08. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Când înfloresc simţurile
Jurnalul secret al primăverii mele
Pot să jur că simt cum pământul respiră sub tălpile mele. E o vibrație abia perceptibilă, un freamăt care urcă prin oase și mi se așază în piept ca o promisiune. E începutul lui februarie și, deși afară e încă ger, eu știu. Știu că, la câțiva centimetri sub stratul ăsta de zăpadă care mai rezistă pe alocuri, mii de trupuri vegetale se pregătesc de iubire.
Am învățat de-a lungul anilor că primăvara nu e doar un anotimp. E o stare de grație. E momentul când natura își leapădă hainele cernite ale iernii și se oferă privirii, gata să fie contemplată, adulată, posedată. Iar eu, eu sunt martorul și amantul acestei dezlănțuiri.
Am să vă spun povestea florilor de primăvară așa cum am trăit-o eu – cu trupul, cu sufletul, cu toate simțurile treze. O să vorbesc despre ele ca despre niște femei, pentru că, să fim sinceri, orice floare e o femeie în miniatură: are mister, are grație, are acel parfum care te tulbură și te face s-o dorești. Și, ca orice femeie, știe că e frumoasă și se lasă privită, se lasă adulată, se lasă culeasă.
Ghiocelul – virginitatea care străpunge frigul
Primul care îndrăznește să răsară e ghiocelul. Îl iubesc pentru curajul lui absurd. Afară e încă iarnă, zăpada nu s-a topit de tot, și totuși el își ridică trupul fragil, alb, aproape translucid, ca o mireasă care-și ridică voalul în fața lumii.
L-am cules odată, demult, într-o dimineață rece de februarie. L-am ținut în palmă și i-am simțit răceala. Părea că nu vrea să se încălzească, că vrea să rămână pur, neprihănit. I-am privit petala subțire, aproape transparentă la soare, și mi-am adus aminte de prima mea iubire. La fel era: fragedă, rece, pură. Nu știa încă ce înseamnă patima, dar promitea că va învăța.
Ghiocelul nu are parfum. Și asta-l face și mai tulburător. E acolo, frumos, dar nu îți oferă nimic din mirosul lui. E ca o fecioară care-și păstrează castitatea, știind că abia mai târziu va învăța să dăruiască desfătări olfactive. Îl privesc și mă gândesc: oare și el simte cum pământul îl cheamă să se dăruiască? Oare și el știe că e doar începutul?
Brândușele – surorile timide
Apoi, deodată, ca la o comandă tainică, apar brândușele. Galbene, mov, albe. Le găsești pe marginea drumurilor, în poienițe, acolo unde pământul e mai umed, mai darnic. Sunt mai îndrăznețe decât ghioceii, dar tot timide rămân. Nu se adună în câmpuri întregi, ci stau în grupuri mici, ca niște surori care șoptesc între ele.
Primăvara trecută am stat o oră întreagă lângă un tufiș de brândușe mov. Le priveam cum se leagănă ușor în bătaia vântului și mi se părea că dansează. Am închis ochii și le-am ascultat foșnetul – un sunet abia perceptibil, ca o rochie de mătase care atinge pielea goală.
Când m-am întors acasă, încă le simțeam prezența. Movul lor îmi intrase în retină și nu mai voia să iasă.
Viorelele – albastrul care doare
Scilla, viorelele – ce nume frumos au! Albastrul lor e atât de intens încât aproape că doare. Sunt ca niște ochi deschiși larg în iarba încă rară, niște ochi care te privesc și nu clipesc.
Există un mit grecesc tulburător legat de numele lor. Scilla era o nimfă frumoasă de care s-a îndrăgostit Poseidon. Soția acestuia, geloasă, a transformat-o într-un monstru . Și uite așa, floarea asta micuță, albastră, poartă în ea povestea unei gelozii divine, a unei frumuseți care a atras priviri interzise.
Când culeg viorele, mă gândesc la femeile pe care le-am iubit și care, din cauza unor gelozii absurde, s-au transformat în altceva. În amintiri. În regrete. În flori albastre care înfloresc doar primăvara.
Spânzul (aconitul de iarnă) – galbenul îndrăzneț
Și apoi e spânzul. Aconitul de iarnă. Galben, auriu, sfidător. Răsare prin zăpadă cu o nerușinare pe care puține flori o au. E primul galben al primăverii, prima pată de culoare intensă după atâta alb și gri.
Îl privesc și mi se pare obraznic. Îndrăzneț. Ca o femeie care intră într-o încăpere și știe că toți ochii sunt ațintiți asupra ei. Și nu-i pasă. Din contră, îi place.
Spânzul e și el un vestitor, dar unul mai puțin timid decât ghiocelul. El anunță că vine ceva mare. Că în curând pământul va exploda în culori.
Narcisa – oglinda în care m-am privit
Ah, narcisa! Dintre toate florile de primăvară, ea e cea care mă tulbură cel mai profund. Nu pentru că ar fi cea mai frumoasă sau cea mai parfumată. Ci pentru povestea ei.
Narcis era un tânăr atât de frumos încât toate nimfele se îndrăgosteau de el. Dar el le respingea pe toate, prea îndrăgostit de propria-i imagine. Într-o zi, aplecându-se peste o fântână să bea apă, și-a văzut chipul și s-a îndrăgostit de el. A încercat să-l sărute, dar apa s-a tulburat și imaginea a dispărut. A rămas acolo, privindu-se, până când trupul i s-a transformat în floarea galbenă pe care o cunoaștem .
Când citesc mitul ăsta, simt un fior rece pe șira spinării. Pentru că și eu, ca orice bărbat, m-am privit în oglinda narciselor. M-am întrebat dacă iubirea mea pentru frumusețe nu e, de fapt, o formă de iubire de sine. Dacă atunci când admir o femeie, nu cumva admir, de fapt, propria mea capacitate de a simți frumosul.
Dar apoi miros narcisele. Și parfumul lor e atât de intens, atât de tulburător, încât înțeleg: nu e vorba de iubire de sine. E vorba de iubire, pur și simplu. Și poate că și Narcis, în ultimele lui clipe, nu pe sine se privea, ci pe zeul din el. Pe acea parte divină pe care toți o purtăm și pe care o caută în ochii celorlalți.
Narcisele mele, cele galbene, sunt plantate lângă gard. În fiecare dimineață de aprilie mă duc să le privesc. Și-n fiecare dimineață am senzația că mă privesc și ele. Că mă judecă. Că-mi spun: „Iubește, bărbatule, iubește fără teamă. Că doar de-asta ești aici."
Zambila – lacrimile lui Apollo
Mitul zambilei e poate cel mai erotic dintre toate. Hyacinthus era un tânăr frumos, iubit de zeul Apollo. Într-o zi, cei doi se întreceau aruncând discul. Zephyr, vântul de vest, gelos pe dragostea lor, a deviat discul lui Apollo, care l-a lovit pe Hyacinthus în cap și l-a ucis .
Din sângele tânărului a răsărit o floare purpurie, pe care Apollo a numit-o zambilă, pentru ca numele iubitului său să nu fie uitat niciodată .
Când miros o zambilă, simt în parfumul ei ceva tragic. E atât de intens, aproape sufocant, că mă face să închid ochii și să văd sângele lui Hyacinthus picurând pe pământ. Și mă gândesc: câte flori sunt, de fapt, lacrimi împietrite ale zeilor? Câte povești de iubire se ascund în fiecare petală?
Zambilele mele preferate sunt cele mov. Movul lor regal mă face să mă simt ca un rege când le privesc. Și-apoi vine parfumul – ăla te doboară. Intră pe nări, coboară în piept, se așază acolo și nu mai pleacă zile întregi.
Am o vecină care crește zambile. Uneori, când trec pe lângă gardul ei, mă opresc și inspir adânc. Parfumul e atât de puternic încât simt cum mi se învârte capul. Și atunci, pentru o clipă, uit cine sunt. Uit că sunt doar un bărbat care trece pe stradă. Devin parte din grădina ei, parte din mirosul ăla, parte din primăvara care se dezlănțuie în jur.
Lăcrimioara – lacrimi de Fecioară
Nu există floare mai gingașă decât lăcrimioara. Clopoțeii ei albi, atârnați de o tulpină fragilă, par gata-gata să cadă. Par lacrimi. De-aia și poartă numele ăsta.
Legenda spune că lăcrimioarele au răsărit din lacrimile Fecioarei Maria răstignirii Fiului ei. Alte povești spun că sunt lacrimile Sfintei Cecilia sau ale unor fecioare care și-au plâns iubirea pierdută.
Când le culeg, simt o responsabilitate imensă. Sunt atât de fragile, atât de efemere, că ți se pare că ți le-ai asuma în palmă. Am încercat odată să le fac un buchet pentru o femeie. Până să ajung la ea, jumătate din flori își pierduseră petalele. N-am mai avut curajul să i le ofer. Le-am pus într-un pahar cu apă și le-am privit cum mor, rând pe rând, clopoțel după clopoțel.
Lăcrimioarele sunt florile iubirilor neîmplinite. Ale dorului care nu și-a găsit ținta. Ale privirilor care n-au fost întoarse.
---
Laleaua – sângele pământului
Și-apoi vine laleaua. Și odată cu ea, totul se schimbă.
Lalelele sunt cele mai senzuale flori de primăvară. N-am întâlnit până acum pe nimeni să-mi contrazică afirmația. Forma lor, tulpina lungă și dreaptă, corola care se deschide încet, rușinos, ca o femeie care-și dezvăluie trupul pentru prima dată – totul la ele e erotic.
Sunt atâtea culori! Roșu – pasiunea pură, dragostea adevărată . Roz – tandrețea, gingășia. Galben – bucuria, optimismul . Mov – regalitatea, misterul . Alb – iertarea, puritatea .
Dar cea care mă tulbură cel mai mult e laleaua roșie. Poate pentru că știu povestea ei: în Persia antică, se spunea că acolo unde picura sângele unui tânăr îndrăgostit, răsărea o lalea roșie. E floarea sacrificiului în numele iubirii.
În Olanda, în secolul al XVII-lea, lalelele au provocat o adevărată nebunie. Bulbii lor valorau cât o casă, cât o moșie . Oameni și-au vândut averile pentru un singur bulb. Erau drogați cu frumusețea lor. Și eu îi înțeleg perfect. Pentru că atunci când vezi un câmp întreg de lalele înflorite, când privești cum se leagănă în vânt mii și mii de petale colorate, ai senzația că ai murit și ai ajuns în rai.
Primăvara trecută am fost la un festival al lalelelor. Erau atâtea! Roșii, galbene, mov, portocalii, chiar și negre. Am intrat printre ele și m-am pierdut. Pentru o oră întreagă n-am mai știut unde sunt, cine sunt, ce caut acolo. Doar le priveam. Le miroseam. Le atingea ușor cu vârful degetelor, ca pe niște iubite prea frumoase ca să le atingi cu poftă.
La un moment dat, mi s-a părut că aud ceva. Un freamăt. Un susur. Poate vântul. Poate lalelele care vorbeau între ele. Poate propriul meu sânge care-mi zvâcnea în tâmple atât de tare încât mi se părea că aud lumea.
Magnolia – noblețea înflorită
Magnolia e altceva. E mai puțin floare, mai mult arbore. Dar când înflorește, în martie-aprilie, e ca o nuntă. Petalele ei sunt mari, ceroase, aproape cărnoase. Le atingi și simți că atingi pielea unei femei. O piele fină, catifelată, caldă.
Denumirea ei vine de la botanistul francez Pierre Magnol . Dar mie îmi place să cred că vine de la „magnus", mare. Pentru că e mare în toate: în floare, în parfum, în prezență.
Magnolia mea din fața blocului înflorește la sfârșit de martie. În fiecare dimineață mă opresc sub ea și privesc în sus. Petalele roz, aproape albe, se deschid spre cer ca niște palme rugătoare. Uneori, când bate vântul, cad câteva pe jos. Le culeg și le duc acasă. Le pun pe pernă. Și noaptea, când adorm, le simt mirosul până în vise.
Ranunculus – piciorul cocoșului înflorit
Numele lui popular – „piciorul cocoșului" – nu-i face dreptate. Pentru că ranunculus e una dintre cele mai sofisticate flori de primăvară. Petalele lui sunt atât de multe, atât de strânse, încât floarea pare un buchet în miniatură.
Galben, roșu, portocaliu, mov – toate sunt la el acasă. Și parcă fiecare ranunculus poartă în el toate culorile primăverii.
L-am descoperit târziu, abia anul trecut, într-o piață de flori. O femeie vindea buchete din astea și m-am oprit vrăjit. Am cumpărat unul și l-am dus acasă. L-am pus în vază și l-am privit zile întregi. Se deschidea încet, ca un secret. Ca o femeie care, noapte de noapte, își dezvăluie trupul bucată cu bucată.
Iris – curcubeul în grădină
Iris înseamnă curcubeu în greacă. Și nu întâmplător: florile astea vin în atâtea culori că ai zice că un curcubeu s-a spart în mii de bucăți și a căzut în grădini.
Iris e și numele zeiței curcubeului, mesagera zeilor. Și într-adevăr, când vezi un iris, ai impresia că aduce ceva. Un mesaj. O veste bună.
Lui Iris îi place apa. Crește pe malurile râurilor, ale lacurilor, acolo unde pământul e mereu ud. Și florile lui se oglindesc în apă, ca niște femei care-și privesc chipul în oglindă înainte de a ieși în lume.
Am un prieten care are o grădină plină de iris. Mă duc la el în fiecare primăvară doar ca să-i văd. Stăm pe terasă, bem vin și privim florile. La un moment dat, soarele apune și iris-urile mov parcă prind viață. Se mișcă. Nu știu dacă e vântul sau altceva. Dar se mișcă.
---
Frezia – parfumul care ucide
Frezia înflorește primăvara, dar mie-mi place s-o numesc "floarea dintre anotimpuri". Pentru că parfumul ei e atât de puternic, atât de tulburător, încât te poartă dintr-o lume în alta.
E un parfum dulce, aproape stânjenitor de dulce. Ca o mângâiere prea lungă. Ca o privire prea fierbinte. Intră în tine și nu mai iese.
Legenda spune că freziile sunt florile care au răsărit din lacrimile unei nimfe îndrăgostite de un muritor. Și plângea atât de mult, atât de amar, încât lacrimile ei au înmugurit și au înflorit.
Când miros o frezie, mă gândesc la toate femeile pe care le-am făcut să plângă. La toate lacrimile pe care le-am provocat, conștient sau inconștient. Și simt un gol în stomac. Un regret. O dorință de a da timpul înapoi și de a face altceva, altfel.
Salcâmul galben – mireasma nopților de mai
Salcâmul galben nu e, poate, cea mai spectaculoasă floare. Dar e cea mai parfumată. Seara, când soarele apune și aerul se răcorește, mirosul lui devine aproape insuportabil de intens. Intră pe ferestre, se strecoară prin perdele, te găsește oriunde te-ai ascunde.
Îmi amintesc de o noapte de mai, demult. Eram într-un parc, cu o femeie. Salcâmii înfloriseră de curând și mirosul lor ne învăluia ca o pătură. Ne-am așezat pe iarbă și am stat așa, nemișcați, respirând. La un moment dat, s-a întors spre mine și mi-a spus: "Așa miros îngerii". N-am uitat niciodată vorba aia.
Azi, de câte ori miros salcâm înflorit, mă întorc în noaptea aia. Revăd parcul, iarba, chipul ei. Simt din nou mâna ei în mâna mea. Și mă doare că timpul trece, că oamenii pleacă, că florile doar primăvara înfloresc.
Zambilele (din nou) – parfumul care nu minte
Am mai vorbit de zambile, dar trebuie să mă întorc la ele. Pentru că, dintre toate florile de primăvară, ele au cel mai complex parfum. Dulce, dar ușor amar. Intens, dar nu sufocant. Parfumul lor intră pe nări și coboară direct în inimă.
Există o legendă persană care spune că zambilele au apărut din penele îngerului Gabriel. Când a coborât pe pământ să le spună oamenilor vestea cea bună, i-au căzut câteva pene. Și acolo unde au căzut, au răsărit zambile.
Nu știu dacă e adevărat. Dar când le miros, parcă aud ceva. O muzică depărtată. Un cântec. Poate chiar glasul îngerului ăla care a adus vestea.
---
Grădina mea, trupul meu
Panseluțe – chipuri de femei în pământ
Panseluțele sunt singurele flori care au chip. Literalmente. Privește una: are doi ochi, o guriță, uneori chiar și sprâncene. Par niște fetițe care se uită la tine din pământ.
Sunt florile copilăriei mele. Bunica mea le creștea în fața casei. Îmi aduc aminte că stam ore întregi în genunchi lângă ele și le vorbeam. Le spuneam secrete. Le spuneam ce-am pățit la școală, ce vis urât am visat, de ce fată mi-a plăcut.
Azi, când le văd, mi se pare că văd chipul bunicii. Și al fetelor de-atunci. Și al meu, cel de acum douăzeci de ani. Toate chipurile astea se suprapun și, pentru o clipă, simt că timpul nu există. Că sunt tot copilul de-atunci, doar îmbrăcat în trup de bărbat.
Primula – întâia născută
Primula își trage numele de la "primus", primul . Și pe bună dreptate – e una dintre cele mai timpurii flori de primăvară. Galbenă, mică, discretă, dar plină de viață.
Englezii îi spun "primrose" și au o vorbă: "primrose path" – drumul primulelor, adică drumul plăcerii, al desfătării . Shakespeare vorbea despre el în Hamlet . E drumul pe care mergem când alegem plăcerea în locul datoriei, când ne lăsăm purtați de simțuri în loc să ne ținem de principii.
Ei bine, eu am ales de mult drumul primulelor. Și nu-mi pare rău. Pentru că florile astea galbene, care răsar primele, mi-au arătat că viața e scurtă și că trebuie trăită cu poftă. Cu patimă. Cu toate simțurile treze.
Bergenia – frumusețea care rezistă
Bergenia e o floare mai puțin cunoscută, dar cu o personalitate puternică. Frunzele ei sunt mari, cărnoase, verzi tot anul. Iar florile, mov-rozalii, apar primăvara și rezistă săptămâni întregi.
O plantă care nu se lasă. Care trece prin iarnă și iese la primăvăr la fel de verde, la fel de puternică. Ca o femeie care a îndurat multe, dar nu și-a pierdut frumusețea. Poate chiar a câștigat una nouă – aceea a înțelepciunii, a răbdării, a demnității.
Am în grădină o tufă de bergenia de zece ani. În fiecare primăvară mă uit la ea și mă gândesc: dacă aș fi și eu așa? Dacă aș rezista și eu iernilor vieții și aș înflori la fel în fiecare an?
Salcia pletoasă pitică – tandrețea catifelată
Nu e chiar o floare, dar primăvara ei e la fel de importantă. Mâțișorii ei catifelați, argintii, sunt printre primele semne că iarna a trecut. Îi atingi și simți o mângâiere. O tandrețe pe care puține plante ți-o oferă.
Copiii îi culeg și-i duc la biserică în Duminica Floriilor. Eu îi culeg și-i pun în vază, lângă pat. În fiecare dimineață, când mă trezesc, îi ating. Îmi aduc aminte că viața poate fi și moale, și caldă, și blândă. Că nu trebuie să fii mereu dur. Că uneori, catifeaua e mai puternică decât sabia.
Epilog: Ce rămâne după ce florile trec
Scriu ultimele rânduri ale acestui eseu într-o seară de mai. Afară, florile de primăvară încep să treacă. Lalelele și-au pierdut petalele, narcisele s-au uscat, zambilele nu mai miros. Au rămas doar amintirile. Și așteptarea.
Pentru că, vedeți, florile de primăvară sunt efemere. Vin, își fac datoria – ne încântă ochii, ne tulbură simțurile, ne trezesc patimile – și apoi pleacă. Dispar în pământ de unde au venit. Se transformă în bulbi, în rădăcini, în promisiuni pentru anul viitor.
Dar ceva rămâne. Rămâne în noi. Privirile pe care le-am aruncat, parfumurile pe care le-am respirat, petalele pe care le-am atins – toate astea devin parte din noi. Ne modelează. Ne fac mai sensibili, mai vii, mai îndrăgostiți de viață.
Am învățat de la flori că frumusețea nu trebuie să fie veșnică ca să conteze. Că o clipă de grație poate valora cât o viață întreagă de banalitate. Că iubirea, oricât de scurtă ar fi, merită trăită cu toată ființa.
Azi-noapte am visat că sunt o lalea. Roșie. Plantată în mijlocul unei grădini. Și ploua ușor, iar ploaia curgea pe petalele mele ca niște lacrimi. Și eram fericit. Pentru că, pentru prima dată, înțelesesem ce înseamnă să fii floare. Să te deschizi spre soare, să bei ploaia, să te lași privit și admirat. Să știi că ești frumos și că asta e de-ajuns.
Când m-am trezit, am zâmbit. M-am uitat pe geam și am văzut grădina. Lalelele mele se legănau ușor în vânt. Păreau că mă salută. Sau poate că-și luau la revedere.
Pentru că vine vara. Și odată cu ea, alte flori. Alte parfumuri. Alte povești. Dar primăvara, primăvara rămâne veșnic tânără în inima mea. Cu ghioceii ei curajoși, cu zambilele ei tragice, cu lalelele ei pătimașe, cu toată splendoarea ei care, an de an, mă învață să iubesc.
Iar eu, eu voi fi mereu aici. Privind. Mirosind. Atingând. Iubind. Pentru că asta fac bărbații adevărați: se lasă cuceriți de frumusețe, oricât de efemeră ar fi ea.
---
„Grădina mea, primăvara 2025”
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii