13. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 33
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
addenda (mai mult decât dublă)
Focul viilor de pe Tâmpa (Ţara Bârsei)
Se zice prin bătrâni că înainte de Cârstov, când stelele se cern pe cer…
Pe cărările înguste ce urcau spre viile scheenilor, aerul mirosea a iarbă uscată și a pământ reavăn...
Căuta toamna cu ochi grei de brumă peste crestele Postăvarului, iar vântul dinspre miazănoapte începuse a îngreuna aerul curat al Țării Bârsei. Frunza codrului se clătina în straie roșiatice, iar pe ulițele pietruite ale Scheilor se zvonea că Răpciune a sosit cu sacul plin de rod, dar și cu primejdii nenumărate. În acele zile de cumpănă, un flăcău dârz pe nume Iuga, Miron al lui Iuga, își potrivea chimirul lat peste cămașa de pânză albită în apele reci ale Oltului. Avea brațele tari ca nodurile de stejar și privirea ageră precum a șoimilor ce spintecau văzduhul deasupra stâncilor abrupte.
– Miroane, dragul tătucului, grăi bătrânul Iuga, sprijinindu-se într-o cârjă de corn afumat, vremea-i venită ca strugurii să cadă în târne, iar mustul să curgă în bărcile de lemn. Însă noaptea asta nu-i ca oricare alta. Se zice prin bătrâni că înainte de Cârstov, când stelele se cern pe cer, o arătare cu ochi de jeratic coboară din peșterile Tâmpei și suflă venin peste rodul viilor noastre. Dacă nu păzim dealul cu focuri vii și credință curată, rămânem săraci, iar munca noastră de-o vară se va preface în cenușă și oțet.
Flăcăul zâmbi cu curaj, potrivindu-și toporul în teacă și prinzând la brâu un mănunchi de busuioc sfințit la biserica din sat.
– Nu te teme, tătuică, răspunse Miron cu glas hotărât, cumpănind vorbele în graiul așezat al locului. Pot eu să înfrunt și lighioana, și strigoiul, de-o fi să se arate pe hotarul nostru. Oile le-am coborât din strungă, podul l-am întărit, iar pe dealul viilor voi aprinde ruguri atât de mari, încât nicio umbră necurată nu va cuteza să se apropie de podgoriile noastre de viță.
Păși Miron dincolo de pragul porții înalte de lemn, lăsând în urmă fumul subțire ce se ridica din hornul casei părintești. Pe cărările înguste ce urcau spre viile scheenilor, aerul mirosea a iarbă uscată și a pământ reavăn. Soarele asfințea dincolo de munți, lăsând în urmă o dâră sângerie care părea să prevestească o noapte de cumpănă. Din depărtare se auzeau glasurile altor feciori din sat care urcau spre postatele lor, strigându-se peste văi pentru a-și alunga frica.
– Hei, Miroane! Strigă Ilie al lui Stan de pe culmea vecină. Ai luat amnarul și scăpătoarea? Pădurile astea sunt pline de șoapte în noaptea de Vinicer!
– Le-am luat, Ilie! Ține focul aprins și ochii roată, că noaptea asta-i lungă și pământul se pregătește să se închidă! Strigă Miron înapoi, simțind cum fiorul nopții îi strânge pieptul, dar fără a-i clinti credința.
Așezat pe o stâncă ce străjuia întreaga podgorie, Miron adună vreascuri uscate și crengi de ienupăr, clădind un rug falnic. Când întunericul cuprinse cu totul valea, iar fojgăitul pădurii deveni amenințător, o negură groasă și nefirească începu să urce dinspre prăpăstiile adânci ale muntelui. Aerul îngheță dintr-odată, iar mirosul dulceag al strugurilor copți fu înlocuit de o dohoară de sulf și putregai. Din desișul codrului se auzi un mârâit înfundat, iar frunzele viței de vie începură să se chirccească ca atinse de un foc nevăzut.
Înțelegând că primejdia nu era una pământească, ci o arătare trimisă să pustiască rodul, Miron scoase mănunchiul de busuioc, îl înmuiase în plosca cu apă sfințită și, învârtindu-se de trei ori în jurul rugului de pază, rosti cu glas puternic descântecul primit de la bunica sa, vraciul satului:
Ieși, strigoie, din viță,
Lasă rodul în tătiță,
Nu strica tu podgoria de vie,
Nici mustul în albie.
Pieri în codrii cei bătrâni,
Unde nu-s poteci de oameni,
Că te-ajunge focul sfânt
Și te-alungă de pe pământ.
Busuiocul te lovește,
Focul viu te pârjolește,
Să rămâi fără de dinți,
Peste mii de ani și sfinți.
Să te duci unde-ai plecat,
În adâncul cel spurcat,
Să lași Scheii luminați,
De Dumnezeu apărați,
Fugi, strigoie, fugi departe,
Că aici ai doar de moarte!
Glasul flăcăului răsună peste întreaga vale, iar versurile ritualice, rostite cu o credință neclintită, tăiară negura ca un cuțit de argint.
Imediat rugul aprins de Miron izbucni într-o flacără uriașă, albăstruie, care lumină dealul ca în amiază. Din umbră se prăbuși o arătare schimonosită, o dihanie cu chip de lup bătrân și trup acoperit de scoarță de copac uscată – un priculici de toamnă ce venise să sugă vlaga viilor. Creatura urlă de durere când picăturile de apă sfințită aruncate de Miron o atinseră pe frunte, prefăcându-i blana în fum negru.
– Blestemat să fii, fecior de om! Scrâșni dihania cu glas ce semăna cu scârțâitul unei porți vechi. Ai legat noaptea și ai trezit focul cel mare! Dar podgoria ta nu va vedea primăvara!
Miron nu dădu înapoi niciun pas. Ridică toporul, iar tăișul lucind în lumina focului o făcu pe fiară să se retragă, scheunând, spre desișurile întunecate din care venise. Negura se risipi, lăsând cerul curat, plin de stele strălucitoare, semn că prima bătălie pentru salvarea recoltei fusese câștigată. Flăcăul răsuflă ușurat, așezându-se lângă vatra focului de pază, gata să vegheze până la revărsatul zorilor.
Zorile se iviră subțiri și reci peste crestele din Țara Bârsei, alungând ultimele fărâme de negură din văi. Miron coborî poteca îngustă spre poiana unde se afla stâna bătrânului oier Avram, un om cu tâmplele ninse de vremi, care știa mersul stelelor și graiul fiarelor. Bătrânul ședea pe un trunchi de brad, curățând o lingură de lemn cu briciul și ascultând cum clopotele oilor sunau domol în strungă. Mirosul de covăsâlă caldă și fum de fag umplea aerul curat al dimineții de Răpciune.
– Bine te-am găsit, Moș Avrame, grăi Miron, scoțându-și căciula în semn de respect. Noaptea a fost grea pe dealul viilor. O arătare din peșteri a vrut să pârjolească tot rodul, dar am ținut focul viu și am rostit vorbele de pază.
Bătrânul ridică privirea ascunsă sub sprâncenele stufoase și dădu din cap cu înțelepciune.
– Să fii binecuvântat, Miron al lui Iuga, căci ai fost dârz și nu ai lăsat frica să-ți întunece mintea. Ceea ce ai văzut tu nu a fost doar o fiară oarecare, ci duhul cel vechi al toamnei, care încearcă în fiecare an să fure dulceața strugurilor înainte ca pământul să se închidă la Ziua Crucii. Când podgoria de viță este lovită de suflarea lui, vinul se preface în venin și aduce ceartă în casele gospodarilor. Ascultă bine ce-ți spun: adevărata pază nu stă doar în tăișul toporului, ci în curățenia sufletului și în legătura pe care o avem cu acest pământ bătrân. Dacă podgoria voastră a scăpat nevătămată, înseamnă că strămoșii au vegheat alături de tine la rugul de pe culme.
În timp ce bătrânul vorbea, alți doi ciobani, Radu și Stan, se apropiară de vatră, turnând lapte proaspăt în găvane de lemn.
– Moș Avrame, zise Radu, se aude că pe valea Oltului lupii au început deja să se strângă în haite. Nu cumva Teclele vin mai devreme anul acesta?
– Vin când le este vremea, băieți, răspunse moșul, dar dacă flăcăii noștri sunt destoinici ca Miron, nicio fiară nu va trece de gardul stânei. Acum mergeți în sat, căci culesul trebuie să înceapă, iar podgoria nu așteaptă lenea nimănui.
Bucuria salvării viilor fu însă umbrită la amiază, când pe ulița principală a Scheilor își făcu apariția logofătul Dumitru, trimisul boierului de la curtea din câmpie. Acesta venea călare pe un armăsar negru, urmat de trei argați înarmați cu bice lungi și harabe. Logofătul avea o căutătură mândră și disprețuitoare, iar în mână ținea un hrisov cu peceți roșii de ceară. Se opri exact în fața casei lui Iuga, unde gospodarii se adunaseră cu târnele pregătite pentru cules.
– Ascultați aici, oameni ai Scheilor! Strigă logofătul cu glas ascuțit, fluturând hârtia. Anul acesta boierul a schimbat orânda. Pentru fiecare postată de viță și pentru fiecare holdă de porumb cules, veți da curții boierești o treime din rod, nu o zeciuială ca până acum. Vremurile sunt grele, oștile domnești cer provizii, iar voi aveți destul must în pivnițe!
Un murmur de nemulțumire și revoltă izbucni instantaneu printre săteni. Oamenii strângeau pumnii pe cozile zdrobitoarelor de struguri, iar femeile își trăgeau maramele peste gură, blestemând în șoaptă lăcomia boierului. Miron al lui Iuga păși în față, punând mâna pe frâul calului logofătului, fără nicio teamă în ochi.
– Oprește-ți vorbele cele nedrepte, Logofăte Dumitru! Grăi Miron, iar glasul lui dârz acoperi larma mulțimii. Noi am plătit întotdeauna orânda curată și dreaptă, așa cum a fost lăsată de pe vremea bătrânilor noștri. Boierul nu a pus umărul la săpatul pământului și nici nu a stat azi-noapte pe stâncile Tâmpei să apere podgoria de urgia strigoilor și a fiarelor! Noi ne-am vărsat sudoarea și ne-am riscat viața pentru ca vița să rămână întreagă. Să-i spui stăpânului tău că Scheii nu vor da nicio boabă în plus față de zeciuiala veche. Dacă vrea mai mult, să vină singur să-și culeagă strugurii de pe versanții unde pândesc priculicii!
Logofătul se înroși de furie, ridicând biciul spre flăcău.
– Cum îndrăznești, sărăntocule, să înfrunți porunca boierească? Argați, puneți mâna pe el și învățați-l minte!
Însă înainte ca argații să apuce să se miște, Ilie, Stan și ceilalți feciori din sat înconjurară călăreții cu furcile și topoarele ridicate. Văzând că nu e de glumă cu dârzenia oamenilor de la munte, logofătul trăsese de frâu, scuipând blesteme printre dinți.
– Veți plăti scump această răzvrătire la venirea iernii! Strigă el, întorcând calul și plecând în galop spre porțile orașului, lăsând în urmă un praf gros.
Surgunul noptii se așternu din nou peste Țara Bârsei, dar de data aceasta, dealul Tâmpei nu mai era singuratic și cufundat în spaimă. Toți gospodarii din Schei, cu mic, cu mare, urcaseră pe postate înarmați cu făchii de rășină și topoare, hotărâți să-și apere viile atât de lăcomia logofătului boieresc, cât și de fiarele nopții. Focurile de pază fuseseră aprinse din culme în culme, creând un brâu de jeratic care părea că unește pământul cu stelele cerului de septembrie.
Miron al lui Iuga stătea în fruntea flăcăilor, privind cum fetele din sat, cu cozile împletite cu panglici roșii, adunau ultimele târne pline cu struguri sângerii. Cântecele populare de cătănie și de dragoste răsunau în noapte, acoperind foșnetul codrului și alungând orice umbră de neliniște. Nu mai era loc de frică acolo unde comunitatea se adunase în clacă, iar solidaritatea muntenilor devenise mai tare decât orice hrisov domnesc.
– Uită-te, Miroane, zise bătrânul Iuga, arătând spre linul mare de lemn unde flăcăii începuseră deja să joace strugurii cu picioarele goale, mustul curge curat și bogat, iar pământul ne-a dat înapoi toată sudoarea. Boierul poate să trimită zece logofeți, căci din aceste holde de piatră nu va lua niciodată mai mult decât i se cuvine prin legea strămoșească.
A doua zi, în zori, curtea casei lui Iuga deveni neîncăpătoare. Marea clacă se transformase într-o petrecere cum nu se mai văzuse în Schei de mulți ani. Vinul vechi curgea în ulcele de lut, pâinea caldă aburea pe mesele lungi de scândură, iar lăutarii făceau să răsune ulițele cu doine de haiducie. Miron, cu chimirul strâns și privirea mândră, prinse în horă pe cea mai frumoasă fată a satului, pecetluind astfel biruința unei nopți în care ogoarele și libertatea fuseseră salvate prin curaj și credință.
... Focurile de pază fuseseră aprinse din culme în culme, creând un brâu de jeratic care părea că unește pământul cu stelele cerului.
Dacă podgoria voastră a scăpat nevătămată, înseamnă că strămoșii au vegheat alături de tine la rugul de pe culme...
---
legenda 11
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii