După colţul meu din stânga,
stătea proptită o umbrelă;
după cel din dreapa,
aşteptau la rând papucii de casă
şi câteva alte lucruri de folosinţa imediată.
Am crezut că tu eşti înlăuntrul meu,
dar ai plecat fără urmă;
niciun cuvânt de rămas bun...,
ai lăsat portretul prăfuit în perete
privindu-se şters în oglindă.
Mereu se termină câte ceva în casa nopţii,
se iscă un gol de umplut.
Obiectele nu-s puse la loc,
fiecare are un aer de neorânduială,
ca şi gândurile suprapuse de-a valma
înainte de sărbătoare...
Şi cine să le claseze?
Prin clipele sparte, femeia s-a strecurat nevăzută.
Toţi o sorbeau din ochi, nimeni nu ştie
pe ce drumuri şi-a pierdut umbra,
cum se furişa vinovată,
nu de plecare, ci de urmărirea involuntară,
până pe treptele incertitudinii
pe care nu mai vrea să le urce;
se întoarce.
-->
Comentarii