14. cyberproză, cyberlegende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 34
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
addenda (mai mult decât dublă)
Nunta cerbului în codrii Pietrei Craiului (Ţara Bârsei)
Oamenii din Schei povestesc că, în anii de demult, când fiarele codrilor vorbeau cu ciobanii...
Spre mijlocul lui Răpciune, când soarele își muia razele în bruma dimineților, codrii falnici de la poalele Pietrei Craiului îmbrăcau straie de chihlimbar și purpură. Aerul devenise atât de curat încât clopotele bisericilor din Zărnești răsunau până hăt, departe, pe crestele înghețate unde stâncile spintecau cerul. În aceste zile de cumpănă ale toamnei, un flăcău dârz pe nume Avram, Oprea al lui Avram, își potrivea securea la brâu și privea îngrijorat spre desișurile întunecate ale muntelui. Avea umerii lați ca un jug de stejar și ochi negri, ageri, deprinși să citească semnele ascunse ale codrului.
La stâna clădită din bârne groase de brad, ciobanii se adunaseră speriați în jurul vetrei, lăsând strunga nepăzită. Un fior de gheață trecea prin oasele tuturor, căci din inima pădurii se auzea un muget adânc, înfricoșător, care nu semăna cu cel al unei fiare pământene. Oile se strângeau speriate una în alta, iar câinii ciobănești, altădată gata să înfrunte urșii, scheunau înfundat și se ascundeau sub streșina stânii.
– Ascultă, Oprea, grăi moșul Nicolae, cel mai bătrân baci al locului, uscându-și palmele deasupra jarului. Ăsta nu-i cerb de pe lumea noastră. Este Cerbul cel Mare, Păzitorul Izvoarelor. În fiecare an, la cumpăna nopților de Vinicer, el coboară din golul alpin să-și caute perechea și să sfințească apele înainte de îngheț. Dar anul ăsta, mugetul lui e plin de mânie. Ceva spurcat s-a cuibărit în codru și a spurcat Izvorul Cerbului. Dacă apa rămâne otrăvită, oile noastre vor pieri de boală, iar holdele de secară din văi se vor usca înainte de a prinde rădăcină sub zăpadă.
Oprea al lui Avram își strânse chimirul și privi spre poteca ce urca pieziș printre stânci.
– Nu se poate ca muntele să rămână sub blestem, Moș Nicolae, răspunse flăcăul cu glas așezat, cumpănindu-și vorbele. Am coborât oile din strungă și le-am adăpostit, dar izvoarele trebuie curățate. Voi urca eu însumi la cumpăna apelor, chiar dacă dincolo de brazi mă așteaptă priculicii sau mânia logofătului boieresc care vrea să ne taie pădurea.
Noaptea căzu grea și neagră peste Piatra Craiului, adusă de un vânt tăios care rupea crengile uscate ale brazilor. Oprea ajunse la Izvorul Cerbului când luna plină se oglindea ca un ban de argint în ochiul de apă. Locul era învăluit într-o negură lăptoasă, iar apa, altădată limpede ca lacrima, clocotea acum plină de o spumă gălbuie, răspândind un miros greu de putregai și pucioasă. Pe malul izvorului se zăreau urme adânci de gheare, semn că duhurile necurate ale pământului încercau să oprească sfințirea apelor de toamnă.
Flăcăul îngenunche pe mușchiul înghețat, scoase mănunchiul de busuioc roșu pe care îl purta mereu la sân și o crenguță de tursă sfințită. Învârti mănunchiul de trei ori deasupra apei bolborositoare și rosti cu glas puternic, în ritmul bătrânesc al locului, descântecul de curățare:
Ieși, arcare, din izvoare,
Să rămână apa clară,
Să nu strici tu holda de grâu,
Nici suflarea de la râu.
Pieri în stâncă, pieri în piatră,
Unde câinele nu latră,
Că te-ajunge târsă sfântă
Și din munte te alungă.
Busuiocul te lovește,
Apa vie te curățește,
Să rămâi fără de putere,
Să te duci în neagră piere.
Să pleci unde-i locul tău,
În adânc de văgăună,
Să lași muntele curat,
De Dumnezeu apărat.
Fugi, blesteme, fugi în noapte,
Că aici ai doar de moarte!
Cuvintele descântecului, rostite cu dârzenie, căzură greu peste ochiul de apă. Spuma gălbuie începu să se retragă, iar clocotul nefiresc se potoli sub atingerea busuiocului.
De după o stâncă uriașă se ridică o umbră schimonosită, o dihanie cu chip de om dar cu trup acoperit de mușchi negru și ghimpi de ienupăr – o Strigoaică a munților care voia să fure puterea izvorului pentru a aduce seceta peste holdele satului. Creatura scoase un urlet ascuțit, prinzându-și fața în palmele cu gheare lungi, în timp ce apa sfințită stropită de Oprea o ardea ca un fier înroșit în foc.
– Să fii blestemat, fecior de oier! Strigă ea cu glas ce semăna cu prăbușirea pietrelor în prăpastie. Ai rupt legătura nopții și ai curățat izvorul! Dar nunta cerbului nu va avea loc, iar holda voastră va rămâne nerodită!
Oprea al lui Avram nu făcu niciun pas înapoi. Ridică securea de oțel, iar tăișul ei prinse lumina lunii, împrăștiind sclipiri de argint peste desișuri. Dihorul de umbră se clătină, își adună puterile slăbite și se prăbuși în hăul adânc al prăpăstiei, lăsând în urmă doar un iz de frunze arse. În acea clipă, apa izvorului țâșni curată, reflectând stelele nopții de septembrie, iar din depărtare, de pe creastă, răsună un muget măreț, limpede și triumfător – Cerbul cel Mare își găsise calea. Flăcăul se rezemă de un trunchi de mesteacăn, veghind apa până când primele raze de soare auriră stâncile Pietrei Craiului.
Soarele dimineții bătea pieziș peste stânele din Piatra Craiului, topind pojghița subțire de gheață prinsă peste noapte pe jgheaburile de lemn. Oprea coborî poteca printre jnepeni, cu obrajii arși de vântul tăios al înălțimilor, dar cu sufletul împăcat. La stână, mirosul de fum de fag și balmoș cald umplea aerul curat de Răpciune. Moș Nicolae îl aștepta pe priciul de scânduri, curățând cu un brici bine ascuțit o fluieră de cireș.
– Te văd luminat la față, Oprea al lui Avram, grăi bătrânul baci, ridicându-și ochii blânzi și încercănați. Semn că apa Izvorului Cerbului curge iarăși curată spre văi.
– Curge ca lacrima, Moș Nicolae, răspunse flăcăul dârz, așezându-se pe un butuc și întinzând palmele spre jarul vetrei. O strigoaică de cărbune voia să pârjolească holds de secară și să usuce munții, dar am pironit-o cu vorbele de pază și cu busuiocul sfințit. Cerbul cel Mare a bătut cu copita în stâncă și a sfințit apele.
Bătrânul clătină din cap cu o adâncă înțelepciune, potrivindu-și cojocul greu pe umeri.
– Mare dar ai făcut satului, feciore. Păzitorul Izvoarelor nu coboară doar pentru fiare, ci și pentru oameni. Când apa e curată la Ziua Crucii, pământul prinde putere sub zăpadă, iar holda din depresiune va răsări la primăvară des și mănos. Dar ia aminte la ce-ți spune un om care a văzut optzeci de toamne: duhurile muntelui simt când oamenii devin lacomi. Când boierii din văi încep să taie codrii fără măsură și să prade pământurile oierilor, atunci și fiarele se sălbăticesc, iar izvoarele se ascund în adâncuri. Fii cu ochii în patru, căci urgia care vine de jos, de la scaunul logofătului, e uneori mai neagră decât strigoaica din văgăună.
Ciobanii tineri, Dumitru și Ilie, se apropiară și ei de vatră, ascultând cu luare-aminte.
– Moșule, zise Dumitru în graiul moale al locului, se zvonește prin Zărnești că vornicul boieresc vrea să pună bir pe fiecare cap de berbec ce coboară la iernat.
– Să pună ce-o vrea, mormăi bătrânul oier, dar muntele n-a fost niciodată al boierului, ci al cui îl paște și-l apără de prăpăd.
Nu trecură două ceasuri și vorbele bătrânului se adeveriră. Zgomot de copite și strigăte răstită se auziră de pe poteca ce urca dinspre Plaiul Foii. Vornicul Costache, un om bucălat și îmbrăcat în haine nemțești de postav, își opri armăsarul murg chiar în fața strungii. În spatele lui veneau trei argați înarmați cu puști lungi și bice cu plumb la capăt.
Sătenii și ciobanii strânseră rândurile în spatele lui Oprea, cu palmele încleștate pe botele grele de cioban. Atmosfera devenise încărcată, ca înaintea unei furtuni de toamnă pe creste.
– Oprește-ți argații, Vornice Costache! Păși în față Oprea al lui Avram, iar glasul lui dârz făcu armăsarul vornicului să se teamă și să bată din copite. Pădurea asta ține muntele să nu cadă peste holda de secară din Zărnești. Dacă tăiați brazii, oloiul pământului se va scurge la primele ploi și va îngropa satul. Noi plătim orânda dreaptă la soroc, dar din codrul Pietrei Craiului nu veți tăia niciun lemn! Noi am apărat izvorul azi-noapte de duhul cel rău, în timp ce voi dormeați pe perne de puf!
Vornicul se îngălbeni de furie, strângând frâul calului.
– Răzvrătiților! Îndrăznești să te pui împotriva peceții boierești, prăpădit de oier? Argați, luați-i berbecii din strungă pentru nesupunere!
Însă când argații dădură să ridice puștile, câinii ciobănești, simțind dârzenia stăpânilor, țâșniră din adăposturi cu colții dezgoliți. Ciobanii ridicară botele, iar Oprea prinse securea de brâu. Văzând că muntenii sunt gata să-și verse sângele pentru pământul lor, vornicul scuipă în lături și trase de frâu.
– O să venim cu jandarmii domnești la Cârstov! Strigă el, coborând în galop poteca, lăsând în urmă doar miros de potcoave încinse și praf.
Noaptea se lăsă din nou peste Piatra Craiului, aducând o liniște adâncă, sfântă, ce părea să vindece toate rănile zilei. Vornicul boieresc nu se mai întorsese cu jandarmii, căci vestea despre dârzenia ciobanilor trecuse ca vântul peste sate, speriind slujitorii stăpânirii. Pe platoul înalt de sub creastă, unde iarba era uscată și mirosea a cetină, oierii și gospodarii din văi se adunaseră în număr mare pentru a sărbători curățarea apelor și salvarea holdelor din Zărnești. Focurile de pază fuseseră aprinse din loc în loc, iar flăcările lor portocalii mușcau din întuneric, luminând chipurile mândre ale muntenilor.
Nu era doar o simplă veghe, ci o mare clacă de toamnă. În timp ce flăcăii aduceau grinzi grele de brad pentru a întări ocolul vitelor, fetele rumene în obraji scoteau din desagi colaci împletiți, brânză burduf în coajă de brad și urcioare pline cu must proaspăt, lăsat la răcit în apele Izvorului Cerbului. Din depărtare se auzi sunetul dulce al unui fluier de cireș, urmat de ritmul sacadat al unei cobze bătrâne.
Oprea al lui Avram stătea lângă foc, privind cum întreaga comunitate trăia și respira ca o singură inimă. În acea clipă de vrajă, de pe creasta stâncoasă a Pietrei Craiului, profilat pe discul uriaș al lunii pline, apăru Cerbul cel Mare alături de ciuta lui. Maiestuoasele animale priviră o clipă spre focurile oamenilor, apoi cerbul scoase un muget adânc, ca o binecuvântare peste munți, înainte de a dispărea în desișul codrului. Nunta cerbului se împlinise, iar apele rămâneau curate.
– Vezi, Oprea, grăi Moș Nicolae, întinzându-i flăcăului o ulcică de lut plină cu licoarea dulce a toamnei, holda noastră e apărată și muntele e sfințit. Cât timp vom ști să ne strângem laolaltă în jurul acestor focuri și să nu ne lăsăm călcați în picioare de măririle trecătoare ale lumii, pământul acesta ne va hrăni și ne va ocroti.
Miron și ceilalți feciori îl prinseră pe Oprea de umeri, trăgându-l în mijlocul poienii unde începuse o horă mare, ciobănească. Picioarele tinerilor loveau pământul înghețat cu atâta putere încât părea că trezesc la viață rădăcinile ascunse ale pădurii, pecetluind o biruință a libertății ce avea să fie povestită multă vreme la gura sobei în serile lungi de iarnă.
... Cine nu crede, să meargă în Schei să întrebe bătrânii și să asculte cum freamătă pădurea...
---
legenda 12
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii