09. (cyberpoeme, cyberproze)
~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~
Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist
Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 09
Căutătorii de Miresme în Oraşul de Sticlă (partea a II-a)
povestire fantastică suprarealistă
[… continuare]
Andrei și Elena s-au privit preț de o secundă prin vizoarele etanșe ale măștilor. Pompierul acoperit de ceară a încercat să-i prindă de mânecă, însă degetele lui s-au fărâmițat instantaneu în așchii uscate de chihlimbar, scoțând un sunet asemănător cu cel al unei foi de pergament mototolite. Cei doi au pășit dincolo de bariera de vapori, lăsând în urmă bulevardul saturat de must și intrând direct în epicentrul carantinei de la Universitate.
Aici, aerul își pierduse orice transparență terestră. O perdea de atomi maronii și cenușii plutea deasupra esplanadei, o masă compactă care emana cu o forță aproape fizică nostalgia lemnului vechi. Mirosul era atât de dens încât se putea palpa: o combinație sufocantă de poduri inundate de praf, sertare blocate pline de scrisori de dragoste netrimise și dulapuri de zestre care nu mai fuseseră deschise de un secol. Spațiul își schimbase geometria: stâlpii de iluminat public se transformaseră în picioare de mese baroce, iar asfaltul căpătase textura unei podele de scânduri care scârțâia ritmic sub greutatea norilor.
– Andrei, privește-i! șopti Elena, strângând în mână lozinca de cupru a busolei olfactive. E prea târziu pentru unii dintre ei.
În jurul fântânii de la Universitate, câțiva profesori universitari și studenți, surprinși de valul de septembrie în timpul cursurilor, încremeniseră în poziții bizare. Pielea lor căpătase o culoare de nuc lustruit, iar venele de pe mâini deveniseră nervuri fibroase de celuloză. Un bărbat în vârstă, purtând încă ochelari cu rame de sârmă, își mișca buzele cu încetinitorul, însă din gura lui nu ieșeau sunete, ci fâșii subțiri de hârtie de ziar îngălbenită. Pe bucățile de celuloză se puteau citi, tipărite cu cerneală de plumb, reclame la loțiuni de păr din anul 1926 și știri despre recolta de viță-de-vie dintr-un Regat demult apus.
– Suntem prinși în memoria materială a orașului, spuse Andrei, analizând cu atenție un student a cărui coloană vertebrală se transformase într-o grindă masivă de stejar. Dacă îi atingem, ne dizolvăm în propriul lor trecut. Trebuie să-i facem să respire altceva.
Andrei deschise rucsacul și scoase o fiole etanșă, din sticlă cu pereți dubli, în care păstrase o mostră pură din prima secțiune a călătoriei: ardeiul copt pe plită de fier. Spera ca această mireasmă brutală, caldă, legată de supraviețuirea cotidiană și de pragmatismul fiecărei toamne românești, să spargă iluzia istorică și să-i smulgă pe oameni din transa de celuloză.
El sparse sigiliul de ceară al fioleie chiar la picioarele profesorului-stejar. Un abur gros, cu iz de arsură vegetală și fier încins, a izbucnit pe esplanadă, luptându-se violent cu aroma de lemn vechi. Pentru o clipă, realitatea a oscilat: ziarele din 1926 s-au aprins cu flăcări verzi, nevăzute, iar profesorul a clipit, redevenind parțial uman.
– Copii... șopti bătrânul, iar vocea lui suna ca o ușă de hambar neunsă. Anul acesta... trenurile nu mai pleacă spre Sinaia... Toate șinele au fost topite... pentru a face capace de borcane... Aveți grijă la cer... vine plumbul...
În acea secundă, un tunet înăbușit a zguduit cerul de chihlimbar. Hipnoza s-a intensificat, iar de sus, din norii care se roteau ca niște discuri de patefon uzate, a început să cadă ploaia de plumb și ozon rece. Picăturile metalice, grele, nu se scurgeau pe haine, ci lăsau pete argintii, aspre, care înghețau tot ce atingeau. Din pământ, ca răspuns la atacul metalic, a țâșnit mirosul violent de pământul reavăn după prima brumă, o respirație de humă umedă care încerca să tragă în jos, în adâncuri, întreaga structură a Universității.
– Andrei, busola o ia razna! strigă Elena, în timp ce pe fularul ei se depuneau stropi de plumb fosforescent. Direcțiile se anulează! Nordul miroase a gutui, iar Sudul a must fermentat! Suntem blocați!
În mijlocul esplanadei, podeaua de scânduri a început să se desfacă în cercuri concentrice, ca și cum orașul ar fi fost un copac uriaș tăiat la rădăcină, dezvăluindu-și inelele de creștere cosmică. Din adâncul acestei deschideri, o masă uriașă de fructe fosforescente a început să plutească spre suprafață, răspândind parfumul greu, acidulat de merele de aur și gutuile uitate pe dulap.
[… urmează]
...
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii