01. (jurnal de călătorie)
~ ciclu Marea buclă: 15 jurnale pe cărarea tăcerii ~
Autori: Elena Dumitrescu & Marian Ionescu
Mănăstirea Bârsana
jurnal de călătorie
Catedrala din fibre de stejar
„Lemnul bun se cunoaște la rindea, iar omul drept la vreme de cumpănă.”
Intrarea în țara lemnului dăltuit
Zăduful sudului se risipise complet pe măsură ce mașina noastră urca spre pasurile Maramureșului în acea dimineață de august 2025. Trecerea din Bihor spre Valea Izei a fost o experiență de o rară frumusețe geografică, o succesiune de culmi împădurite și văi adânci unde civilizația clădirilor din beton părea să lase locul, treptat, unui imperiu guvernat exclusiv de lemnul vechi de stejar. Drumul spre Bârsana ne-a purtat de-a lungul râului Iza, o arteră de argint lichid ce curge printre sate cu gospodării mândre, păzite de porți monumentale ce par adevărate arcuri de triumf țărănești. Marian conducea cu o atenție sporită, absorbit de alternanța rapidă a serpentinelor și de modul în care lumina curată a nordului decupa siluetele clădirilor de pe creste.
Când am trecut pragul comunei Bârsana, complexul monahal s-a ivit pe un deal domol, la stânga șoselei, ridicându-și turlele ascuțite direct spre bolta albastră a cerului de august. Prima impresie vizuală a fost copleșitoare: nu aveam în față o simplă mănăstire, ci o așezare din povești, un ansamblu unde fiecare acoperiș din șindrilă părea o aripă de pasăre pregătită de zbor. Parcarea, mărginită de garduri împletite din nuiele de alun, era plină de pelerini, mulți dintre ei îmbrăcați în straie populare maramureșene, adăugând o pată de culoare vie pe fundalul verde al gazonului. Am coborât, mi-am potrivit rucsacul cu aparatele foto pe umeri și am simțit mirosul proaspăt de fân cosit amestecat cu cel de rășină caldă. Elena și-a aranjat o eșarfă albă, privind fascinată spre turnul principal, care măsura peste 57 de metri înălțime. „Marian,” mi-a spus ea, ochii strălucindu-i de uimire, „lemnul ăsta pare că sfidează gravitația. Parcă nu e construit de oameni, ci e crescut direct din pământ.” Am pășit pe aleea principală, lăsând în urmă zgomotul mașinii și pregătindu-mă să explorez structura tehnică din spatele acestei minuni arhitecturale.
Scheletul de stejar și geometria turlei mari
Să analizezi Bârsana din punct de vedere fotografic și arhitectural înseamnă să te despuiezi de prejudecățile constructorului modern. Biserica mare, cu hramul Soborul Sfinților Doisprezece Apostoli, este o capodoperă a stilului maramureșean, o structură integral realizată din bârne masive de stejar, așezate pe o fundație joasă din piatră de râu. Ceea ce m-a fascinat din prima secundă, în timp ce reglam diafragma obiectivului grandangular, a fost sistemul ingenios de descărcare a greutății prin intermediul consolelor în trepte, numite local „căpriori” sau „măgăruși”. Aceste elemente din lemn, cioplite cu barda, ies succesiv în afara peretelui, creând o bază evazată pentru acoperișul dublu, menit să protejeze pereții din bârne de intemperiile iernilor aspre de la nord.
Am intrat în pronaos, un spațiu intim, inundat de o lumină caldă, filtrată de ferestrele mici, dreptunghiulare. Mirosul de ceară curată de albine și de lemn uscat era dens, oferind o senzație de adăpost absolut. Privirea mi-a urcat instantaneu spre bolta înaltă a naosului, un spațiu unde bârnele se îmbină într-o succesiune de octogoane ce îngustează treptat diametrul turlei pe măsură ce aceasta urcă spre cer. Această geometrie sacră a lemnului cere o precizie milimetrică: o eroare de un singur centimetru la bază ar fi înclinat turnul cu câțiva metri la vârf, transformându-l într-o ruină la prima furtună mai puternică. Marian a profitat de un fascicul de lumină ce străpungea întunericul pentru a fotografia detaliile îmbinărilor în „coadă de rândunică”, remarcând sobrietatea structurii constructive care refuză cuiele de fier în favoarea cepilor din lemn de esență tare. Bârsana nu este doar un spațiu de rugăciune, ci un monument dedicat inteligenței tehnice a meșterilor anonimi, o dovadă că lemnul poate fi la her fel de durabil ca piatra dacă este ascultat și fasonat conform rânduielii.
Secretele bardei cu Meșterul Toader
Căutarea misterului din spatele cioplirii stâlpilor masivi de stejar ne-a condus în partea din spate a incintei, unde se aflau atelierele de întreținere ale mănăstirii. Acolo, pe o masă lungă din lemn, acoperită cu un strat gros de talaș parfumat, l-am întâlnit pe meșterul Toader. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu umeri la fel de lați ca stâlpii pe care îi cioplea și cu palme aspre, pline de bătături vechi, ce păreau turnate în bronz. În mâinile sale, o bardă grea, cu tăișul lat și curbat ca o semilună, se mișca cu o ușurință uluitoare, mușcând din fibra lemnului cu un sunet sec, ritmic.
„Vedeți voi, domnule fotograf,” a început meșterul Toader, oprindu-și unealta și ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul palmei pline de praf de lemn, „stejarul nu-i ca bradul, să-l păcălești ușor cu gaterul modern. Stejarul e mândru și încăpățânat. Noi îl tăiem doar iarna, când pomul doarme și nu mai are sevă în el, ca să nu crape bârna când se usucă. Și nu-l tăiem cu gaterul, ci îl despicăm cu pene din lemn de corn de-a lungul fibrei. Așa bârna rămâne întreagă, nu-i rupem venele, iar apa de ploaie nu poate intra în carnea ei, ci alunecă la suprafață ca pe spatele unei rațe.”
Marian s-a apropiat cu aparatul foto, focalizând pe secțiunea unui stâlp masiv ce urma să susțină galeria noului arhondaric. Piesa din stejar era o adevărată operă de artă inginerească: baza era pătrată, masivă, dar pe măsură ce urca, muchiile fuseseră rotunjite și transformate într-o succesiune de torsade ce imitau frânghia răsucită, un simbol maramureșean fundamental al continuității vieții și al legăturii dintre pământ și cer.
„Cum obțineți linia asta atât de dreaptă doar din bardă?”, am întrebat, uimit de precizia geometrică a ciopliturii.
Meșterul a râs încet, un râs cald care i-a luminat chipul ars de soare. „Asta nu-i treabă de riglă sau de laser, tată. Asta e treabă de ochi și de inimă. Înainte să pui barda pe lemn, tragi o linie cu un sfoară muiată în funingine de la sobă. O prinzi la capete, o murezi bine și o plesnești de bârnă. Linia aia neagră e legea ta. Apoi începi să cioplești, dând la o parte doar ce-i de prisos. Trebuie să lovești la un unghi de exact treizeci de grade, altfel tăișul îți sare în picior sau îți intră prea adânc în fibră și ai stricat piesa. Stâlpii ăștia mari care țin turlele nu-s doar stâlpi de lemn; ei sunt oasele mănăstirii. Dacă un singur os e slab, tot trupul se prăbușește.” Elena scria cu o viteză uluitoare, absorbită de metaforele tehnice ale meșterului, în timp ce eu am setat aparatul pe modul rafală pentru a captura modul în care așchiile mari de stejar zburau în aer sub forța fiecărei lovituri precise, creând un ecou curat în liniștea după-amiezii de august.
Popasul la Ileana și marea filozofie a balmoșului
Lăsând în urmă atelierele unde meșterul Toader continua să dea formă stejarului, foamea ne-a scos din perimetrul mănăstirii exact în momentul în care soarele de august își arunca razele cele mai fierbinți peste Valea Izei. Am urmat sfatul lemnarului și am bătut la poarta unei gospodării tradiționale, aflată la doar câteva sute de metri de incintă. Poarta, o structură monumentală din stejar sculptat cu motivele funiei și ale soarelui, s-a deschis scârțâind încet, lăsând să se vadă o curte imaculată, plină de flori de mână și iarbă cosită. Aici ne-a primit mătușa Ileana, o femeie iute, mândră, cu ochii sclipitori de inteligență și purtând un zadie roșu cu dungi negre, specific locului.
„No, prunci dragi, bine ați vinit, că doar nu era să plecați de la Bârsana cu pântecele gol!”, ne-a strigat ea direct de pe prispă. Fără prea multe introduceri, ne-a poftit la o masă lungă din lemn din spatele casei, la umbra unui măr încărcat de rod.
Înainte de orice mâncare, pe masă a apărut o cană din lut plină cu un lichid limpede, cu reflexii de chihlimbar: faimoasa horincă de Maramureș. Marian, privind cu un ochi critic paharul mic din sticlă groasă, a dus băutura la buze cu precauție. „Asta nu-i băutură, tată, asta-i foc lichefiat!”, a exclamat el, tușind ușor, spre deliciul mătușii Ileana care râdea cu gura până la urechi. „Măi pruncule,” l-a bătut ea pe umăr, „horinca asta-i medicament! Îți deschide vinele și îți curăță mintea de praful de la oraș. Fără ea, balmoșul nu pică bine la stomac.”
Adevăratul spectacol a început când Ileana a adus pe masă un ceaun greu din fontă, aburind, în care se odihnea balmoșul – acel preparat sacru al ciobanilor, făcut din mălai fiert direct în smântână grasă, dulce, până când grăsimea se separă și plutește la suprafață ca un inel de aur. Lângă ceaun, o strachină uriașă cu urdă sărată și jintuială ne aștepta să completăm festinul. Gustul a fost pur și simplu devastator pentru simțurile noastre obișnuite cu mâncarea fadă de supermarket: o explozie de cremozitate, textură densă și o aromă intensă de lapte curat de munte. Eu, Elena, am uitat complet de orice dietă, savurând fiecare lingură cu o poftă ce l-a surprins până și pe Marian.
În timp ce mâncam, curtea a început să se umple de vecini și rude ale Ilenei, care se întorceau de la o slujbă de pomenire din sat, toți îmbrăcați în haine de sărbătoare. Bărbații purtau clopuri mici din paie, împodobite cu mărgele, și cămăși albe cu mâneci largi, iar femeile aveau cămăși cu pui peste cot și baticuri înflorate. Interacțiunea a fost un festival de umor și curiozitate maramureșeană. Un bătrân sfătos, unchiul Gavrilă, s-a apropiat de Marian, analizând cu atenție teleobiectivul mare atașat de aparatul foto.
„Măi domnule,” a spus el, scărpinându-se sub clop, „cu ochelarii ăștia mari de la aparat poți vedea și ce are vecinul în oală dincolo de deal?”. Marian, intrând instantaneu în jocul lui, i-a întins aparatul: „Nu doar ce are în oală, bade Gavrilă, ci și dacă a pus destulă sare în supă!” Bătrânul s-a uitat prin vizor, a declanșat o rafală scurtă, speriind o găină care trecea leneș prin curte, și a conchis râzând: „No, apoi mașinăria asta-i mai periculoasă decât jandarmii! Te prinde și când nu vrei.”
Toată curtea a izbucnit în hohote de râs. Oamenii s-au așezat în jurul nostru, ne-au întrebat de unde venim, iar când au auzit de traseul nostru prin mănăstiri, privirile lor au căpătat o umbră de respect profund. Socializarea în acea după-amiază de august 2025 a fost o lecție vie despre cum hainele de sărbătoare nu sunt purtate doar ca un decor pentru turiști, ci ca o armură de demnitate și bucurie. Plecam de la mătușa Ileana nu doar sătui, ci încărcați de o energie umană curată, simțind că balmoșul și horinca fuseseră doar pretextul pentru a fi primiți în marea familie a Văii Izei.
Sărbătoarea Sfântului Nicolae și hramul de vară
Deși Bârsana modernă vibrează la fiecare mare sărbătoare a verii, luna august aduce o notă aparte în calendarul spiritual al locului, fiind perioada în care se fac pregătirile intense pentru marile pelerinaje de toamnă, dar și momentul în care comunitatea își cinstește ctitorii istorici. Meșterul Toader ne povestise pe șantier că, deși biserica nouă are un alt hram, pentru localnici, adevărata ancoră spirituală rămâne vechea biserică de lemn, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, mutată pe Dealul Jbâr în secolul al XVIII-lea pentru a fi salvată de profanare.
În august 2025, fluxul de pelerini din duminicile dinaintea Postului Adormirii Maicii Domnului transforma mănăstirea într-un furnicar de evlavie. Slujbele nu se țineau doar în interiorul bisericii mari, ci și în altarul de vară, o structură fină din lemn ce semăna cu un foișor regal țărănesc. Credincioșii se așezau direct pe iarbă, pe pantele line ale dealului, formând o masă compactă de alb și broderii colorate. Cântările liturgice, interpretate în stilul tradițional maramureșean, antifonic, aveau o asprime curată, un ritm ce părea să rezoneze cu loviturile de bardă pe care le auzisem mai devreme. Era o demonstrație unică a modului în care calendarul bisericesc se suprapune perfect pe ritmul muncilor agricole: oamenii veneau la mănăstire direct de la strânsul fânului, aducând cu ei mirosul pământului ca pe o ofrandă adusă divinității.
Judecata de pe deal și taina picturii pe pânză
Pentru a înțelege pe deplin rădăcinile plastice ale Bârsanei, am părăsit platoul noului complex și am urcat pe Dealul Jbâr, acolo unde străjuiește biserica istorică de lemn, construită la 1711. Dacă ansamblul cel nou este un triumf al spațiului și al luminii, această bisericuță veche este un chivot al tăcerii și al penumbrei dense. Interiorul ei păstrează un secret tehnic fascinant: frescele nu sunt realizate direct pe lemn, ci pe bucăți de pânză de sac grosieră, lipite pe bârnele de stejar și acoperite cu un strat subțire de grund de var, tehnică specifică marilor meșteri zugravi din Maramureșul secolului al XVIII-lea, Toader Hodor și Ioan Plohod.
Marian a intrat primul, ținând aparatul foto strâns la piept, fără să folosească trepiedul pentru a nu deteriora spațiul extrem de îngust al pronaosului. Aerul mirosea a lemn vechi, oxidat de sute de ani de intemperii, și a praf uscat. Ne-am oprit în fața ciclului Judecății de Apoi. Pictura populară maramureșeană are o ironie și o forță dramatică greu de egalat. În reprezentarea iadului, meșterul Hodor a pictat cu un realism mușcător personajele vremii sale: leneșul este întins într-un pat de flăcări, morarul care fura la cântar poartă o piatră de moară legată de gât, iar dracii își bat joc de cei care au preferat crâșma în locul bisericii.
Am reglat sensibilitatea senzorului la un ISO ridicat pentru a capta textura pânzei care se ghicea sub stratul de pigment. În vizorul aparatului meu, chipul unui diafragma ascuțită, ce trăgea cu un clește limba unui mincinos, păstra o expresie aproape comică, naivă. „Privește, Elena,” mi-a indicat Marian, apropiindu-și ochiul de ecranul camerei, „pictorul a integrat nodurile lemnului de dedesubt direct în compoziție. Denivelările bârnei devin relieful stâncilor din iad. Asta înseamnă să colaborezi cu materialul, nu să-l forțezi.” Această analiză a detaliilor ne-a demonstrat că arta veche a Bârsanei nu căuta perfecțiunea abstractă a Bizanțului, ci moralitatea vie, pământească, vorbind țăranului pe limba lui, cu frica și umorul specifice codrilor din nord.
Simfonia argintie a șindrilei în amurg
Ora apusului a sosit peste Valea Izei ca o binecuvântare tăcută, stingând încet ecoul bardei meșterului Toader și râsetele din curtea mătușii Ileana. Ne-am întors pe platoul principal al mănăstirii, într-un moment în care soarele de august cobora rapid în spatele crestelor muntoase ale Maramureșului, aruncând ultimele sale raze, de un roșu-portocaliu stins, peste acoperișurile monumentale.
Mi-am instalat trepiedul în punctul cel mai înalt al pantei, orientând aparatul spre sud-vest pentru a prinde în aceeași ramă biserica mare și turnul noului ansamblu. Pentru un fotograf, acoperișurile din șindrilă ale Bârsanei reprezintă un spectacol de textură unic în lume. Sutele de mii de bucăți din lemn de brad, bătute manual cu o suprapunere milimetrică în straturi duble, nu mai erau doar un element de protecție împotriva ploilor. Sub lumina oblică a amurgului, ele deveneau o armură solzoasă, o piele argintie ce absorbea ultimele lungimi de undă ale spectrului luminos.
Am folosit o diafragmă închisă la f/11 și un timp de expunere lung, de patru secunde, pentru a permite nuanțelor subtile de gri și ocru să se așeze corect pe senzor. În vizor, unghiurile ascuțite ale acoperișurilor păreau că se topesc în albastrul-indigo al cerului de seară, transformând mănăstirea într-o succesiune de siluete dinamice, ce păreau că urcă spre cer ca niște flăcări de lemn înghețat. Elena stătea lângă mine, cu eșarfa albă fluturând ușor în briza rece ce cobora dinspre munte, privind cum primele stele începeau să se aprindă exact deasupra crucii din vârful turlei mari.
„Marian,” mi-a șoptit ea, sprijinindu-și mâna pe piciorul trepiedului, „Bârsana ne-a arătat că lemnul nu este un material mort. El continuă să cânte și după ce a fost tăiat din pădure. Cântă prin barda lui Toader, prin balmoșul Ilenei și prin simfonia asta de șindrilă care mai păstrează lumina serii.” Am încuviințat din cap în tăcere, declanșând ultimul cadru al zilei. Bilanțul acestui al șaptelea jurnal era unul al rezistenței prin formă: Maramureșul învinsese timpul nu prin duritatea pietrei, ci prin flexibilitatea și încăpățânarea fibrei de stejar. Cu imaginile turlelor ascuțite întipărite pe retină și cu mirosul de rășină caldă în suflet, am strâns echipamentul și am pornit spre mașină. Jumătatea traseului nostru circular se apropia; în fața noastră se deschideau pasurile Bucovinei și măreția Putnei, dar în minte ne rămânea vie geometria perfectă a catedralei de lemn de pe Valea Izei.
Notă muzicală
Pentru a încheia acest al șaptelea jurnal, dedicat meșteșugului cioplirii și serii argintii de pe Valea Izei, vă propun o piesă folk cu acorduri arhaice de chitară și ritm cadențat, ce amintește de loviturile de bardă:
„Balada stejarului dăltuit”
(compoziție folk proprie)
„Bate barda-n lemn de iarnă, cade talașul pe jos,
Mănăstirea din Bârsana își ridică turnul sus,
Șindrila prinde amurgul și-l preschimbă în argint,
Iar noi mergem mai departe, pe un drum de neoprit...
Rămâi, stejarule, drept în ploi și în vânt,
Că ai înscris în fibre tot ce avem mai sfânt.”
---
## Jurnalul 7
* Anul călătoriei: August 2025 (O vară luminoasă, în care Maramureșul istoric a atras mii de călători plecați în căutarea unor repere identitare solide, departe de agitația marilor centre urbane)
* Personaj local invitat: Meșterul Toader (lemnar local din Valea Izei, ucenic al vechilor bresle care au ridicat noul complex monahal)
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii