16. cyber(proză, cyberlegende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 36
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
addenda (mai mult decât dublă)
Biciul de flăcări al lui Foca cel Aprig (Gorj)
Aerul deveni dintr-odată fierbinte ca gura unui cuptor de ars cărămidă, iar din văzduh începură să cadă scântei mici, purtate de vârtejuri de vânt...
Pârli soarele cel obosit al lui Răpciune pământul uscat al Gorjului, de parcă nu eram în prag de toamnă, ci în miezul verii celei mai cumplite. Sufla un vânt fierbinte dinspre miazăzi, care scutura frunza din codrii Tismanei înainte ca bruma să apuce a se așeza pe culmi. În pragul zilei de douăzeci și două a lunii, când calendarul popular îl cinstea pe Foca cel Aprig, o liniște grea și înfricoșătoare cuprinse satul de sub munte. În această zi de cumpănă, un flăcău dârz pe nume Sandu, Pârvu al lui Sandu, își potrivea chersinul de lemn în dosul casei. Avea statura înaltă ca un ulm de pe vale și mâinile puternice, deprins fiind să mânuiască plugul și să apere vatra părintească de orice primejdie.
Bătrânii satului se adunară cu teamă sub nucul cel bătrân din mijlocul uliței, privind cerul de culoarea aramei luminate. Nimeni nu cuteza să aprindă un vreasc în sobă, căci frica de biciul de flăcări al lui Foca era adânc săpată în inimile tuturor gospodarilor. Se spunea din bătrâni că cel ce îndrăznea a coace pâine sau a face fum în această zi își osândea gospodăria la pârjol, iar lanul adunat pe câmp se preface în cenușă în mod misterios.
– Auziți cum foșnește codrul, flăcăi, grăi moșul Nicolae, mângâindu-și barba albă cu palmele arse de soare. Este Foca ce umblă prin cer în carul lui de foc. Dumnezeu îi ascunde ziua ca să nu pârjolească tot pământul, dar el tot mai aruncă câte o scânteie peste lanuri de porumb și de grâu dacă oamenii nu-i cinstesc numele. Să nu vă văd că atingeți amnarul sau scăpătoarea, că ne arde vatra și rămânem pe drumuri la venirea iernii!
Pârvu al lui Sandu păși în mijlocul bătrânilor, ținând o ploscă cu apă proaspătă de izvor și o ramură de alun verde.
– Nu lăsai eu frica să ne oprească suflarea, Moș Nicolae, răspunse flăcăul cu glas dârz, folosind graiul iute al locului. Știu porunca din bătrâni și o respectai cu sfințenie. Vatra noastră e rece, iar lanul din grânare e ocrotit. Dar la marginea satului, în podul logofătului boieresc, fumul a început deja să se ridice pe horn. Lăcomia lui ne va aduce urgia pe cap de nu vom face nimic!
Zăpăceala se întinse peste ulițe când o dâră de fum negru, nefiresc, prinse a urca dinspre conacul logofătului. Aerul deveni dintr-odată fierbinte ca gura unui cuptor de ars cărămidă, iar din văzduh începură să cadă scântei mici, purtate de vârtejuri de vânt. Pârvu înțelese că mânia lui Foca fusese stârnită de trufia boierească. Flăcăul alergă spre hotarul dinspre conac, îngenunche pe pământul uscat și, învârtind ramura de alun deasupra unei vetre părăsite, rosti cu glas puternic descântecul de potolire a focului:
Foca, Foca, foc aprins,
Să rămâi de apă stins,
Să nu arzi tu lanul pe câmp,
Nici suflarea de pe pământ.
Biciul tău de pară deasă
Să nu vină spre-a noastră casă,
Pieri în nori, pieri în vânt,
Unde lemnele nu sunt.
Apa rece te lovește,
Alunul verde te oprește,
S Să nu arzi tu grâul curat,
De Dumnezeu apărat.
Să te duci în mări pustii,
Unde focul n-are fii,
Să lași satul neumblat,
De văpăi înfricoșat.
Fugi, jăratec, fugi departe,
Că aici ai doar de moarte!
Rosti Pârvu descântecul cu atâta tărie, încât vârtejul de vânt fierbinte se opri pentru o clipă, iar scânteile ce cădeau din cer se stinseră înainte de a atinge pământul.
Deasupra hornului boieresc se întrupa o arătare schimonosită, un duh de pară roșie cu ochi ca doi tăciuni aprinși și aripi de fum gros – o scânteie din biciul lui Foca ce coborâse să mistuie totul în cale pentru păcatul trufiei. Dihania scoase un sssâit ascuțit, repezindu-se spre lanurile de porumb de la marginea satului, gata să-l prefacă în cenușă.
– Fecior de țăran! Răcni duhul cu glas ce semăna cu trosnetul lemnelor uscate în rug. Legași tu suflarea biciului meu cu vorbele de pază, dar lanul boieresc tot va arde, și satul tău va pieri odată cu el!
Pârvu al lui Sandu nu dădu înapoi niciun pas. Ridică plosca și aruncă apa ritualică direct spre inima văpăii, în timp ce ramura de alun tăia aerul fierbinte. O dohoară de abur alb se ridică spre cer, iar duhul arșiței scoase un urlet de durere în timp ce trupul său de pară se subția, stingându-se sub puterea descântecului. Focul de pe hornul boieresc pieri instantaneu, lăsând în urmă doar miros de cenușă rece. Cerul își recăpătă culoarea albastră, iar vântul fierbinte se preschimbă într-o adiere răcoroasă de toamnă. Pârvu răsuflă ușurat, așezându-se pe dâmbul de pământ, veghind hotarele până când soarele începu să coboare spre asfințit.
Amurgul se lăsă domol și răcoros peste așezarea de sub munte, stingând văpaia acelei zile grele în care pământul arsese sub suflarea lui Foca cel Aprig. Pârvu coborî poteca de la marginea lanului boieresc cu pași rari, simțind cum oboseala îi îngreuna umerii, dar având sufletul împăcat. Sub nucul cel bătrân din mijlocul uliței, bătrânii satului încă mai ședeau la sfat, murmurând cu frică despre minunea ce se petrecuse la conac. Moș Nicolae potrivea un opaiț cu oloi pe o masă de lemn, iar lumina slabă îi juca pe chipul brăzdat de ani.
– Te văzurăm venind, Pârvu al lui Sandu, și văzurăm cum se stinse și fumul cel negru de pe hornul boierului, grăi bătrânul Nicolae, ridicând privirea. Mare cumpănă fu azi pe capul nostru, feciore.
– Împlinii datina, Moș Nicolae, răspunse flăcăul dârz, lăsându-se pe o lăiță de lemn și prinzând crenguța de alun la brâu. Rostii cuvintele cele vechi și aruncai apa de izvor peste jăratecul nevăzut. Duhul cel de pară se topi în abur alb și lanul de porumb rămase neatins de pârjol. Boierul a vrut să înfrunte cerul, dar pământul nu i-a îngăduit lăcomia.
Bătrânul clătină din cap cu înțelepciune, întinzându-i lui Pârvu un găvan cu lapte prins.
– Să fii binecuvântat că nu te temuși de văpaie, dar ia aminte la ce-ți spun: logofătul boieresc nu va primi această lecție cu smerenie. Oamenii care caută doar câștigul și calcă în picioare rânduielile bătrânești nu cred în semnele lui Foca. Ei cred doar în peceți și în bice. Ceea ce ai salvat tu azi prin credință, ei vor încerca să ne smulgă mâine prin asprimea legii lor. Fii dârz în continuare, căci adevăratul foc se aprinde în inimile celor care vor să ne prade ogoarele și lanul strâns cu atâta trudă.
Ciobanii tineri și gospodarii care ascultau strânseră rândurile în jurul vetrei, dând din cap a aprobare în graiul lor hotărât.
A doua zi în zori, când soarele abia mijea dincolo de dealuri, ulița satului răsună de zgomot de copite potcovite și strigăte pline de trufie. Logofătul Istrate, trimisul curții boierești, își opri armăsarul negru chiar în fața curții lui Sandu. Avea fața roșie de mânie și haine lungi din postav negru, iar în mână flutura un hrisov cu peceți grele de ceară. În spatele lui stăteau trei argați înarmați cu bice lungi și puști grele.
– Unde este vrăjitorul acela de Pârvu? Răcni logofătul cu glas dogit, căutând cu privirea printre gospodari. Anul acesta, holdele de la conac a fost salvate de la pârjol prin farmece necurate! Boierul a hotărât că tot satul trebuie să plătească o dijmă îndoită în bani și grăunțe pentru coptul pâinii nerespectat! Iar flăcăul care a legat focul va fi dus la scaunul judecății boierești pentru răzvrătire!
Sătenii prinseră a se aduna iute de pe la casele lor, cu furcile și botele grele încleștate în palme. Pârvu al lui Sandu păși în fața calului, fără să clipească în fața amenințărilor.
– Oprește-ți vorbele cele pline de otravă, Logofăte Istrate! Strigă Pârvu, iar glasul lui dârz făcu armăsarul boieresc să dea înapoi speriat. Noi nu facem farmece și nu ne legăm cu duhurile rele! Noi respectarăm porunca lui Foca cel Aprig, pe care boierul tău o călcă în picioare aprinzând vetrele pentru lăcomia lui! Holdele de pe câmp s-au salvat prin credința acestui sat, nu prin mila curții voastre. Să-i spui stăpânului tău că nu vom da nicio boabă în plus și niciun flăcău din Schei nu va fi dus legat la curte!
Logofătul ridică biciul în sus, galben de furie.
– Răzvrătiților! Îndrăzniți să rupeți pecetea judecății? Argați, puneți mâna pe el!
Însă înainte ca slujitorii să facă un pas, toți flăcăii satului înconjurară călăreții cu topoarele ridicate, iar câinii prinseră a lătra cu sălbăticie la picioarele cailor. Văzând că oamenii de sub munte sunt dârzi și gata de moarte pentru dreptatea lor, logofătul trase iute de frâu și întoarse calul.
– O să veniți voi la Cârstov cu capul plecat! Strigă el în galop, lăsând în urmă doar praful drumului și frica unei răzbunări ce nu avea să mai vină.
Noaptea se lăsă peste Gorj ca o binecuvântare răcoroasă, stingând toate fricile acelei zile în care mânia boierului amenințase satul. Logofătul Istrate nu se mai întoarse cu oștenii, căci vestea despre dârzenia gospodarilor trecuse munții, iar slugile stăpânirii înțeleseră că nu e de glumit cu oamenii de sub munte. La marginea ogoarelor, unde pământul reavăn mirosea a toamnă și a frunză uscată, tot satul se adună în număr mare pentru a sărbători trecerea primejdiei și salvarea holdelor.
Nu fu doar o simplă veghe, ci o mare clacă de toamnă. În timp ce flăcăii cărau butuci grei de stejar pentru a aprinde focurile de pază la răspântii, fetele scoteau din târne pâine caldă, coaptă în vetre sfințite după apusul soarelui, brânză proaspătă de oaie și urcioare pline cu must dulce din podgoria de viță. Focurile prinseră viață din dâmb în dâmb, ridicând limbi de aur spre cerul plin de stele al lui Răpciune, luminând chipurile mândre ale gospodarilor. Un lăutar bătrân prinse a zice din cobză un cântec de haiducie, iar glasul lui moale îmblânzi codrul ce se pregătea de somn.
Pârvu al lui Sandu ședea lângă vatra mare, privind cum tinerii se prindeau în horă, bătând pământul cu putere. Câinii oierilor dormeau liniștiți sub streșină, semn că nicio dihanie nu mai pândea hotarul.
– Priviți, flăcăi, grăi Moș Nicolae, ridicând o ulcică de lut plină cu licoarea toamnei, recolta noastră e la adăpost, iar focul lui Foca a rămas în ceruri. Cât timp vom rămâne dârzi și uniți în fața nedreptății boierești, pământul acesta ne va hrăni și ne va ocroti libertatea.
Radu și ceilalți feciori îl prinseră pe Pârvu de umeri și îl traseră în mijlocul jocului. Picioarele lor izbeau pământul în ritmul sacadat al horei oltenești, pecetluind o noapte de izbândă ce avea să rămână vie în amintirea satului pentru multe generații.
... Cerul își recăpătă culoarea albastră, iar vântul fierbinte se preschimbă într-o adiere răcoroasă de toamnă...
---
legenda 14
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii