05. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Focurile de pe hambare şi Macaveii de Foc (Gorj)
Motto:
„Cărbune vechi, foc adânc,
Trăsnetul pe munte-l frâng,
Cenușa-n cerc o presor,
Hambarul să-l apăr de nor.”
– Din bătrânii din Cartiu
În a opta zi a lunii lui Gustar, când primele raze de soare abia prindeau a mângâia meterezele albe ale Culei Cartiu, o tăcere adâncă și plină de teamă se lăsase peste tot satul. Era Ziua Macaveilor de Foc, un hotar de spaimă pentru gospodarii din Gorj, căci în această sărbătoare aspră cerul se putea aprinde din senin, trimițând trăsnete năpraznice peste șurile pline cu paie și grâne proaspăt secerate. Rânduiala din bătrâni era neiertătoare: nicio muiere nu avea voie să aprindă focul în vatră până la ceasul amiezii. De era mare nevoie de căldură pentru hrana pruncilor, focul se pornea exclusiv cu cărbuni vechi, sfințiți în primăvară la Înviere, ca nu cumva mânia focului cel mare să coboare pe horn și să prefacă tot conacul în goz și cenușă.
În sat trăia un flăcău dârz și meșter mare în clădirea hambarelor, pe nume Pârvu al lui Radu. El o iubea pe Smărăndița, o fată cu ochii verzi ca frunza de nuc și părul de culoarea castanei coapte, fiica unui oier cu ocoale mari sub munte. Se pregăteau tinerii de nuntă, dar în acea dimineață, de după creasta ascuțită a Parângului, prinse a se ridica un nor negru, greu ca plumbul topit, ce mirosea a pucioasă și clesea aerul cu un zăduf nefiresc.
Bunicul lui Pârvu, uncheșul tăcut pe nume moș Ilie, păși în bătătura casei și privi cu îngrijorare spre cerul ce se întuneca văzând cu ochii, deși ceasul amiezii era încă departe.
– Măi Pârvule, fecior, glăsui bătrânul cu vocea tremurată, întinzându-i o găleată plină cu cenușă adunată din vatra curată, ia iute bota și mergi la hambarele noastre și ale boierului! Vatra e rece, foc n-am aprins, dar norul ăsta de Macavei aduce prăpăd prin trăsnete. Restezi o găleată de cenușă sfântă, mergi de jur-împrejurul șurilor și tragi un cerc subțire pe pământ, rostind rugăciunea de arsură. De nu pecetluiești hotarul hambarelor acum, ne piere tot grâul din an și rămânem muritori de foame înainte de venirea brumei!
Pârvu prinse găleata, își strânse chimirul lat de piele și porni în goană spre dâmbul unde se ridicau hambarele boierești, simțind cum fiorul spaimei îi clocotea în piept sub cerul amenințător.
Pârvu ajunse într-un suflet pe dâmbul unde hambarele de lemn ale boierului stăteau încărcate cu roadele aurii ale lui Gustar. Norul cel negru coborâse atât de jos deasupra Culei Cartiu, încât meterezele păreau că ating straturile de plumb ale cerului, iar zgomotul tunetelor se auzea ca un bubuit înăbușit de buhai, adânc, direct din măruntaiele Parângului. Flăcăul nu mai pierdu nicio palmă de timp: își muie degetele în cenușa cea albă și curată, strânsă din cărbunii sfințiți de Paște, și prinse a merge iute de jur-împrejurul șurilor, presărând o dâră subțire pe țărâna încinsă a curții.
În timp ce pecetluia acest hotar protector, primele fulgere, subțiri și roșiatice ca niște vene de sânge, spintecară întunericul amiezii. Pârvu își înfipse cizmele în sol, ridică privirea dârză spre nori și prinse a striga cu toată vlagă din piept Descântecul Macaveilor:
Foc din cer, văpaie mare,
N-avea la hambare cale!
Cum e vatra mea de rece,
Așa trăsnetul să treacă!
Cenușa pe pământ o pun,
Sub tăpșanul de gorun,
Să despartă norul greu,
În numele lui Dumnezeu!
Trăsnete cu colți de pară,
Să cădeți pe stâncă-afară!
Să nu ardeți grâul curat,
Ce cu sudoare-am adunat!
Piei, arsură, peste munte,
N-avea la șuri strunga mare,
Că cenușa te-o opri,
Cărbunele te-o sfriji,
Focul mare piară-n nor,
Hambarul rămână cu spor!
Un trăsnet cumplit, lat cât ușa culei boierești, izbi direct din înalt peste dâmbul hambarelor. Zgomotul fu atât de puternic încât Smărăndița scoase un strigăt de spaimă de sub pălimarul casei, acoperindu-și ochii. Dar minunea Macaveilor se arăta chiar în fața ochilor lui Pârvu: fulgerul cel ucigător atinse dâra subțire de cenușă sfințită și, în loc să aprindă grânele, se despică în mii de scântei reci, galbene, care pieriră în țărână fără să lase nicio urmă de pârjol. Hambarele rămăseseră nevătămate sub ocrotirea cercului magic.
Norul cel negru și greu prinse a se risipi spre crestele înalte ale Parângului, gonit de un vânt rece și curat ce aducea miros de cetină frântă. Când soarele lui Gustar atinse în sfârșit cumpăna amiezii, frica trăsnetelor pieri din sufletele gospodarilor, iar tăcerea cea grea a satului se prefăcu în chiote de bucurie. Pârvu coborî de pe dâmbul hambarelor cu hainele pline de cenușă, dar cu inima ușoară, fiind primit în pragul casei de uncheșul Ilie și de Smărăndița, care plângea de fericire.
Veni și clipa rânduielii din urmă: bătrâna muiere Floarea se aplecă deasupra vetrei celei reci, luă din trăistuța de pânză trei cărbuni vechi, sfințiți în primăvară la Înviere, și prinse a-i aprinde cu o așchie subțire de fag. Un fum alb, curat și mirositor a miroznă de sărbătoare mare, urcă încet pe hornul culei boierești, binecuvântând toată bătătura.
– Ogoitu-s-a mânia focului din cer, fecior! glăsui bătrâna, punând ceaunul de fontă pe piatra încinsă. Cărbunele sfințit și cenușa de pe dâmb își făcură lucrarea. Acum focul e curat și ocoalele noastre sunt sigure!
Smărăndița îi prinse brațul lui Pârvu, privindu-l cu ochii ei verzi plini de lumină:
– Te văzui de sub pălimar, baciule, cum stăteai ca o stâncă în fața trăsnetului! Inima-mi sări din piept ca un ied speriat, dar credința ta a fost mai tare decât toată urgia norilor. Nimic nu ne mai poate strica cununia acum, când hambarele sunt pline și ocrotite!
Boierul Cartiu însuși sosi în bătătura casei lor, purtând o plocă mare plină cu vin vechi și o pungă de arginți ca mulțumire pentru salvarea holdelor de pe moșie. Pârvu primi darurile cu mândrie oltenească, știind bine că în acea zi de opt august, respectarea vetrei reci și a cercului de cenușă salvase nu doar averile conacului, ci și pâinea tuturor celor sărmani din Gorj.
Zăduful cel rău al amiezii prinse a se domoli sub mângâierea unui vânt pornit din cheile înguste ale Sohodolului. Pe ulițele satului, gospodarii ieșeau din case cu fețele luminate, privind spre dâmbul unde șurile boierești străluceau în soare, adăpostind grâul curat al lui Gustar. Boierul Cartiu, după ce lăsase punga de arginți pe masa de stejar din cerdac, se întoarse spre Pârvu cu o adâncă plecăciune, potrivindu-și anteriul cu o stimă pe care o arăta rar vreunui argat sau oier de rând.
– Măi Pârvule, flăcău cu braț de stejar, glăsui boierul, ridicând o cană de lut plină cu vinul cel roșu adus din pivnițele culei, mărturisesc în fața tuturor că trufia mea n-a văzut nicicând o asemenea minune! Când trăsnetul cel mare izbi din nori, crezui că tot rodul din acest an se prefață în scrum și goz uscat. Dârzenia ta și cenușa moșului Ilie ne scăpară conacul de la pieire. De azi înainte, ești pădurarul cel mare al moșiei mele și nimenea n-o mai avea voie să calce peste cuvântul tău!
Pârvu își scoase căciula de miel, privindu-l pe boier direct în ochi, cu mândrie gorjenească:
– Nu pentru galbenii tăi stăpânii în fața focului din cer, coane boierule, ci pentru ca pâinea copiilor noștri să nu piară sub urgie! Rânduiala Macaveilor de Foc nu iartă pe cel ce aprinde vatra înainte de vreme ori nesocotește cărbunii sfințiți. Păstrează-ți arginții pentru biserica satului, dar ia seama bine: să nu lași hambarele zăvorâte când o veni iarna peste cei sărmani, căci focul cerului are memorie lungă și nu iartă lăcomia!
Boierul încuviință cu capul plecat, primind învățătura cu frică curată. Smărăndița se apropie de Pârvu, ștergându-i ultimele urme de cenușă de pe frunte cu o batistă muiată în apă de izvor, în timp ce gospodarii din tot satul începură a se strânge în bătătura ogrăzii pentru a celebra salvarea holds-urilor.
Trecu și amurgul acelei zile de opt august, lăsând în urmă o seară răcoroasă și plină de viață nuanțată. Frica trăsnetelor se topise cu totul din sufletele oamenilor, iar ocoalele din Cartiu răsunau de chiote și veselie. Femeile aduseseră strachini mari cu mălai cald din țest, praz verde și clisă afumată, iar flăcăii porniră o clacă mare de nuntă în cinstea celor doi logodnici. Mesele de stejar din curte clocoteau de voie bună, în timp ce fetele mari hăuleau prelung cântece vechi de munte, ale căror ecouri izbeau dincolo de măguri, până spre peșterile adânci ale Parângului.
Uncheșul Ilie stătea la un capăt de masă, potrivindu-și cojocul pe umeri și zâmbind mulțumit printre lacrimi. Vedea cum vatra cea rece din zori se transformase acum într-un foc blând de ospăț, unde cărbunii sfințiți dădeau o căldură curată și mirositoare a miroznă de sărbătoare mare.
– Să trăiești, Pârvule, baci destoinic! strigă baciul cel bătrân al Runcului, ridicând o plocă plină cu mied vechi. Ai ținut rânduiala Macaveilor ca un adevărat bărbat al neamului nostru. De azi înainte, trăsnetele n-or mai avea căutare la șurile noastre, iar hambarele or rămâne pline până la revărsatul primăverii!
Smărăndița îl prinse pe Pârvu de mână, privindu-l cu ochii ei verzi plini de lumină, simțind că nicio necurățenie sau duh hapsân nu mai putea să le strice cununia ce bătea la ușă.
Jocul și petrecerea ținură în bătătura culei boierești până ce luna lui Gustar atinse miezul nopții, argintind meterezele albe și cercul cel subțire de cenușă care salvase ogoarele. Toate umbrele moroilor și ale strigoilor pieriseră dincolo de văi, goniți de puterea credinței și a cărbunilor sfințiți la Înviere.
– Să nu uitați nicicând această zi, feciori ai Gorjului! glăsui Pârvu în fața adunării, strângând bota de gorun în pumn.Î n fiecare an, la opt august, vatra să rămână rece până la amiază, iar hambarele să fie înconjurate cu cenușă curată. Așa ne-au lăsat bătrânii legământul, și așa ne vom păstra holds-urile nevătămate de urgia cerului și ocoalele pline de belșug.
Nunta lui Pârvu cu Smărăndița se făcu în duminica următoare, cu cel mai mândru joc din tot Gorjul de sub munte. Flăcăii au bătut pământul cu cizmele de piele până ce s-au rupt bârnele de lemn ale prispei, lăsând în urmă o amintire nepieritoare ce s-a transmis din neam în neam până în zilele noastre.
---
legenda 06
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii