09. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Fata de la Şiria şi Nunta de Aur a Viilor (Arad)
Motto:
Arde soarele pe culme, vița frunza-și lasă-n drum,
Fata de la Șiria coace, aur fin din mure și scrum.
– Din bătrânii podgoriei Miniș-Măderat
În luna lui Cuptor, când arșița cea mare adusă de iulie clesea toată pusta Aradului, o suferință cumplită se abătuse peste târnovurile mândre ale Șiriei. Din pricina unui zăduf nefiresc ce cobora dinspre munții Zarandului, boabele de struguri, în loc să adune dulceața cea binecuvântată a soarelui, se întăreau pe ramuri în fiecare noapte, prefăcându-se în bobițe de piatră cenușie, reci și seci ca granitul din prundul Mureșului. Feleții din pivnițele gospodarilor crăpau de uscăciune, iar oamenii se temeau că la toamnă nu vor avea ce stoarce în teascuri și că ogoarele vor rămâne sterpe pentru totdeauna.
În așezarea de la poalele cetății trăia o fecioară pe nume Mărioara, căreia bătrânii îi ziceau în șagă Fata de la Șiria, fiindcă era singura care știa să descânte viile și să tămăduiască rănile pământului cu ierburi culese la cumpăna nopții. Ea avea un logodnic destoinic, pe Iovan al lui Toader, un flăcău înalt, cu brațe tari, care trudea zi-lumină pentru a strânge găteje și goz uscat din curțile oamenilor. Se înțeleseseră tinerii să-și facă nunta chiar în duminica solstițiului târziu, dar minunea cea rea a strugurilor împietriți amenința să le distrugă tot rostul vieții.
Într-o seară caldă, când aerul frigea ca o vatră încinsă și mirosea a praf ars, bunicul fetei, uncheșul tăcut pe nume Avram, o chemă pe Mărioara sub târnova din spatele ogradei.
– Ascultă aci la mine, Rozi a mea, glăsui bătrânul, sprijinându-se în bota lui de alun, strugurii noștri se fac piatră fiindcă Cuptor a lăsat peste Șiria blestemul Nunții de Aur. Duhul cel hapsân al arșiței vrea să fure toată vlaga pământului și să o transforme în aur mort, zăvorât sub stâncile cetății. De nu urci tu la miezul nopții pe creastă, unde drumul se îngustează printre bolovani, să aduci roua cea sfântă din carul Sfântului Ilie, pierim cu toții, iar feleții noștri n-or mai vedea strop de vin roșu în veci!
Mărioara își potrivi marama de borangic peste părul de culoarea alamei curate, își făcu o mare cruce cu mâna stângă și privi spre turnurile ruinate ale cetății ce străluceau palid sub lumina lunii de iulie.
– Mă duc, bunicule! răspunse fata cu glasul așezat. N-am frică de duhul cel rău când știu că de mersul pașilor mei atârnă pâinea sărmanilor și viața lui Iovan!
Mărioara porni la drum fără nicio zăbavă, lăsând în urmă ulițele Șiriei cernite de praf și zăduf. Iovan îi dăduse la plecare bota lui cea grea de alun, ca să-i fie sprijin pe potecile abrupte, și o plocă mică plină cu apă de izvor sfințit. Pusta Aradului se întindea în dosul ei sub lumina albă a lunii de iulie, iar sub opincile ei pământul crăpat scotea un goz fin care trosnea la fiecare pas.
Urcă fata ceas după ceas prin strorile umbroase ale dealului, unde aerul clesea de o căldură nefirească, de părea că și mărăcinișurile stau să se aprindă singure. Când ajunse aproape de turnurile ruinate ale cetății, acolo unde bolovanii mari de granit strâng cărarea în chingi de piatră, un frig năpraznic și un zăduf greu se amestecară într-un vârtej iute. În mijlocul platoului golaș, pe o rână de granit, stătea o arătare ce părea țesută din raze de soare amiezii și praf de aur mort. Era Duhul Arșiței, cel care împietrea strugurii în târnovuri.
– Cine ești tu, Fata de la Șiria, și ce cauți în curtea mea în astă noapte de Cuptor? strigă dihania, iar glasul ei părea foșnetul viperelor pe frunzele uscate de viță. Oare te trimiseră podgorenii să le dezlegi viile? Pârjolul meu a prefăcut tot rodul în piatră cenușie, și cine se apropie de aurul meu își lasă suflarea sub stânci!
Mărioara îşi ridică bota de alun și ploca cu apă sfințită, înfruntând vârtejul fără frică:
– Sunt Mărioara din Șiria, Măria Ta! N-am venit din trufie și nici să-ți furi aurul cel mort. Dar satele noastre pier de secetă, feleții sunt uscați în pivnițe, iar strugurii s-au prefăcut în piatră pe dâmburile noastre. Îți cer, cu inima curată, dezleagă Nunta de Aur a Viilor și lasă rodul să adune dulceața cea binecuvântată a pământului!
Duhul Arșiței scoase un râset care sună ca bolovanii prăvăliți în prundul Mureșului. Se apropie de Mărioara, lăsând în urmă o duhoare de iască arsă și clisă veche. Din degetele lui strâmbe aruncă la picioarele fetei o cunună grea, împletită din boabe de struguri prefăcute în piatră cenușie, reci și seci ca granitul din cetate.
– Mândră ești în vorbă, Mărioară! rânji arătarea, potrivindu-și mantia de praf și aur mort. Dar focul lui Cuptor nu se ogoiește cu marame subțiri și ploci cu apă! De vrei ca blestemul să piară din târnovuri și strugurii să adune iarăși dulceață, iată încercarea: iei această cunună de piatră la piept și stai în genunchi pe rână preț de un ceas, fără să scoți un suspin și fără să cltești o palmă, în timp ce te-or arde scânteile galbene ale amiezii de iulie! Trebuie să descânți cununa asta doar cu lacrimile și credința ta, până ce piatra s-o preface înapoi în rod zemos. De-o tremura carnea pe tine, rămâi aci goz și cenușă sub zidurile Șiriei!
Mărioara privi boabele acelea împietrite, care străluceau sub luna de iulie cu o răceală de mormânt. Știa că acasă Iovan o aștepta cu inima strânsă, feleții crăpau în pivnițe, iar podgorenii se rugau la troițe. Își făcu o mare cruce cu mâna stângă, căzu în genunchi pe granitul încins și strânse cununa de piatră la piept, lipindu-și fruntea de bobițele reci.
O durere cumplită, ca un foc nevăzut ce-i pătrundea prin cămașa de in, o săgetă până în măduva oaselor. Din pieptul fetei nu ieși însă niciun oftat deznădăjduit. În gând prinse a glăsui cel mai vechi descântec de leac al Șiriei, în timp ce lacrimile ei curate, picurând din ochi, cădeau direct pe strugurii de piatră. Cum atingeau stropii de apă sfințită și lacrimă curată bobițele cenușii, un abur subțire, mirosind a flori de viță și busuioc proaspăt, prinse a se ridica spre cerul nopții, ogoind încet-încet furia duhului hapsân.
Lacrimile curate ale Mărioarei, împletite cu descântecul ei plin de credință, picurau fără oprire pe boabele reci ca granitul. În noaptea caldă de iulie, o minune nevăzută prinse a se petrece chiar sub ochii uimiți ai Duhului Arșiței. Piatra cea cenușie și seacă începu să se moale, redevenind carne zemoasă de strugure, iar bobițele prinseră o culoare aurie, sclipind sub razele lunii ca niște mărgele pline de rouă binecuvântată.
Duhul Arșiței scoase un strigăt plin de deznădejde, simțind cum aurul lui cel mort își pierde toată puterea în fața dragostei curate a fetei. Trupul lui de praf și scântei galbene se risipi într-o clipită peste stâncile Șiriei, prefăcându-se în cenușă stinsă pe care vântul serii o împrăștie prin mărăcinișuri. Blestemul strugurilor de piatră fusese nimicit pentru totdeauna, iar Nunta de Aur a Viilor devenise dintr-o dată promisiunea celui mai mândru belșug.
Mărioara coborî de pe dealul cetății la revărsatul zorilor, ținând strâns în mâini cununa de struguri, care acum adunase toată dulceața cea mai de preț a verii. Pe măsură ce pășea spre sat, minunea se întindea peste toate târnovurile podgoriei Miniș-Măderat. Viile cele uscate își îndreptară frunzele verzi, boabele împietrite de pe ramuri se făcură moi și zemoase sub mângâierea unui aer proaspăt ce cobora dinspre munții Zarandului. Gătejele și gozul uscat din ograde prinseră vlagă nouă, iar o ploaie subțire, binecuvântată, spăla praful cel greu al lui Cuptor de pe ulițe.
Când Fata de la Șiria intră în ogradă, Iovan o aștepta în pragul casei cu brațele deschise, plângând de bucurie alături de uncheșul Avram.
– Ai mântuit rodul pământului, Rozi! strigă bătrânul, ridicându-și mâinile spre cerul cel curat de iulie. Uită-te cum râd viile pe dâmburi și cum se deschid teascurile pentru belșugul nostru!
Nunta tinerilor se făcu în duminica următoare, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit vreodată în părțile Aradului. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au jucat până ce s-au rupt cizmele de piele, iar gospodarii au scos la lumină feleții cei mari, umplându-i cu vinul cel roșu și vechi salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți, de răsunau toate văile Mureșului.
Iovan o prinse pe Mărioara de mână, privi spre Dealul Viilor, unde strugurii străluceau ca aurul sub soarele blând, și glăsui în graiul așezat al vestului:
– Să nu uităm nicicând, oameni buni, că viața ne este dăruită prin jertfă și dragoste curată. În fiecare lună a lui Cuptor, când s-o coace strugurele pe târnov, să împletim o cunună de viță și să o lăsăm la troița din sat, ca prinos de mulțumire pentru fata care ne-a salvat pământul de la împietrire!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Aradului, vița-de-vie rodise cu belșug în fiecare iulie, fiind păzită pe vecie de descântecul Mărioarei și de credința neschimbată a podgorenilor.
---
legenda 20
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii