15. cyber(proză, cyberlegende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 35
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
addenda (mai mult decât dublă)
Legatul lupilor la Teclele Berbecilor (Gorj)
Odinioară, pe când Gorjul era doar o codrie nesfârșită de stejari și fagi uriași...
Priise vântul de miazănoapte peste culmile golașe ale Gorjului, și o brumă groasă, argintie, mușcă din frunza codrilor de fag ai Runcu-lui. Luna lui Răpciune își număra nopțile din urmă, iar peste așezările de sub munte se lăsa o liniște grea, încărcată de o spumă de spaimă mută. În acele zile de cumpănă, când berbecii trebuiau lăsați la împerechere în strungi, un flăcău dârz pe nume Terente, Radu al lui Terente, își strânse chimirul lat peste cojocul flocos. Avea privirea tăioasă ca briciul și palmele bătătorite de coada securii, fiind cunoscut în tot ocolul ca cel mai destoinic apărător al vitelor.
La stâna clădită sub stâncile cenușii ale Sohodolului, ciobanii se adunară speriați în jurul vetrei mari, ascultând cum din adâncul cheilor se ridica un urlet prelung, înfricoșător, ce făcea să tremure pământul. Câinii oierilor se strânseră lângă picioarele stăpânilor, cu cozile între picioare, refuzând să mai latre la codru. Lupii prinseră suflare timpurie în acel an, iar haitele păreau conduse de o dihanie bătrână, un șchiop cu ochi de jeratic, trimis de Teclele cele Negre să pustiască satele.
– Auzi-i, Radule, grăi bătrânul baci Dumitru, scuipând o așchie de lemn în focul ce pocnea domol. Ăștia nu-s lupi de-ai noștri, lăsați de Dumnezeu să curețe pădurile. Sunt fiarele Teclelor, dezlegate înainte de vreme. Dacă nu le legăm gura la sorocul nopții acesteia, ne vor prăpădi toate turmele și vor rupe lanul de secară și de porumb ce-am strâns cu atâta trudă în poiene. Cumpăna-i mare, iar fiarele simt carnea tânără a berbecilor.
Radu al lui Terente prinse securea cu ambele mâini și privi dârz spre gura întunecată a peșterii ce străjuia stâna.
– Nu lăsai eu lanul nerespectat și nici strunga la cheremul fiarelor, Moș Dumitre, răspunse flăcăul cu glas hotărât, folosind perfectul simplu al locului. Luai cu mine lutul galben din valea râului și busuiocul cel sfințit. Voi urca chiar în gura cheilor, acolo unde se adună haita la sfat, și-oi lega botul fiarelor de n-or mai putea deschide gura până ce n-o trece iarna cea grea.
Păși flăcăul dincolo de ocolul oilor, înfruntând bezna nopții ce se lăsase ca o coajă de tăciune peste stânci. Ajunse în gura peșterii unde se zăreau lucind zeci de ochi verzi, flămânzi. Radu îngenunche pe piatra rece, scoase vasul cu lutul amestecat cu sare și apă sfințită și, rotind mănunchiul de busuioc deasupra pământului reavăn, rosti cu glas tunător descântecul primit de la moșii săi:
Ligo, ligo, bot de lup,
Să nu poți mușca din trup,
Să nu strici tu lanul de grâu,
Nici vitele de la râu.
Gura sobei o lipesc,
Botul lupului îl leg,
Să rămână ca o piatră,
Unde câinele nu latră.
Nici dinți lungi să nu deschidă,
Nici în strungă să nu vină,
Să se ducă în pustie,
Unde omul nu mai știe.
Cum se leagă acest lut,
Să se lege lupul mut,
De la cap și până-n coadă,
Să nu poată ogoare roade.
Fugi, dihanie, în noapte,
Că aici ai doar de moarte!
Rosti Radu decântecul cu atâta dârzenie, încât ecoul stâncilor din Sohodol cutremură desișurile. Pe dată, urletele fiarelor se preschimbă într-un scheunat înfundat, iar ochii cei verzi începură să se stingă unul câte unul în adâncul întunericului.
Nu apucă flăcăul să-și tragă sufletul, că din spatele unui bolovan uriaș țâșni Lupul cel Șchiop, o arătare schimonosită, cu trup de om lățos și cap de fiară bătrână – un priculici de toamnă ce purta blestemul Teclelor. Dihania se repezi cu ghearele întinse, încercând să sfâșie vasul cu lut ritualic pentru a rupe legătura magică.
– Fecior de oier! Răcni dihania cu glas ce semăna cu scârțâitul pietrelor de moară. Legași tu gura haitei mele, dar lanul vostru tot va rămâne nerodit, căci vă voi pustii sufletele!
Radu al lui Terente nu dădu înapoi niciun pas. Ridică securea de oțel și lovi dârz în pământ, chiar în fața fiarei, făcând să sară schije de piatră și scântei. Stropi apoi cu apa sfințită ce-o avea în ploscă direct pe fruntea priculiciului. Creatura urlă de durere, blana îi luă foc cu fum albăstrui și se retrase, șchiopătând, în adâncurile cele mai negre ale cheilor, învinsă de puterea cuvântului și de curajul flăcăului. Pădurea amuți, iar luna se arăta iarăși curată deasupra Gorjului, semn că prima mare primejdie a toamnei fusese înfrântă. Radu se așeză pe o stâncă, veghind hotarul până la revărsatul zorilor.
Zorile se iviră rumene peste culmile Runcului, tăind frigul nopții cu raze subțiri de soare. Radu coborî poteca bolovănoasă spre stână, cu securea sprijinită pe umăr și cizmele pline de roua argintie a dimineții. La vatră, Moș Dumitru fierbea mămăliga într-un ceaun mare de fontă, iar mirosul de brânză de oaie și fum de fag trezea simțurile ciobanilor ce abia se dezmorțeau.
– Te văzurăm venind cu fața senină, Radu al lui Terente, grăi bătrânul baci, răsturnând mămăliga aburindă pe un fund de lemn. Semn bun că stâna noastră de turme nu mai e în primejdie.
– Împlinii ritualul, Moș Dumitre, răspunse flăcăul dârz, așezându-se pe o lăiță și întinzând palmele obosite spre jar. Lipii gura peșterii cu lut și sare, legai botul fiarelor cu cele optsprezece versuri de pază. Se arăta și Lupul cel Șchiop, dar îl izbăvii cu apa sfințită și tăișul securii. Fugiră cu toții în adâncul Sohodolului.
Bătrânul oier clătină din cap, privindu-l cu mândrie pe sub sprâncenele cărunte.
– Mare izbândă aduși satului, flăcăule, dar ia aminte la ce-ți spune mie inima. Filipii aceștia de toamnă nu vin niciodată singuri. Fiarele pădurii atacă atunci când simt slăbiciune și nedreptate între oameni. Când boierii din văi încep a prăda pământurile săracilor și vor să pună bir pe stâna de sub munte, atunci și lupii prind curaj. Paza pe care o puseși tu la gura peșterii e doar jumătate din datorie. Adevărata legătură o vom face când vom opri și lăcomia celor ce vin cu peceți domnești să ne ia rodul muncii.
Ciobanii tineri, Ilie și Gheorghe, ascultau cu luare-aminte, strângând în mâini găvanele de lemn pline cu lapte cald.
– Moșule, zise Ilie cu glas scăzut, se aude că logofătul boieresc vine astăzi cu căruțele să ne ia dijma din lanul de porumb.
– Să vină, mormăi Radu, strângându-și chimirul, că noi suntem aici și pământul acesta ne cunoaște palmele.
Soarele nu se ridică bine pe cer când poteca cheilor răsună de tropot de copite și strigăte trufașe. Logofătul Iancu, un om subțiratic și îmbrăcat în haine de postav domnesc, își opri armăsarul murg chiar la intrarea în strungă. În spatele lui veneau patru argați înarmați cu bice lungi și puști cu fitil, privind cu dispreț spre straiele oierilor.
– Care-i logofătul stânii acesteia? Strigă trimisul boieresc, fluturând un hrisov cu peceți roșii. Am poruncă de la curte! Pentru că anul acesta a fost secetă jos în câmpie, boierul cere o treime din berbecii voștri și jumătate din recolta de brânză pe care ați strâns-o. Cine nu dă, rămâne fără oi, iar ocolul îi va fi pârjolit!
Sătenii și ciobanii se strânseră pe dată în spatele lui Radu, cu mâinile încleștate pe botele grele de corn. Vântul de toamnă fluiera printre bârnele stânii, făcând atmosfera și mai tensionată.
– Oprește-te, Logofăte Iancu! Păși în față Radu al lui Terente, iar glasul lui dârz făcu calul slujbașului să se cabreze speriat. Noi plătim orânda dreaptă la soroc, așa cum se cuvine. Dar boierul tău nu a păzit stâna azi-noapte de haita Teclelor și nici nu a înfruntat Lupul cel Șchiop în gura peșterii ca să salveze stâna de animale! Pământul acesta e udat cu sudoarea noastră, nu cu ceara peceților voastre. Să-i spui stăpânului tău că din această strungă nu va lua niciun berbec în plus față de legea veche!
Logofătul se înroși de furie, ridicând biciul spre flăcău.
– Răzvrătitule! Cum îndrăznești să înfrunți porunca domnească? Argați, puneți mâna pe el și luați berbecii din strungă!
Însă când argații făcură un pas în față, câinii ciobănești țâșniră din adăposturi cu colții dezgoliți. Ciobanii ridicară topoarele, iar Radu prinse securea strâns. Văzând că muntenii sunt dârzi și gata să-și verse sângele pentru dreptatea lor, logofătul trase de frâu, blestemând printre dinți.
– Ne vom întoarce cu oștenii domnești la voi! Strigă el, coborând în galop poteca, lăsând în urmă doar praful drumului și ecoul amenințărilor.
Apusul lui Răpciune se lăsă peste Gorj ca o pânză sângerie, iar liniștea cheilor din Sohodol aduse împăcarea peste sufletele oamenilor de sub munte. Logofătul boieresc nu mai cuteză să urce cu oștenii domnești, căci vestea despre dârzenia gospodarilor din Runcu trecuse ca focul prin sate, iar slugile stăpânirii se temură de mânia ciobanilor. În poiana mare de la marginea ocolului, unde iarba uscată mirosea a pământ reavăn și a cimbrișor, sătenii se adunară în număr mare pentru a prăznui legatul lupilor și salvarea turmelor.
Nu fu doar o simplă adunare, ci o mare clacă de toamnă. În timp ce flăcăii cărau butuci grei de stejar pentru a aprinde focurile de pază la răspântii, fetele scoteau din desagi turte coapte pe plită, brânză ținută în ciubere de lemn și ulcele cu must dulce, abia stors din podgoria de viță. Focurile prinseră viață unul câte unul, ridicând limbi de flăcări portocalii spre cerul plin de stele, luminând chipurile luminate de bucurie ale muntenilor. Un bătrân cobzar prinse a zice o doină de haiducie, iar glasul lui moale mângâie codrul ce se pregătea de somnul iernii.
Radu al lui Terente ședea lângă vatra mare, privind cum tinerii se prindeau în horă, călcând pământul cu putere. Câinii ciobănești dormeau liniștiți sub streșina stânii, semn că fiarele rămăseseră legate în adâncul peșterii.
– Priviți, flăcăi, grăi Moș Dumitru, ridicând o ulcică de lut plină cu licoarea toamnei, turma noastră de animale e la adăpost, iar botul lupilor e strâns în lutul ritualic. Cât timp vom rămâne dârzi și uniți în fața nedreptății, nici boierul din câmpie și nici fiarele codrului nu ne vor putea smulge bucata de pâine.
Radu fu prins de umeri de ceilalți feciori și tras în mijlocul horei. Picioarele lor izbeau pământul în ritmul sacadat al jocului oltenesc, pecetluind o noapte de izbândă și libertate ce avea să rămână vie în amintirea satului pentru multe generații.
…și turnară mustul cel nou în ulcele, până ce ulițele Runcu-lui se umplură de cântec.
---
legenda 13
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii