01. (jurnal de călătorie)
~ ciclu Marea buclă: 15 jurnale pe cărarea tăcerii ~
Autori: Elena Dumitrescu & Marian Ionescu
Mănăstirea Curtea de Argeș
Jurnal de călătorie
În căutarea luminii de piatră
„Omul sfințește locul, dar jertfa îl ridică spre cer.”
Drumul și Sosirea: Un August sub semnul tăcerii
Zăduful lunii august în anul de grație 2020 avea un gust ciudat, amestecat cu praf, dezinfectant și o ciudată reverberație a izolării. Când am pornit mașina din București, lăsând în urmă bulevardele nefiresc de libere, eu și Elena ne-am privit preț de o secundă prin oglinda retrovizoare. Aveam pe bancheta din spate aparatele mele foto, carnețelele ei de note și două măști textile albastre care atârnau trist de suportul de cafea. Pornisem în acest circuit nu doar ca profesioniști ai cuvântului și ai imaginii, ci ca doi oameni care căutau să respire dincolo de ecrane.
Soseam la Curtea de Argeș pe un drum flancat de sălcii leneșe. Orașul regal părea amorțit sub soarele amiezii. Parcarea mănăstirii, altădată un furnicar de autocare și tarabe cu suveniruri stridente, ne-a primit într-o liniște aproape sacră. Am coborât, mi-am potrivit rucsacul greu pe umeri și am simțit mirosul proaspăt de iarbă tăiată. Elena și-a aranjat o eșarfă vaporoasă pe umeri, zâmbindu-mi complice: „Marian, privește cerul. E atât de curat încât turlele o să pară decupate dintr-o ilustrată.” Am pășit pe aleea lungă, străjuită de bătrânii copaci, simțind cum fiecare pas ne îndepărtează de zgomotul lumii și ne apropie de începutul călătoriei noastre.
Dincolo de Ziduri: Geometria brodată în calcar
M-am oprit în fața ctitoriei lui Neagoe Basarab și am simțit acel fior pe care doar perfecțiunea formelor îl poate genera în mintea unui fotograf. Structura din piatră de Albești, cu liniile sale elegante de influență oștenească, bizantină și arabă, strălucea sub razele oblice. Ceea ce m-a fascinat întotdeauna aici, și am ținut să-i explic și Elenei în timp ce reglam diafragma obiectivului, este modul în care liniile orizontale de cărămidă alternează cu profilele sculptate. Turlele răsucite, faimoasele turle care par că se înșurubează direct în bolta cerească, creau o iluzie optică magnifică în vizorul aparatului meu.
Ne-am apropiat de intrare, pășind cu sfială pe treptele de marmură uzate de milioanele de pelerini dinaintea noastră. Înăuntru, răcoarea zidurilor groase ne-a cuprins instantaneu, ca o îmbrățișare venită din alt veac. Lumina pătrundea prin ferestrele înguste în fascicule groase, pline de particule de praf care dansau lent în aerul parfumat cu smirnă. Aici odihnesc regii și reginele României, sub lespezi grele, sobre, dar încărcate de o demnitate tăcută. Privind acele morminte regale, am realizat că acest loc nu este doar o biserică, ci o ancoră a istoriei noastre, unde arta și puterea pământească s-au plecat în fața divinității.
Notă muzicală
Pentru această primă oprire, dedicată jertfei, creației și drumului care începe, am ales un cântec folk clasic de munte și călătorie, care surprinde perfect spiritul pornirii la drum:
„Cântec de drum lung”
(Inspirat de atmosfera marilor pelerinaje și a drumețiilor românești)
„Rucsacul în spate, pantoful uzat,
Lăsăm în urbe tot ce-am uitat.
O piatră pe munte, un schit izolat,
E tot ce în suflet ne-a mai rămas curat...”
Glasul Locului: Pe schelele timpului cu Domnul Andrei
În timp ce analizam detaliile unui basorelief cu motive florale, am auzit un ciocănit fin, ritmic, venind dintr-o zonă parțial îngrădită pentru restaurare. Acolo l-am întâlnit pe domnul Andrei. Cu părul complet alb, purtând o salopetă plină de praf de calcar și o mască de protecție lăsată pe bărbie, bătrânul meșter părea desprins direct din legenda locului. A fost personajul nostru local ideal, un „Meșter Manole” contemporan, dispus să își lase dalta deoparte pentru a ne vorbi.
„Vedeți voi, tineri dragi,” ne-a spus el, privind spre turlele răsucite, „lumea crede că Manole a zidit-o pe Ana doar pentru că nu se țineau zidurile. Dar secretul e altul. Orice lucru mare cere o parte din sufletul tău. Dacă nu pui acolo ceva ce îți este drag, construcția rămâne rece, e doar piatră utilitară. Eu muncesc pe schelele astea de treizeci de ani. Am spatele frânt și mâinile bătătorite, dar când văd cum renaște strălucirea calcarului, știu că am lăsat o bucată din viața mea aici.” Elena îl asculta cu ochii mari, absorbind fiecare cuvânt, în timp ce eu am declanșat discret aparatul, capturând în aceeași ramă ridurile adânci ale meșterului și profilele dăltuite în piatra mănăstirii.
Ne-am apropiat de zona îngrădită cu o curiozitate aproape copilărească, ghidați de clinchetul metalic ce răsuna cadențat, ca o inimă ascunsă a zidurilor. Domnul Andrei s-a oprit din muncă când a simțit prezența noastră. Și-a ridicat ochelarii de protecție pe frunte, lăsând la vedere doi ochi de un albastru spălat, dar incredibil de vii, contrastați puternic de praful fin, albicios, care îi acoperea sprâncenele și obrajii brăzdați. Când i-am întins mâna, a ezitat o secundă, privindu-și palma aspră, plină de crestături și bătături vechi, o adevărată hartă a muncii brute. „Sunt plin de praf de Albești, taică,” a spus el cu un zâmbet timid, dar mi-a strâns mâna cu o forță surprinzătoare pentru vârsta lui.
Elena s-a așezat pe o lădiță din lemn folosită pentru scule, aranjându-și fusta cu o grație care contrasta flagrant cu austeritatea șantierului. Marian și-a potrivit obiectivul macro, capturat de textura daltei pe care bătrânul o ținea încă în mâna stângă. Între noi s-a legat instantaneu acel tip de dialog care nu are nevoie de introduceri formale; era destul să privim aceeași bucată de calcar pentru a fi pe aceeași lungime de undă.
„Vedeți voi,” a început domnul Andrei, mângâind cu degetul mare o bordură proaspăt curățată, „calcarul de Albești nu e o piatră oarecare. Nu-i ca granitul, care-i mândru și încăpățânat, de-ți rupe sculele și nu te lasă să intri în sufletul lui. Calcarul e moale când îl scoți din carieră, e aproape ca un cașcol proaspăt. Îl poți modela, îl poți asculta. Dar are o taină: pe măsură ce trece timpul și stă în aer, la soare și la ploaie, el prinde o crustă. Se călește. Devine dur ca o stâncă de munte. E exact ca omul care trece prin necazuri; la început e fragil, dar dacă rezistă intemperiilor vieții, se transformă în monument.”
Marian a încuviințat din cap, privind prin vizor cum lumina reflectată de praful de calcar din aer crea un efect de nimb în jurul capului bătrânului. „Și cum vă dați seama unde trebuie să loviți fără să spargeți blocul?”, am întrebat, lăsând pentru o clipă aparatul să atârne de curea. Exprimarea mea, tehnică și pragmatică, căuta mereu structura din spatele magiei.
Bătrânul a râs încet, un râs cald care i-a adunat ridurile la colțul ochilor. „Asta nu se învață din cărți, domnule fotograf. Piatra are glas. Înainte să pui dalta pe ea, o bați ușor cu un ciocan de lemn. Dacă sună a gol, a sec, înseamnă că are o fisură ascunsă înăuntru, o suferință veche, din carieră. Dacă o lovești acolo, se sfărâmă și ai pierdut toată munca. Dar dacă sună curat, ca un clopot de argint, atunci știi că e gata să primească forma. Neagoe Basarab a știut asta. Meșterii lui aduși din toate colțurile lumii, din Balcani până în Orient, au tratat piatra asta ca pe o pânză de sac. Au brodat-o. Priviți acoladele astea, motivele cu rodii și crini. Nu-s făcute la matriță. Fiecare floare de piatră are amprenta omului care a plâns sau a cântat în timp ce o dăltuia.”
Elena a intervenit, cu acea sensibilitate care mie îmi scapă adesea printre setările de ISO și timpi de expunere: „Înseamnă că legenda Meșterului Manole este, de fapt, o metaforă pentru această atenție aproape maternă față de zid.”
„Exact așa, domnișoară,” a răspuns domnul Andrei, ochii săi strălucind de bucuria de a fi înțeles dincolo de cuvinte. „Manole nu a zidit o femeie de carne acolo doar ca să facă un act de cruzime. Ana reprezintă tot ce avea el mai drag în viață, frumosul curat. Când pui în zid lucrul la care ții cel mai mult, munca ta nu mai e o corvoadă, devine rugăciune. În anul ăsta, 2020, când toată lumea stă ascunsă în case de frica bolii, eu am venit aici în fiecare zi. Mulți mi-au spus că sunt nebun, că la vârsta mea ar trebui să mă protejez, să nu ies din curte. Dar eu le-am răspuns: dacă stau acasă, mintea mea se îmbolnăvește de frică. Aici, când ating calcarul ăsta cald, care a supraviețuit ciumei lui Caragea, războaielor și cutremurelor, simt că mă leg de ceva veșnic. Piatra asta respiră speranță. Ea a văzut trecând atâtea generații de oameni speriați și pe toate le-a supraviețuit, rămânând la fel de albă și dreaptă.”
A urmat o pauză lungă, în care doar foșnetul frunzelor de nuc din curte a îndrăznit să spargă liniștea. Marian a realizat că această discuție era, de fapt, miezul primului nostru jurnal. Nu era vorba doar despre un ghid turistic al mănăstirii, ci despre o lecție de rezistență transmisă prin intermediul prafului de calcar.
Domnul Andrei și-a potrivit din nou ochelarii pe ochi și a ridicat ciocanul, semn că timpul confesiunilor trebuia să lase loc faptei. „Să aveți drum bun, copii,” ne-a strigat el peste umăr, în timp ce prima lovitură de daltă trimitea un mic nor alb în aerul cald al după-amiezii. „Și nu uitați: când scrieți despre Argeș, să nu spuneți doar că e frumos. Să spuneți că e greu. Că frumusețea adevărată se plătește cu prețul sângelui din degete.”
Ne-am îndepărtat în tăcere, lăsându-l pe bătrân închis în dialogul său secular cu piatra. Elena își nota deja în grabă primele idei în carnețel, cu degetele ușor pătate de praful alb pe care vântul ni-l lăsase pe haine ca pe o binecuvântare discretă a locului.
Viața de zi cu zi: O masă la umbra nucului și distanțarea cu umor
Foamea ne-a prins spre după-amiază, așa că am urmat recomandarea domnului Andrei și am căutat un mic popas la o pensiune aflată la doar câteva sute de metri de incintă. Din cauza restricțiilor din acel august pandemic, mesele de pe terasă erau distanțate la metri buni una de cealaltă, dând curții aspectul unei table de șah uriașe. Ospătarul, un tânăr amabil dar vizibil obosit de purtatul măștii la 35 de grade, ne-a adus o ciorbă de burtă aburindă și mămăliguță caldă cu brânză și smântână.
„Marian,” a glumit Elena, încercând să ajungă la solnița de sare care fusese plasată strategic pe o masă neutră, „dacă mai distanțează mult mesele, va trebui să îți folosești teleobiectivul ca să vezi ce am eu în farfurie!” Am râs amândoi, savurând mâncarea simplă și gustoasă. Socializarea în acea vară era ciudată: oamenii se priveau mai mult în ochi, încercând să ghicească zâmbetele din spatele bucăților de pânză. Am intrat în vorbă, păstrând distanța regulamentară, cu o familie de pelerini din Ardeal. Ne-au povestit cum au bătut drumul până aici doar pentru a se ruga pentru sănătatea bunicilor izolați la sat. A fost un moment de caldură umană pură, care ne-a demonstrat că zidurile dintre noi erau doar fizice, nu și sufletești.
Ieșirea din curtea mănăstirii ne-a readus brusc în realitatea bizară a verii anului 2020. Trecerea de la discuția profundă despre eternitatea pietrei la benzile galbene și roșii care delimitau circuitele de mers pe trotuar a fost ca un duș rece. Ne-am îndreptat spre pensiunea recomandată de domnul Andrei, o clădire veche, cu mușcate roșii ce atârnau în cascade bogate de la balcoanele din lemn masiv.
Curtea interioară era dominată de un nuc secular, uriaș, ale cărui crengi groase formau o umbrelă naturală perfectă împotriva soarelui nemilos de august. Din cauza normelor stricte de distanțare socială, mesele din lemn erau împrăștiate prin toată grădina, unele atât de departe încât păreau că aparțin unor proprietăți diferite. Ospătarul ne-a întâmpinat purtând o vizieră de plastic care se aburea la fiecare respirație, oferindu-ne un meniu plastificat pe care l-a dezinfectat ostentativ în fața noastră cu un spray ce mirosea puternic a alcool sanitar.
„Măcar suntem siguri că microbii nu au nicio șansă în fața gastronomiei locale,” a șoptit Marian, încercând să își aranjeze picioarele lungi sub masa destul de joasă. Eu m-am filmat preț de câteva secunde pentru un scurt jurnal video, ajustându-mi masca cu imprimeu floral pe care o cususe mama înainte de plecare. Era un amestec ciudat de ridicol și seriozitate în tot ceea ce trăiam.
Mâncarea, însă, a șters orice urmă de disconfort logistic. Ciorba de burtă a sosit în boluri de lut ars, însoțită de ardei iuți murați și o smântână atât de groasă încât lingura putea sta dreaptă în ea. Pentru mine, Elena, care deseori uit să mănânc atunci când sunt absorbită de povești, acel prim gust a fost o revelație a simțurilor. Am mâncat în tăcere, ascultând zgomotul tacâmurilor de la mesele vecine, care venea de undeva de departe, ca un ecou.
La masa din dreapta noastră, situată la o distanță regulamentară de trei metri, se afla o familie din județul Bihor: un tată între două vârste, cu mâini bătătorite de munca câmpului, soția sa cu o broboadă neagră și un băiat adolescent care butona plictisit un telefon. Distanța fizică nu i-a împiedicat să fie curioși. Văzând aparatele foto ale lui Marian, bărbatul a strigat peste spațiul gol dintre noi: „Apoi, domnule dragă, ați prins lumină bună la mănăstire? Că noi am venit de la Oradea special pentru Sfânta Filofteia. Am avut un an greu cu seceta și cu boala asta, am zis că dacă nu venim acum, ne ia nebunia pe toți în case.”
Marian s-a întors pe scaun, ridicând vocea pentru a acoperi distanța și zgomotul frunzelor de nuc: „Am prins o lumină de aur, oameni buni! Și un meșter la schele care ne-a spus că piatra asta ne învață cum să rezistăm.”
Femeia din Bihor a clipit des, trecându-și mâna peste frunte: „Așa-i, maică, așa-i. Omul e slab, dar credința e tare. Am adus și niște hăinuțe ale fetei celei mici, care-i bolnavă acasă, să le atingem de raclă. Jandarmii ne-au spus că nu avem voie să pupăm racla anul ăsta, doar să punem mâna sau un obiect. Ne adaptăm, ce să facem, important e că ne lasă să intrăm.”
Această discuție strigată prin grădină, printre înghițituri de ciorbă și bucăți de mămăligă caldă, a fost probabil cea mai autentică experiență de socializare din acel an. Nu mai existau secrete; toată lumea împărtășea aceeași vulnerabilitate, dar și aceeași speranță încăpățânată. Ospătarul ne-a adus la final câte o porție de papanași uriași, acoperiți cu dulceață de afine făcută în casă, iar Marian, într-un acces de generozitate și umor pandemic, a ridicat paharul de socată spre vecinii noștri: „Să fim sănătoși, că boala trece, dar drumul rămâne!”
Notă muzicală
Pentru această secțiune dedicată dialogului profund și adaptării umane în vremuri de încercare, vă propun o continuare a liniei folk, cu un cântec compus special pentru a reflecta starea de spirit a călătorilor din anul 2020:
„Balada măștilor de pânză”
(Compoziție folk proprie pentru acest jurnal)
„Privim prin pânză lumea ce se teme,
Dar ochii vorbesc dincolo de vreme.
La Argeș calcarul ne șoptește rar:
Nimic din ce-i jertfă nu e în zadar...
Distanța e-n pași, dar sufletul știe
Că drumul ne-a strâns într-o zodie vie.”
Calendar Spiritual: Hramul Adormirii Maicii Domnului
Vizita noastră a avut loc cu doar câteva zile înainte de 15 august, marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, care este și hramul istoric al mănăstirii. Domnul Andrei ne-a povestit cum arăta curtea în anii precedenți: o mare de oameni, mii de suflete care înnoptau sub cerul liber, lumânări aprinse care transformau curtea mănăstirii într-o galaxie terestră.
În acel an însă, pregătirile aveau un aer sobru. Se trasau linii de demarcație pe iarbă, jandarmii instalau garduri de protecție, iar slujbele urmau să se țină exclusiv la altarul de vară din curte. Chiar și în aceste condiții de rigoare administrativă, energia locului nu își pierduse din intensitate. Pelerinii continuau să vină în flux continuu, așezându-se la rând, disciplinați, așteptând momente lungi pentru a ajunge în fața raclei cu moaștele Sfintei Filofteia, ocrotitoarea copiilor și a celor aflați în suferință. Era o demonstrație vie că nicio criză pământească nu poate opri nevoia omului de a căuta transcendența.
După ce ne-am luat rămas-bun de la familia de bihoreni, strigându-ne urări de sănătate peste mesele din grădină, eu și Elena ne-am întors în incinta mănăstirii. Soarele începuse deja să își schimbe unghiul, iar umbrele nucilor și ale brazilor din curte deveneau lungi, subțiri, ca niște degete întunecate care desenau pe gazonul perfect tuns. Atmosfera din jurul bisericii episcopale se schimbase vizibil față de orele amiezii. Deși eram în plină săptămână dinaintea hramului de pe 15 august, restricțiile din acel august 2020 lăsau o amprentă de neșters asupra modului în care pelerinii se raportau la spațiul sacru.
În mod normal, în această perioadă a anului, curtea mănăstirii ar fi fost inundată de corturi, pături și mii de credincioși veniți din toate colțurile țării pentru a prinde un loc cât mai aproape de slujba de Veghe. Anul acesta, însă, regulile erau de o rigoare aproape militară, dar aplicate cu o blândețe mănăstirească. Jandarmii și voluntarii din rândul tinerilor teologi montau garduri metalice ușoare, menite să creeze culoare unidirecționale de mers. Pe asfalt și pe aleile cu pietriș erau vopsite cercuri albe, la distanță de doi metri unele de altele, marcând locurile unde credincioșii aveau voie să staționeze în timpul liturghiei ce urma să fie oficiată pe baldachinul de vară.
„Privește, Marian,” mi-a șoptit Elena, arătându-mi cu privirea o măicuță în vârstă care ștergea cu dezinfectant balustrada din lemn ce ducea spre racla Sfintei Filofteia. „E o imagine pe care istoria o va reține ca pe o ciudățenie. Credința se adaptează igienei, dar esența rămâne neatinsă.”
Am ridicat aparatul și am declanșat. Am surprins în aceeași ramă contrastul izbitor dintre veșmintele negre, monahale, masca chirurgicală albastră care îi acoperea parțial chipul brăzdat de ani de rugăciune și flaconul modern de plastic din mâna ei. Pelerinii care așteptau la rând păstrau o tăcere nefirească. Nu se auzeau șoapte, nu existau îmbulzelile specifice anilor trecuți. Fiecare om părea închis în propria sa chilie interioară, purtându-și fricile, bolile din familie sau pur și simplu dorința de a mulțumi că a trecut cu bine de starea de urgență din primăvară. Această disciplină autoimpusă, născută dintr-un amestec de respect pentru reguli și teamă mistică, conferea hramului din 2020 o demnitate profundă, lipsită de orice spectacol comercial sau strident.
Gândul de seară: Începutul marii bucle
Soarele a început să coboare în spatele dealurilor din Argeș, aruncând umbre lungi și dramatice pe fațada mănăstirii. Lumina devenise caldă, de un auriu miere, perfectă pentru ultimele cadre foto. Ne-am așezat pe o bancă de lemn, privind cum ultimele grupuri de vizitatori se îndreptau spre ieșire.
Am privit-o pe Elena. Își închisese carnețelul și privea fix spre vârful turlei mari. „La ce te gândești?”, am întrebat-o încet. S-a întors spre mine și mi-a răspuns cu acea voce caldă care mie îmi dă mereu echilibru: „Mă gândesc că pornim la drum într-un moment în care lumea pare că se destramă, Marian. Și totuși, privind piatra asta care stă aici de sute de ani, care a trecut prin războaie, ciume și incendii, înțeleg că suntem doar în trecere. Ceea ce este cu adevărat valoros rămâne în picioare. Curtea de Argeș nu e doar primul punct pe harta noastră; e ancora care ne dă curaj să mergem mai departe.” Am încuviințat din cap, am strâns aparatul în toc și am pornit spre mașină. Prima zi se încheia. Traseul nostru abia începea să respire.
Ora exactă a apusului se apropia, acel moment magic pe care orice fotograf îl vânează cu o anxietate amestecată cu extaz: ora de aur. Lumina soarelui de august nu mai era verticală și agresivă, ci cădea oblic, la un unghi de aproximativ paisprezece grade, transformând curtea mănăstirii într-un laborator de optică pură. Mi-am instalat trepiedul în partea de vest a incintei, căutând o perspectivă care să încadreze atât fațada principală a bisericii, cât și cele două turle răsucite care au făcut acest loc legendar.
Pentru un fotograf, calcarul de Albești este o binecuvântare și un blestem în același timp. În timpul zilei, riscă să supraexpună și să ardă detaliile fine ale sculpturilor dacă nu ești atent la histogramă. Dar acum, la apus, piatra își schimba complet natura fizică. Nu mai era albă. Începea să absoarbă lungimile de undă lungi ale spectrului luminos, trecând printr-o paletă cromatică fascinantă: de la un galben-miere pal, la un roz-auriu cald și, în final, la un ocru profund, aproape mistic.
Am reglat diafragma la f/11 pentru a obține o profunzime maximă de câmp și a păstra clare toate broderiile de piatră dăltuite de meșterii lui Neagoe Basarab. Timpul de expunere a crescut lent, pe măsură ce lumina scădea în intensitate. În vizorul aparatului meu, turlele răsucite păreau că se mișcă, o iluzie optică generată de modul în care umbrele proprii ale canelurilor de piatră se lungeau rapid. Acele linii elicoidale, care sfidează rigoarea bizantină clasică, nu mai erau doar elemente de arhitectură; deveniseră vectori de lumină, fire de piatră care torsionau ultimele raze ale soarelui pentru a le trimite direct în sus, spre cerul care devenea de un albastru-indigo profund.
Elena s-a apropiat de mine în tăcere, sprijinindu-și bărbia de umărul meu drept. Am simțit mirosul discret de lavandă cu care își dăduse la încheieturi. „Ai prins ce voiai?”, m-a întrebat în șoaptă, de parcă vocea ei ar fi putut strica expunerea lungă a cadrului.
„Am prins mai mult decât o imagine, Elena,” i-am răspuns, fără să îmi iau ochii de la ecranul aparatului, unde histograma îmi arăta un echilibru perfect între zonele de umbră densă de la baza bisericii și accentele strălucitoare de pe crucea principală. „Am prins modul în care piatra refuză să moară în întuneric. Uită-te cum mai păstrează lumina, chiar și după ce soarele a trecut de linia orizontului. E ca o inerție a frumosului.”
Am declanșat ultimul cadru al zilei, folosind o expunere de trei secunde. În acest timp, o măicuță a trecut prin fața obiectivului, lăsând o dâră spectrală, o siluetă ușor blurată care adăuga compoziției exact acea notă de efemer uman în fața eternității monumentului. Curtea se golise aproape complet. Lumina artificială, de un galben cald, proiectată de la sol, a început să se aprindă, preluând ștafeta de la soarele care apusese definitiv în spatele dealurilor Muscelului.
Mi-am strâns trepiedul cu gesturi metodice, simțind cum răcoarea serii de august se lasă rapid peste Argeș. Prima zi a călătoriei noastre se încheia aici, sub mantia unei nopți pandemice ciudate, dar pline de promisiuni. Lăsam în urmă o capodoperă de piatră care ne demonstrase, prin simpla ei prezență, că dincolo de crizele trecătoare ale omenirii, arta născută din jertfă rămâne o ancoră de neschimbat. Am pornit spre mașină, ghidați de clipocitul discret al fântânii din curte, gata ca a doua zi să înfruntăm drumul spre Cozia, acolo unde Oltul ne aștepta cu alte povești scrise în piatră și apă.
---
Notă muzicală
Pentru a încheia acest prim capitol al călătoriei noastre, o odă adusă luminii care moare dar lasă în urmă promisiunea renașterii, am ales un cântec folk de seară și tabără, care să ne însoțească pe drumul spre următoarea destinație:
„Apus de chilie”
(Cântec folk cules de pe cărările munților)
„S-a stins și ultima rază pe creastă,
Rămâne doar piatra și umbra din noi,
O rugă de seară în lumea aceasta,
Și pașii ce merg tot înainte, nu înapoi...
Mergem spre munte, spre ape ce curg,
Lăsând în urmă un calcar în amurg.”
---
## Jurnalul 1:
* Anul călătoriei: August 2020 (Perioada marcată de distanțare socială, măști purtate în curtea mănăstirii și o liniște atipică)
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii