01. (jurnal de călătorie)
~ ciclu Marea buclă: 15 jurnale pe cărarea tăcerii ~
Autori: Elena Dumitrescu & Marian Ionescu
Mănăstirea Tismana
jurnal de călătorie
Cetatea de stâncă a rugăciunii nemicșorate
„Rădăcinile credinței se prind în piatră seacă, unde doar roua cerului le adapă.”
Drumul și Sosirea: Dincolo de arșița Gorjului, în inima muntelui
Lăsam în urmă splendoarea albă a Horezului într-o dimineață de august 2023 în care aerul deja vibra de căldură încă de la primele ore. Mașina noastră a tăiat Oltenia de Nord de-a lungul subcarpaților, traversând Târgu Jiu și îndreptându-se spre vest, acolo unde relieful devine brusc mai colțuros, mai sălbatic. Drumul spre Tismana este o trecere treptată de la dealurile blânde acoperite de vii și livezi la asprimea calcaroasă a Munților Vâlcan. Pe măsură ce ne apropiam, pereții de piatră se strângeau în jurul șoselei ca niște umeri uriași, cenușii, gata să ascundă un secret vechi de secole. Marian conducea concentrat, atent la serpentinele strânse, în timp ce eu priveam versanții abrupți acoperiți de păduri de castan comestibil și nuc sălbatic, o vegetație cu influențe mediteraneene specifică acestui colț izolat de țară.
Când am trecut de ultima curbă, mănăstirea s-a ivit brusc, cocoțată pe o stâncă masivă de calcar, numită Stânca Stărmina. Prima impresie a fost aceea a unei cetăți medievale de necucerit, nicidecum a unui lăcaș monahal pașnic. De sub zidurile ei masive, cu un zgomot asurzitor care rupea tăcerea codrului, țâșnea o cascadă uriașă, prăbușindu-se în gol zeci de metri. Apa râului Tismana părea că izvorăște direct din măruntaiele mănăstirii, unind zbuciumul lichid cu neclintirea pietrei. Am coborât din mașină și am simțit instantaneu cum aerul fierbinte al amiezii era înlocuit de o briză răcoroasă, jilavă, care venea dinspre chei. Marian și-a pus curelele rucsacului cu aparate, privind în sus spre turnurile crenelate. „Elena,” mi-a spus el, potrivindu-și șapca, „locul ăsta nu a fost ales doar pentru rugăciune. A fost gândit să reziste la asedii grele. Piatra de sub noi are o asprime care impune respect de la primul pas.” Am pășit pe podul de acces, simțind sub tălpi vibrația apei și măreția unui spațiu construit pe granița dintre pământ și cer.
Dincolo de Ziduri: Tăcerea tencuielilor și mormântul ctitorului
Trecerea prin tunelul de la intrare, săpat direct în stânca muntelui, a fost ca o trecere printr-o poartă a timpului. Înăuntru, curtea mănăstirii ne-a primit într-o liniște monastică, tulburată doar de ecoul îndepărtat al cascadei Stârmina. Biserica mare, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, domină întregul platou stâncos. Ceea ce m-a izbit vizual, ca femeie și scriitoare atentă la detalii, a fost sobrietatea extremă a construcției. Spre deosebire de deschiderea brâncovenească pe care o explorasem la Hurezi, Tismana este compactă, monolit, cu ziduri groase din piatră de râu și tencuieli aspre, de un roșu-cărămiziu închis, menit să o camufleze în peisajul stâncos al cheilor.
Am intrat în naosul întunecos, unde doar câteva candele de argint aruncau lumini tremurătoare pe pereți. Mirosul de ceară curată și tămâie veche era atât de dens încât părea că are consistență fizică. Într-un colț al pronaosului se află mormântul Sfântului Nicodim, cel care în secolul al XIV-lea a reorganizat viața monahală din Țara Românească. Ne-am apropiat cu sfială. Lespedea de piatră este simplă, tocită de frunțile și palmele milioanelor de pelerini care s-au plecat aici de-a lungul veacurilor. Privind acea piatră simplă, am înțeles că asprimea exterioară a Tismanei este doar o oglindă a ascezei interioare a celor care au locuit-o. Pictura interioară, deși refăcută în mai multe straturi istorice, păstrează în straturile sale adânci fragmente din fresca originală a lui Dobromir din Târgoviște. Figurile sfinților sunt severe, cu ochi mari, adânciți în orbite, care par că te privesc nu din zid, ci dintr-o altă realitate, judecându-ți graba și superficialitatea lumii moderne din care tocmai sosisem.
Glasul Locului: Pe urmele Sfântului Nicodim cu Părintele Gherasim
Căutând să înțelegem mai bine cum a fost posibilă ridicarea unei asemenea structuri pe o stâncă atât de abruptă, l-am întâlnit pe părintele Gherasim. L-am găsit în spatele chiliilor, verificând niște stupi din lemn așezați chiar la baza peretelui muntos. Purtând o rasă simplă, pătată de ceară, și având o barbă lungă, cărunte, pieptănată de vânt, părintele emana aceeași asprime binecuvântată ca și peisajul din jur. A acceptat să ne conducă spre Peștera Sfântului Nicodim, o grotă naturală situată deasupra mănăstirii, unde ascetul se retrăgea pentru rugăciunea solitară.
Urcușul pe cărarea îngustă, cioplită direct în calcarul Stărminei, mi-a tăiat respirația. Piatra era fierbinte sub soarele de august, iar degetele mele căutau sprijin în colțurile aspre ale stâncii. Părintele Gherasim mergea înaintea noastră cu un pas ușor, de parcă gravitația nu ar fi existat pentru el. „Vedeți voi, copii,” ne-a spus el, oprindu-se pe o prispă îngustă de piatră de unde mănăstirea se vedea în întregime, ca o machetă așezată în palma muntelui, „Nicodim nu a căutat un loc confortabil. Când a venit de la Muntele Athos, a căutat un loc unde muntele să-i fie perete și cerul acoperiș. Legenda spune că a rătăcit ani de zile prin codri, căutând o stâncă de unde să țâșnească o apă vie, așa cum îi fusese arătat într-un vis de Maica Domnului. Când a văzut Stânca Stărmina și a auzit vuietul cascadei, a căzut în genunchi și a zis: Acesta este locul!”
Am intrat în peșteră – o deschizătură îngustă în calcar, unde aerul era rece și mirosea a pământ umed. Aici, Sfântul Nicodim a trăit ani întregi în post și rugăciune nemicșorată. Părintele Gherasim ne-a arătat locul unde ascetul își sprijinea capul pe o piatră în loc de pernă. „Lumea de azi crede că asprimea asta e o pedeapsă,” a continuat monahul, mângâind peretele jilav al grotei. „Dar pentru el, piatra asta aspră era o binecuvântare. Îi amintea în fiecare secundă că trupul e trecător, dar spiritul trebuie să fie la fel de tare ca muntele. Nicodim a cioplit cu mâinile lui primele chilii în stânca asta. De asta Tismana are această energie de cetate: pentru că e clădită pe o temelie de rugăciune aspră, care a sfințit calcarul.” Marian asculta nemișcat, realizând fotografii macro ale urmelor de daltă veche lăsate pe pereții peșterii, în timp ce eu simțeam cum asprimea locului îmi pătrunde în suflet ca o lecție de stoicism creștin.
Viața de zi cu zi: Pâinea sfințită în trapeză și secretul peșterii de aur
Coborârea de la peșteră ne-a lăsat picioarele obosite, dar sufletele pline de acea asprime binecuvântată a muntelui. Soarele lunii august 2023 trecuse deja de zenit, iar foamea începuse să își spună cuvântul după efortul fizic de pe cărările de calcar. Părintele Gherasim ne-a ghidat cu un gest discret al mâinii spre trapeza mănăstirii, o sală monumentală cu arcade boltite, unde mirosul de pâine proaspăt coaptă în cuptoarele de piatră se împletea cu cel de ciorbă de legume. Aici, viața de zi cu zi a mănăstirii se desfășura după reguli neschimbate de secole. Am fost invitați să luăm loc la una dintre mesele lungi din lemn masiv de stejar, lustruite de coatele atâtor generații de călugări și căutători de liniște.
Masa a fost de o simplitate care aproape că te obliga la smerenie: o strachină cu ciorbă de fasole boabe, aromată cu cimbru sălbatic cules de pe stânci, pâine neagră, densă, cu coaja arsă, și o porție de ghiveci de legume făcut la foc mic, în care gustul roșiilor de grădină exploda cu o dulceață incredibilă. Marian, care de obicei este un mare amator de preparate culinare complexe, mânca în tăcere, rupând bucăți mari din pâinea caldă. „Elena,” mi-a șoptit el, lăsând lingura de lemn deoparte pentru o secundă, „pâinea asta are consistența pietrei de pe Stârmina, dar când o guști, e moale și hrănitoare. Cred că e cea mai bună mâncare pe care am avut-o în tot traseul de până acum.” Socializarea în trapeză era marcată de un respect tăcut; pelerinii nu vorbeau tare, ci își șopteau impresiile, lăsând spațiu rugăciunii de mulțumire care se citea în gând.
După ce ne-am întremat forțele fizice, ne-am îndreptat spre un alt punct fierbinte al complexului de la Tismana, un loc unde istoria sacră se întâlnește într-un mod aproape incredibil cu istoria profană și economică a României: Peștera Tezaurului BNR. Situată chiar în incinta mănăstirii, în imediata apropiere a stâncii unde Sfântul Nicodim dăltuise primele chilii, această grotă naturală a servit drept ascunzătoare secretă pentru cele peste o sută nouăzeci de tone de aur ale Băncii Naționale a României și o parte din tezaurul Poloniei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între anii 1944 și 1947.
La intrarea în peștera transformată astăzi într-un muzeu extrem de bine pus la punct, am întâlnit un grup de pelerini veniți din județul Gorj, dar și din Capitală. Printre ei se afla domnul Dan, un inginer pensionar din Târgu Jiu, pasionat de istoria militară a zonei. Văzând că Marian analizează cu un ochi critic sistemul de iluminat al tunelului pentru a-și potrivi setările aparatului foto, bărbatul s-a apropiat de noi, dornic de vorbă. „E o minune cum au reușit să aducă casetele alea grele cu aur până aici, fără ca nemții sau rușii să prindă de veste,” ne-a spus el, arătând spre reproducerile lăzilor de lemn expuse în interiorul grotei. „Gândiți-vă că mănăstirea era plină de jandarmi deghizați în călugări. Armata și Biserica au lucrat mână în mână ca să salveze bogăția țării. În timp ce călugarii se rugau în biserică pentru pace, în spatele altarului, în stânca asta aspră, se păzeau tonele de aur [4].”
Am pășit pe culoarul umed și rece al peșterii, simțind contrastul izbitor dintre bogăția materială simbolică a aurului care fusese ascuns acolo și sărăcia de bunăvoie, asceza pe care Sfântul Nicodim o practicase cu secole în urmă în exact aceleași stânci. „Este o ironie fină a istoriei,” am comentat eu, în timp ce notam în carnețel detaliile logistice ale operațiunii „Neptun”, numele de cod sub care fusese salvat tezaurul. „Locul ales pentru a scăpa de lăcomia lumii a fost exact cel în care oamenii învățaseră deja să trăiască fără să aibă nevoie de nimic material. Piatra Tismanei a protejat nu doar credința, ci și libertatea economică a statului.” Oamenii din grup ascultau aprobat, iar o doamnă în vârstă din grup a completat, făcându-și cruce: „Maica Domnului a apărat mănăstirea, tată, de asta nu s-au atins dușmanii de aurul nostru. Au simțit că aici e pământ sfânt și s-au temut.” Această interacțiune vie, sub bolțile de piatră ale peșterii de aur, ne-a demonstrat încă o dată că Tismana este o adevărată cetate a rezistenței pe toate planurile.
Calendar Spiritual: Hramul Adormirii Maicii Domnului în cheile Gorjului
Vizita noastră la Tismana se desfășura în pragul marii sărbători de pe 15 august, momentul în care mănăstirea își celebrează hramul istoric. Părintele Gherasim ne-a povestit, în timp ce ne conduce înapoi spre curtea principală, cum se transformă acest spațiu aspru în timpul hramului. În august 2023, după ani de restricții și incertitudini, mănăstirea se pregătea să primească din nou zeci de mii de pelerini într-o desfășurare de forțe spirituale impresionantă.
„Hramul Tismanei nu este doar o sărbătoare bisericească, este o adunare a întregii Oltenii și a Banatului,” ne-a explicat monahul, privirea lui pierzându-se spre crestele munților. „Oamenii vin pe jos peste munți, pe potecile vechi, îmbrăcați în costume populare cu broderii negre și aurii, specifice Gorjului. Slujba de Priveghere din noaptea de paisprezece spre cincisprezece august se ține cu porțile mănăstirii larg deschise, iar ecoul cântărilor se amestecă cu vuietul cascadei Stârmina. Când mii de oameni aprind lumânări pe platoul ăsta de stâncă, ai senzația că muntele întreg s-a aprins de o lumină care nu arde, ci curăță.” Pregătirile erau vizibile la fiecare pas: se curățau candelele mari de argint, se primeneau acoperămintele altarelor, iar maicile de la atelierele de țesătorie finisau ultimele detalii pentru veșmintele preoțești ce aveau să fie purtate la marea liturghie arhierească. Era o efervescență mută, o hărnicie plină de evlavie care contrasta cu liniștea solemnă a zidurilor.
Dincolo de Ziduri: Fortăreața credinței și taina din raclă
Dacă privești Tismana de pe drumul ce șerpuiește de-a lungul cheilor, mintea îți fuge instantaneu la castelele fortificate ale Europei Occidentale, nu la un spațiu destinat isihiei. Elementele de apărare ale mănăstirii sunt de o rigoare inginerească uluitoare pentru secolul al XIV-lea. Zidurile exterioare, groase de peste doi metri, sunt construite din piatră de calcar masivă și bolovani de râu aduși din albia Tismanei, cimentați cu un mortar a cărui rețetă secretă i-a permis să reziste la nenumărate asedii. Turnurile crenelate care străjuiesc colțurile incintei nu sunt doar decorative; ele păstrează și astăzi vechile guri de tragere, fante înguste prin care arcașii și, mai târziu, arcașii cu puști ai voievozilor puteau respinge atacurile fără a se expune pericolului. Totul aici a fost proiectat pentru supraviețuire. Tismana a fost, pe rând, refugiu pentru familiile domnești, bază militară pentru Tudor Vladimirescu în 1821 și ascunzătoare pentru secretele statului.
Această asprime militară exterioară ascunde însă în pântecele ei o sensibilitate spirituală de o finețe rară, pe care am simțit-o cu toată ființa mea când ne-am reapropiat de altar. Părintele Gherasim ne-a ghidat spre racla de argint care adăpostește singura relicvă rămasă în mănăstire de la ctitor: degetul Sfântului Nicodim și crucea de plumb pe care acesta o purta la gât. Restul moaștelor sale au fost ascunse într-un loc tainic din munți de către călugări, în secolul al XVII-lea, de frica pagonilor, iar secretul locației s-a pierdut odată cu moartea ultimului stareț care îl cunoștea.
M-am aplecat deasupra raclei deschise, simțind cum inima îmi bate cu o intensitate neobișnuită. În interiorul casetei de catifea roșie, fragmentul osos și crucea simplă din plumb emana o forță mistică ce părea să anuleze toată greutatea zidurilor de piatră din jur. „Elena,” mi-a șoptit Marian, privind de la distanță cum lumina unei singure lumânări se reflecta în argintul raclei, „este cel mai pur exemplu de minimalism spiritual. Un om care a condus mii de ucenici și a influențat destinele a două țări nu a lăsat în urmă aur sau palate, ci o cruce de plumb și un deget cu care a arătat mereu spre cer.” Mi-am trecut degetele cu sfială peste marginea de metal, simțind o emoție profundă, o căldură lăuntrică ce mi-a șters instantaneu oboseala fizică acumulat pe cărările peșterii. În acel moment, asprimea Tismanei a încetat să mai fie o barieră protectoare împotriva lumii exterioare; a devenit o deschidere totală spre interior, o confirmare că adevărata libertate se câștigă doar atunci când te despuiezi de toate falsurile și rămâi la fel de simplu și curat ca plumbul unei cruci de sihastru.
Gândul de seară: Cascada Stârmina sub mantia lunii
Nopțile lunii august 2023 aveau o magie aparte în cheile Gorjului, o magie născută din întâlnirea dintre aerul înghețat al crestelor montane și căldura acumulată peste zi de pereții calcaroși. După ce ultimii pelerini au părăsit incinta, iar porțile grele din lemn placat cu fier s-au închis cu un zgomot înfiorat, mănăstirea a intrat în starea ei naturală: cea de rugăciune nemicșorată.
Am coborât împreună cu Marian pe platoul de observație situat chiar în fața cascadei Stârmina. Luna plină se ridicase exact deasupra Stâncii Stârmina, transformând întregul peisaj într-o gravură în nuanțe de argint și indigo. Cascada, care în timpul zilei părea doar un element de decor natural zgomotos, devenise acum stăpâna absolută a nopții. Fluxul uriaș de apă se prăbușea de la o înălțime de peste patruzeci de metri, izbindu-se de stâncile de la bază cu un vuiet asurzitor, ritmic, care vibra direct în pieptul nostru ca o inimă cosmică. Sub efectul luminii lunii, stropii fini de apă pulverizați în aer creau un nimb argintiu, o ceață luminoasă care plutea deasupra prăpastiei ca un văl de mireasă mistică.
Marian și-a instalat trepiedul pe marginea stâncii, fixându-și aparatul pentru o expunere foarte lungă, de peste treizeci de secunde. „Privește fluiditatea asta, Elena,” mi-a spus el, ochii săi strălucind de reflectarea lunii în ecranul camerei. „Zidul de sus, cu turnurile lui medievale, stă perfect nemișcat sub stele, în timp ce apa asta curge cu o furie controlată chiar de sub el. În fotografie, expunerea lungă va transforma cascada într-o bandă de mătase albă, imaterială. Este exact imaginea spiritului: ceva care curge la nesfârșit, dar care își are temelia pe o piatră care nu se clatină.”
Am rămas acolo o oră întreagă, fără să mai scoatem un cuvânt, lăsându-ne hipnotizați de simfonia lichidă a Tismanei. În acel august pandemic și torid, peștera de aur a BNR-ului, armatele lui Tudor Vladimirescu și luptele seculare păreau să se fi topit toate în vuietul cascadei și în tăcerea sfințită a stâncii. Tismana ne oferise cea mai grea, dar și cea mai frumoasă lecție a traseului nostru de până acum: o lecție despre cum poți să fii o fortăreață de necucerit pentru lume, rămânând în același timp un izvor continuu de apă vie pentru cei care știu să o caute. Cu mirosul de calcar umed în nări și cu sufletele acordate la ritmul cascadei, am pornit spre mașină. Patru capitole din jurnalul nostru fuseseră scrise; în fața noastră se deschidea Transilvania, cu promisiunea tainică a Prislopului.
Notă muzicală
Pentru a încheia această zi de o asprime și o măreție unice, vă propun o piesă folk de munte și noapte, care îmbină sunetul chitării acustice cu ecoul cascadei din chei:
„Balada stâncii de la Tismana”
(Compoziție folk proprie)
„Cad apele din munte, se sparg de calcar greu,
Nicodim stă de veghe la mănăstirea mea,
O cruce mică-n raclă și un deget spre Dumnezeu,
Și-o lună care spală o cetate de stea...
Curge Stârmina-n noapte, duce frici și suspin,
Iar piatra ne învață cum să nu ne oprim.”
---
* Anul călătoriei: August 2023 (O vară a libertății depline, marcată de o căldură sufocantă în sudul țării, fapt ce a transformat cheile muntoase ale Gorjului într-un refugiu răcoros și mistic pentru mii de căutători de liniște)
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Personaj local invitat: Părintele Gherasim (un monah ghid, cu palmele bătătorite de munca la stupi și cu o cunoaștere adâncă a potecilor secrete ale Sfântului Nicodim)
## Jurnalul 4:
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii