră aci nu mai vede lumina soarelui!
– Sunt Radu al lui Terente de pe grindul Histriei! - Ridică Radu ostia de fier, înfruntând dihania fără să clipească. N-am venit cu trufie, ci cu strigătul tuturor celor pe care îi pârjolești. Peștele moare în stufăriș, mahonele ne crapă de zăduf, iar oamenii n-au o picătură de apă în fântâni. Îți cer, dihanie, lasă limanul liber și oprește Sukhoveiul, că altfel îți înfig fierul ăsta sfințit direct în inima ta de piatră!
Balaurul de sub Cetate scoase un pârâit înfricoșător, de se zguduiră zidurile Histriei din temelii, iar din cele trei guri ale sale prinseră a țâșni limbi de flăcări albăstrui. Solzii lui mari, verzi-negricioși, sclipiră sub lumina focului ca niște bucăți de metal lăsate în vatra fierăriei.
– Bărbat te crezi, pescarule! urlă dihania, bătând cu coada uriașă în stâncile pline de sare. Dar fierul tău de ostie nu mă poate speria pe mine! De vrei ca Sinoeul să adune iarăși ape și Sukhoveiul să se ogoiască, iată încercarea: ai să stai în mijlocul acestei hrube, înfruntând văpaia mea de foc, preț de un ceas, fără să te cletești și fără să scoți un strigăt de durere! De-o tremura genunchiul pe tine, te fac cenușă și goz uscat pe loc! De-o rezista trupul tău cel ars de soare, deschid porțile limanului și te las să pleci!
Radu privi văpaia cea fierbinte care venea spre dânsul, mirosind a pucioasă și a mâl ars. Știa bine că acasă Chira lui îl aștepta plângând la marginea stufului, mahonele se stricau pe prund, iar peștele pierdea apa în liman. Își strânse dinții, își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă și băgă mâna stângă în traista de piele, scoțând sarea curată din liman. O aruncă în fața lui, strigând cu toată vlagă din piept:
– Nu mă tem de focul tău, dihanie! Sarea asta a pământului nostru o să-ți stingă veninul, iar credința pescarilor o să te prăbușească sub stâncă!
Cum atinse sarea limbile de flăcări, un trosnet puternic răsună în hrubă. Radu căzu în genunchi, înfruntând dogoarea care-i ardea cămașa și-i prăjea pielea, dar nu scoase niciun suspin deznădejde, ținând ostia de fier înfiptă adânc în țărână ca pe o ancoră a mântuirii.
Sukhoveiul părea că-și adună ultimele puteri în hruba cea neagră de sub Cetatea Histriei, dar sarea aruncată de flăcău clocotea pe stânci, mușcând din flăcările dihaniei. Când ceasul încercării se împlini, Balaurul scoase un urlat ce sparse bolovanii de sus și prinse a se strânge, transformându-se într-o baltă de mâl negru și fierbinte ce se scurse iute prin răsnăle adânci ale pământului.
Cu o ultimă zguduitură a cetății, peștera se deschise spre liman, lăsând loc unui vânt rece și jilav ce venea dinspre largul mării. Radu, deși cu trupul ars de văpaie și cămașa prefăcută în zdrențe, își ridică ostia de fier și privi cum din adâncuri izbucnea un șuvoi de apă curată, sărată și vie, ce pornea în goană spre matca secată a Sinoeului.
Flăcăul coborî de pe stâncile Histriei la revărsatul zorilor, sprijinindu-se obosit în coada de lemn a ostiei, dar cu inima plină de o mândrie dârză de pescar. Pe măsură ce pășea de-a lungul prundului, minunea se arăta la fiecare palmă de grind. Apa cea mare a mării se vărsa cu putere în liman, umplând stufărișul de o răcoare binecuvântată și trezind morunii și crapul la viață. Mahonele cele uscate prinseră a pluti din nou mândre pe valuri, iar vântul Sukhovei pieri ca prin farmec, lăsând loc unei brize subțiri care mângâia fața ocheșă a pământului dobrogean.
Când intru în satul de pescari, Chira îl aștepta la marginea prundului, plângând de fericire sub lumina curată a dimineții. Alături de ea se afla moș Chila, ridicându-și căciula de papură spre cer în timp ce plasele cele mari începeau deja să se umple de pește.
– Ai adus viața înapoi pe grind, Radule! strigă bătrânul cu glasul asprit de valuri. Uită-te cum râde limanul și cum s-au deschis fântânile!
Nunta tinerilor se făcu în duminica următoare, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit pe grindul Histriei. Pescarii au legat mahonele una de alta în mijlocul limanului, formând o adevărată punte de lemn pe valuri, iar flăcăii și fetele au jucat până ce s-au rupt opincile. Gospodarii au adus strachini mari cu ciorbă de pește clocotită și au golit paharele cu vin dobrogean, celebrând victoria împotriva secetei.
Radu o prinse pe Chira de mână, privi spre ruinele cetății ce străluceau sub cerul curat de iulie și glăsui în asprimea graiului marin:
– Să nu uităm nicicând, oameni buni, că viața ne este ținută de plasele noastre și de sarea din pământ. În fiecare lună a lui Cuptor, când s-o porni Sukhoveiul peste grind, să aruncăm o mână de sare în valurile limanului, ca prinos de mulțumire pentru marea care ne hrănește și ne ține neamul viu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Histria, limanul n-a mai pierit sub pârjol, fiind păzit pe vecie de ostia lui Radu și de legământul cel sfânt al pescarilor.
legenda 21
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii