07. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Fântâna Cerbăriei de la Neamț (Moldova)
Motto:
„Cerbul carpatin aduce, de sub stâncă de la cruce,
Apă limpede și sfântă, de toți codrii o descântă.”
– Din bătrânii mănăstirii Neamțului
În luna lui Cuptor, când soarele ardea deasupra Moldovei ca o pară de foc scoasă direct din vatra iadului, codrii falnici ai Neamțului se uscau pe picioare, prinși de un pârjol cum nu se mai pomenise din vremea descălecatului. Izvoarele cele repezi și reci, care altădată clipoceau vesel printre mușchi și stânci, secaseră rând pe rând, lăsând în urmă doar matce goale pline de bolovani încinși și praf cenușiu. Păpușoiul din tarlalele mănăstirești era uscat, iar animalele sălbatice coborau buimace spre așezările oamenilor, căutând o picătură de rouă prin ocoale.
În satul Vânători-Neamț, trăia un gospodar destoinic pe nume Vasile al lui Andrei. Era om așezat, cu frică de Dumnezeu și meșter mare în cioplirea lemnului de stejar. Vasile o iubea pe Ileana, fata pădurarului, o copilă cu ochii căprui ca alunele de pădure și glasul blând, care știa să tămăduiască rănile vitelor cu ierburi de leac culese din poieni. Însă, în acel iulie cumplit, nunta lor, programată după sărbătoarea Sfântului Ilie, părea sortită pierzaniei, căci fără apă, viața se stingea în tot ținutul.
Într-o dimineață zădufoasă, când aerul clesea de căldură și mirosea a iască arsă, starețul mănăstirii îl chemă pe Vasile în curtea bisericii și-i arătă cu degetul spre adâncul codrilor golași.
– Măi Vasile, fecior, glăsui bătrânul călugăr, potrivindu-și rasa cea neagră și privind spre cerul alb, lipsit de nori, pârjolul lui Cuptor ne mănâncă ocoalele și ne omoară noatenii. Singura noastră mântuire este Fântâna Cerbăriei, ascunsă adânc în inima pădurii, acolo unde doar cerbul cel mai bătrân al Carpaților știe cărarea. Se spune că acea fântână e păzită de duhul secetei, un duh hapsân care a zăvorât izvorul sub o lespede grea. Ia-ți bota de stejar, o strachină sfințită și pornește să aduci apa, că altfel pierim cu toții înainte de a veni toamna!
Vasile își potrivi chimirul cel lat de piele, își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă și privi spre pădurea ce strălucea sub arșiță cu o măreție tristă.
– Primesc porunca, părinte, răspunse flăcăul cu glasul dârz. Dacă Dumnezeu vrea să-mi încerce credința prin acest pârjol, mă duc, de-ar fi să înfrunt și iadul tot pentru Ileana mea și pentru pâinea sărmanilor!
Vasile porni la drum fără zăbavă, lăsând în urmă ocoalele satului cernite de. Ileana îi dăduse la plecare o oleacă de busuioc cules de la icoana Maicii Domnului și o bucățică de prescură uscată, ca să-i fie scut în fața duhurilor hapsâne ale verii. Codrul adânc al Neamțului părea că murea pe picioare; frunzele de stejar se răsuceau de căldură, iar sub opincile lui pământul crăpat scotea un praf mărunt și fierbinte, de-i tăia răsuflarea la fiecare pas.
Merse flăcăul până la amiază, când soarele lui Cuptor atinse cumpăna cea mai de sus a cerului. Obosit și cu gâtul uscat, se așeză la umbra slabă a unui nuc bătrân. Deodată, din hățișurile uscate, păși agale un cerb uriaș, cu coarnele ramificate ca niște crengi de stejar și ochii blânzi, plini de o inteligență nepământeană. Animalul nu se sperie de om, ci bătu de două ori cu copita în pământul uscat, privind lung spre Vasile, parcă-l chema după dânsul.
– Mândră făptură a lui Dumnezeu..., șopti Vasile, ridicându-se cu greu și sprijinindu-se în bota lui de lemn. Tu ești solul Cerbăriei! Condu-mă la izvor, căci piere Moldova de sete și de arșiță!
Cerbul porni cu pași maiestuoși, croindu-și cale prin mărăcinișuri unde pământul nu mai văzuse picătură de rouă de săptămâni întregi. Vasile venea în urma lui, simțind cum căldura devenea tot mai grea, mirosind a iască arsă și a pucioasă. După un ceas de urcuș anevoios, ajunseră într-o poiană secretă, ascunsă adânc în inima codrului. În mijlocul ei se zărea o fântână veche din piatră cioplită, dar gura ei era acoperită cu o lespede uriașă de granit negru, pe care stătea așezat duhul cel rău al Secetei.
Arătarea avea chipul unei muieri uscate și gârbovite, cu pletele ca vrejurile de păpușoi uscate de vânt și ochii ca doi tăciuni stânși în cenușă.
– Hăi, Vasile al lui Andrei! rânji dihania, bătând cu unghia lungă în piatra fântânii. Ai venit să furi apa Cerbăriei? Pârjolul meu a zăvorât izvorul ăsta cu lacăte de fier, și niciun pământean nu poate clinti lespedea fără învoirea mea! Pleacă înapoi în ocoala ta, că altfel te fac cenușă până la asfințit!
Duhul Secetei prinse a şuiera ca o viperă ascunsă în tarlaua de păpușoi. Se apropie de Vasile, lăsând în urmă un miros greu de iască arsă și clisă veche. Cerul Moldovei de deasupra codrilor Neamțului devenise alb ca varul stins, iar soarele amiezii părea că vrea să topească și granitul stâncilor.
– Ascultă aci, pământule! rânji muierea de abur, ridicându-și degetele lungi și strâmbe ca niște crăgăi uscate. Dacă vrei ca lespedea asta să se dea la o parte și apa Cerbăriei să curgă din nou spre ocoalele voastre, trebuie să treci prin cleștarul meu de foc. Vezi tu stânca asta golașă de lângă fântână? Ai să stai pe ea în genunchi, cu palmele goale lipite de piatra încinsă, fără să te clesești și fără să scoți un oftat de durere, de acuma și până o sfinți soarele după măguri! De-o tremura brațul tău, te fac cenușă pe loc! De-o rezista credința în tine, iei ploca plină și pleci!
Vasile privi spre cerul cel zădufos, apoi se gândi la ochii blânzi ai Ilenei și la noatenii mănăstirii care mureau de sete în țarcuri. Nu mai stătu pe gânduri nici cât ai bate din palme. Își aruncă bota de stejar, păși spre stânca încinsă și căzu în genunchi, lipindu-și palmele de piatra fierbinte. O durere cumplită, ca un fier înroșit în vatra fierăriei, îl săgetă prin oase, iar carnea prinse a-i sfârâi pe granit.
– Ține-te, Vasile, nu da înapoi! își șopti el în suflet, în timp ce lacrimile de sudoare îi orbeau privirea. Pentru pâinea sărmanilor și pentru viața Ilenei, fii tare ca stejarul!
Duhul sufla peste el tot pârjolul lunii iulie, dar flăcăul strângea din dinți și nu se oprea din rostit rugăciuni. Busuiocul sfințit de la iconiță, pe care îl purta la sân, începu să împrăștie o miroznă subțire, răcoroasă, dându-i voinicelului putere tocmai când simțea că moartea îl prinde de grumaz. Cerbul cel bătrân stătea deoparte, păzindu-l cu privirea lui blândă, ca un înger ocrotitor al codrului.
Când soarele cel roșu al lui Cuptor prinse a scăpăta spre asfințit, în spatele măgurilor înalte ale Neamțului, văpaia cea rea începu să-și piardă din putere. Muierea de abur scoase un icnet plin de obidă, iar degetele ei uscate începură să se destrame ca fumul de iască arsă. Dârzenia flăcăului și miroznă curată a busuiocului sfințit ogoiseră cu totul blestemul secetei.
– Ai învins, meștere Vasile..., şuieră dihania cu un ultim glas de cenușă, înainte de a se topi definitiv în crăpăturile pietrei. N-am aflat pământean cu atâta răbdare în codrii ăștia. Ia apa Cerbăriei și du-te în ocoalele tale!
Lespedea uriașă de granit negru se dădu la o parte cu un bubuit puternic, ce făcu să tresară pământul sub copitele cerbului. Din gura fântânii țâșni un șuvoi de apă limpede, rece ca gheața și curată ca argintul viu, umplând poiana de o răcoare binecuvântată. Vasile, abia mai ținându-se pe picioare, își ridică palmele rănite, mulțumi lui Dumnezeu și își umplu ploca de lemn cu licoarea tămăduitoare. Cerbul cel mai maiestuos îl privi pentru ultima oară cu ochii săi blânzi, apoi pieri ca o umbră ocrotitoare prin hățișurile verzi care începeau deja să-și îndrepte frunzele.
Vasile coborî de pe munte în revărsatul serii, ținând strâns ploca la piept ca pe cea mai de preț comoară. Pe măsură ce pășea spre sat, minunea Cerbăriei se arăta la fiecare pas. Izvoarele secate prinseră din nou glas, apa curgea repede și rece prin matcele pline de bolovani, iar o ploaie deasă și binecuvântată începu să cadă peste tarlale, ridicând din pământ un miros reavăn de viață nuanțată. Păpușoiul cel uscat își deschise frunzele, primind cu sete picăturile mari ce spălau praful cel greu al lui Cuptor.
Când flăcăul intră în curtea mănăstirii, tot satul era adunat în bătătătură, privind cu uimire la cerul care plângea cu belșug. Starețul îl primi cu brațele deschise, iar Ileana alergă într-un suflet spre dânsul, plângând de bucurie și strângându-l de cămașă când îi văzu palmele arse de granit.
– Ai adus mântuirea Moldovei, Vasile! strigă părintele, binecuvântând ploca cu apă. Răbdarea ta a deblocat fântâna și ne-a salvat noatenii de la pieire!
Nunta tinerilor se făcu în duminica următoare, cu cel mai mândru chifiriș care s-a pomenit vreodată în ținutul Neamțului. Sătenii au scos poloboace întregi de vin vechi din pivnițe, au copt turte pe vatră și au petrecut trei zile și trei nopți, de răsunau codrii de gorun și de stejar. Vasile și Ileana au jucat în mijlocul ocoalei, înconjurați de plutași și gospodari, iar pe masă nu a lipsit strachina cu păpușoi fiert și pâine caldă, dăruită tuturor celor sărmani care treceau pe uliță.
Vasile o prinse pe Ileana de mână, privi spre pădurea deasă unde luna iulie strălucea acum blândă și curată, și glăsui în dulceața graiului moldovenesc:
– Să nu uităm niciodată, oameni buni, că viața asta ne este dăruită prin jertfă și credință. În fiecare lună a lui Cuptor, când soarele o arde pe cer, să lăsăm o strachină cu apă la hotarul pădurii pentru cerbii cei bătrâni, căci ei păzesc izvorul care ne ține pământul viu!
Oamenii au primit cuvântul cu bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, Fântâna Cerbăriei a rămas deschisă, curgând limpede și ocrotitoare pentru tot neamul. Blestemul secetei n-a mai călcat pe la Neamț, fiind zăvorât pe vecie de dârzenia meșterului și de dragostea curată a celor doi tineri.
---
legenda 18
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii