30. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Eseurile Dorei - Legenda foşnetului
Despre glasul ascuns al primăverii
Motto: „Fiecare frunză are o poveste pe care vântul o spune.”
Într-o după-amiază liniștită de primăvară am simțit vântul înainte să-l înțeleg. Nu era puternic, nu era rece. Era o adiere caldă, aproape timidă, care trecea printre copaci și atingea lumea cu o blândețe greu de descris.
Am ieșit din casă și am mers spre marginea drumului unde cresc plopii. Îi știu de mult. În fiecare primăvară îi privesc cum se schimbă — cum din ramuri goale devin încet plini de frunze mici, fragede, de un verde deschis, aproape transparent.
Când am ajuns sub ei, lumina se schimbase. Soarele trecea prin frunze și se rupea în bucăți de aur, care cădeau peste pământ, peste mine, peste tot ce era în jur. Am ridicat privirea. Frunzele abia apărute tremurau ușor. Și atunci l-am auzit.
Foșnetul. Nu era un sunet puternic. Nu era nici măcar constant. Era o vibrație ușoară, un murmur aproape imperceptibil, ca o respirație a copacilor. Am rămas nemișcată. Am închis ochii. Și am ascultat.
Foșnetul frunzelor are ceva intim. Nu este un sunet care se impune. Este un sunet care se apropie încet de tine. Care te învăluie fără să te tulbure. Pentru o clipă am avut senzația că acel sunet nu vine din afară. Ci din interior. Ca și cum ceva din mine răspundea la acea vibrație.
Am deschis ochii. Vântul trecea din nou printre ramuri. Frunzele se mișcau ușor, iar lumina dansa pe suprafața lor. Am întins mâna. Am atins o frunză. Era subțire, fragilă, dar vie. Vântul a trecut din nou și frunza s-a mișcat sub degetele mele. A fost o atingere aproape imperceptibilă.
Dar în acel moment am simțit ceva profund. Ca o mângâiere. Am zâmbit. Pentru că am înțeles atunci ceea ce nu reușisem niciodată să pun în cuvinte. Vântul nu este doar aer în mișcare. Este o prezență. O atingere invizibilă. O formă de apropiere.
Mi-am amintit o poveste veche, pe care o auzisem undeva, cândva. Se spune că vântul poartă vocile lucrurilor care nu pot vorbi. Că el adună poveștile frunzelor, ale ierbii, ale florilor și le spune mai departe celor care știu să asculte. Poate de aceea foșnetul frunzelor pare uneori atât de viu. Ca un șoaptă. Ca o confesiune.
Am rămas sub plopi mult timp. Fără să mă grăbesc. Fără să simt nevoia să plec. Vântul venea și pleca. Foșnetul se ridica și se stingea. Dar nu dispărea niciodată de tot. Era acolo, ca un fir invizibil care lega totul.
Am închis din nou ochii. Și de data aceasta nu am mai încercat să înțeleg. Am lăsat doar sunetul să mă atingă. Să mă învăluie. Să mă liniștească. Pentru că uneori primăvara nu trebuie privită. Nu trebuie explicată. Trebuie doar ascultată.
În foșnetul frunzelor există o liniște profundă. O liniște care nu este absență. Ci prezență. Iar vântul o poartă mai departe, din ramură în ramură, din copac în copac, din lume în lume.
Am deschis ochii. Lumina era mai caldă, iar frunzele continuau să tremure ușor. Am privit cerul printre ele. Și pentru o clipă am simțit că fac parte din acel foșnet. Din acea respirație. Din acea poveste pe care vântul o spune fără cuvinte.
Poate că aceasta este legenda foșnetului. Nu o poveste spusă. Ci una simțită.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii