08. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
dinamica unui inel făurit în foc
pentru ucenicul anonim din țara neagră
muntele fierbe în adânc și împroșcă lavă deasă
aerul e iute și uscat ca o suflare de balaur
fierul încins scrâșnește sub barosul greu
pășim prin zgură și prin vapori toxici de sulf
căldura de nesuportat ne topește carnea pe oase
metalul lichid curge ca un râu de sânge aprins
fiecare picătură de sudoare se evaporă în zbor
materia se transformă sub presiunea focului
atât de multă ură adunată într-o singură verigă
aurul se subțiază și prinde o formă crudă
forja din adâncuri scoate sunete de coșmar
ucenicul anonim suflă în foale fără oprire
pereții de piatră lucesc de atâta dogoare
ochii lui sunt roșii și plini de cenușă aspră
nu mai există scăpare din acest infern de fier
materia ascultă doar de voința stăpânului.
creuzetul clocotește și scoate bule de gaz fetid
scânteile sar ca niște viespi de foc prin întuneric
simțim cum plămânii ni se umplu de praf de cărbune
forța din munte este canalizată într-un cerc strâmt
metalul își pierde puritatea și devine sclavul umbrei
o dinamică violentă guvernează topirea aurului curat
fiecare lovitură de ciocan sparge tăcerea neagră
materia sângerează sub dălțile aspre de oțel dur
nu există milă în acest proces de reconfigurare
lumea de sus nu știe ce monstru se naște aici
totul se transformă într-o armă de control absolut
zgura se adună la marginea vetrei de piatră
arșița ne sufocă și ne oprește respirația în piept
aurul topit își caută matrița definitivă
incandescența locului ne orbește privirea obosită
muntele urlă din măruntaie ca o fiară rănită în luptă
leagă metalul de carnea celui care îl poruncește
fiecare atom de aur primește o amprentă de întuneric
temperatura crește dincolo de limitele umane permise
substanța se concentrează și devine grea ca plumbul
forja din țara neagră nu se odihnește niciodată în noapte
materia brută își leapădă formele ei naturale și vechi
purtăm în gât gustul de fier și de pucioasă arsă
cercul se închide perfect în jurul unui gol imens
o vară de ieri arsă complet în cuptorul de piatră
ucenicul își privește mâinile pline de bătături negre
inelul lucește cu o lumină bolnavă și roșiatică
materia a fost învinsă și modelată prin violență.
fiecare cutremur al pământului vine din acest vârtej
focul primordial a fost îmblânzit și închis în verigă
metalul nu mai e rece ci arde ca un tăciune etern
simțim cum voința de fier se scurge în caneluri mici
geometria distrugerii a fost gravată direct în aur
nimic nu mai poate spăla această pată de pe pământ
forțele naturii sunt captive într-un spațiu microscopic
materia s-a supus definitiv voinței din turnul mare
muntele se liniștește încet dar lava rămâne fierbinte
purtăm amprenta arșiței în fiecare celulă a corpului
totul a fost făurit conform planului din umbră
aurul și focul s-au unit într-o dinamică ucigașă
ucenicul anonim lasă cleștele să cadă pe piatra udă
acum materia are un singur stăpân și un singur scop
veriga este gata să cuprindă întreaga lume în sclavie
aerul se răcește brusc dar frica rămâne în forjă
murdăria de pe haine mărturisește efortul cumplit
istoria se schimbă în acest punct fierbinte de pe hartă
rămâne doar ecoul loviturilor de baros în stânca goală
o amintire viscerală despre transformarea metalului pur
cerul de plumb se așterne peste pământul uscat și negru
focul s-a stins dar inelul păstrează toată căldura lui
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii