08. (cyberpoeme, cyberproze)
~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~
Orbita senzorială a spiritului uman – ciclul anual suprarealist
Septembrie: „Mecanica Chihlimbarului” 08
Căutătorii de Miresme în Orașul de Sticlă (partea I)
povestire fantastică suprarealistă
Orașul de Sticlă plutea într-un vid de chihlimbar la începutul lunii septembrie. Bulevardele sale, pavate cu dale cristaline reflectau un cer opac, de culoarea mierii de tei, în care constelațiile își pierdeau dinții de lumină în favoarea unei ceți dense, aromatice. Nu era o toamnă obișnuită; realitatea își schimbase starea de agregare, iar timpul nu se mai măsura în secunde, ci în pulsații de zahăr ars și oțet de conservat.
Andrei își potrivi curelele rucsacului plin cu fiole de sticlă vidate și privi spre Elena. Ea ținea în mână o busolă olfactivă modificată, ale cărei ace din lozincă de cupru nu indicau nordul magnetic, ci direcția marilor fermentații urbane. Prin vizoarele etanșe ale măștilor de protecție, ochii lor reflectau reflexele unei metropole ce se pregătea de sterilizare industrial-cosmică.
– Presiunea crește pe Bulevardul Magheru de Sticlă, spuse Elena, iar vocea ei sună ciudat, filtrată de carbonul activ al măștii. Conductele subterane sunt inundate. Simt de aici... este mustul cosmic și drojdia stelară. Toată licoarea galaxiei s-a scurs prin gurile de canalizare.
Andrei făcu un pas pe asfaltul transparent și se opri. Sub tălpile bocancilor săi, prin straturile de sticlă structurală ale orașului, se zăreau căzile uriașe din lemn de nuc planetar în care mii de tone de timp lichefiat bolboroseau în sens invers acelor de ceasornic. Aerul devenise cald, greu, aproape irespirabil. Oamenii care fuseseră surprinși de valul olfactiv pe străzi nu mai fugeau; mergeau cu mișcări încete, somnambulice, inhalând cu nesaț parfumul astringent, dulce și distrugător al strugurilor striviți.
– Uitați-vă la ei, șopti Andrei, indicând un grup de trecători ale căror trupuri își pierdeau consistența carnală, transformându-se treptat în siluete de chihlimbar solid. Dacă nu găsim robinetul central de evacuare, orașul se va sufoca în propria lui dulceață.
Din hornurile clădirilor de birouri nu mai ieșea fum industrial, ci o dâră subțire, albăstruie, care se așeza peste acoperișuri ca o cergă de lână umedă: fumul de frunze arse (Ambra terestră). Era parfumul melancolic al tuturor verilor consumate, o tămâie profană ce tăbăcea retina sufletului și fixa amintirile în aerul rece. Oamenii tușeau artificial în baticuri de mătase, își ștergeau lacrimile fosforescente și continuau să își adune scrisorile vechi pentru a le arunca în rugurile ce ardeau clandestin la colț de stradă.
Deodată, de pe o alee laterală, un pompier acoperit complet de o ceară galbenă, lucioasă, le tăie calea. În mână ținea o secure din fontă rece, iar prin costumul lui ferfelițit se simțea o mireasmă violentă, domestică, ce emana direct din pielea lui transformată în metal cald: ardeiul copt pe plită de fier. Mirosul de arsură vegetală, oțet și ulei ars funcționa ca o barieră termică ce oprea infiltrațiile de gheață dinspre cer.
– Nu mergeți spre Universitate! strigă pompierul de ceară, iar din gura lui izbucni un abur portocaliu, saturat de iz de fontă încinsă. Acolo s-a decretat carantină totală! Ozonul a penetrat biblioteca, iar cărțile au început să prindă viață, transformându-se în grinzi masive de stejar! Spațiul își pierde unghiurile!
În acea secundă, un tunet înăbușit zgudui cerul de chihlimbar. Norii de miere se descurcă în fâșii lungi, argintii, și de sus începu să cadă ploaia de plumb și ozon rece. Picăturile metalice, grele ca niște alice de zinc, nu se scurgeau pe hainele de protecție ale iubiților astrali, ci lăsau pete argintii, aspre, care înghețau instantaneu materia pe care o atingeau. Elena privi busola de cupru: acul o luase razna, rotindu-se nebunește între mirosul de mere coapte și cel de humă udă.
– Andrei, bariera de vapori s-a spart! Trebuie să pătrundem în zona de carantină de la Universitate acum, până când plumbul nu ne sigilează căile respiratorii! strigă ea, prinzându-l de mânecă.
[… urmează]
...
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii