08. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 28
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
Pecetea holdelor din Hambare şi Ziua Berzei (Arad)
Motto:
„Zboară, barză, peste mare,
Lasă grâul în hambar,
Pecete de ceară pun,
Să avem un rod mai bun.”
– Cântec de toamnă din pusta Aradului
Dacă nu s-ar fi temut oamenii de molia neagră și dacă nu s-ar fi păzit pragul casei de mătură, poate că astăzi nu s-ar mai cânta cântecul berzei în pusta Aradului. Dar iată că s-a întâmplat altfel, căci un flăcău și o fată au ascultat de înțelepciunea bătrânilor…
În a douăzeci și șasea zi a lunii lui Răpciune, când adierile reci de toamnă începeau să scuture frunzele de nuc de pe dâmburile Șiriei, o liniște sfântă și plină de melancolie se așezase peste satul Covăsânț. Era Ziua Berzei sau Praznicul Semințelor, clipa din an în care cele din urmă păsări călătoare își ridicau oasele spre cer, rotindu-se deasupra pustei înainte de a pleca spre țările calde. Pentru gospodarii din vest, acest hotar purta o mare umbră de teamă: se credea din moși-strămoși că odată cu plecarea berzelor, duhurile sterilității și gângăniile pământului încercau să pătrundă în hambare pentru a măcina miezul boabelor păstrate pentru semănătura de primăvară. Rânduiala din bătrâni era neiertătoare: în această dimineață cernită, nicio muiere nu avea voie să măture casa spre exterior ori să arunce gozul peste prag, ca nu cumva să alungi nevăzut sporul holdelor din ogradă. Gospodarul trebuia să ia trei bucăți de ceară sfințită în primăvară la Înviere și să pecetluiască colțurile lăzilor de grâu, ținând dăunătorii departe de pâinea pruncilor.
În sat trăia un flăcău dârz pe nume tatăl lui, Iovan al lui Toader, destoinic în rânduirea ocoalelor. El o iubea pe Mărioara, o copilă cu ochii albaștri ca cerul pustei și părul de culoarea alamei curate, fiica baciului cel bătrân din Ghioroc. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acel sfârșit de septembrie, o plagă ciudată de molii negre începuse a se arăta prin grânare, amenințând să prefacă tot grâul în cenușă moartă și să-i lase fără colacii mândri de nuntă.
Bunicul Mărioarei, uncheșul tăcut pe nume moș Avram, păși în bătătura casei ținând în mână cele trei lumânări de ceară galbenă și o strachină cu apă rece de izvor.
– Măi Iovane, fecior, glăsui bătrânul cu vocea lui așezată, privind spre cerul unde berzele prindeau a se aduna, ia ceara asta sfințită și hai iute la lăzile de grâu! E Ziua Berzei și păsările pleacă, dar molia neagră vrea să ne mănânce toată semănătura. Ai să pui pecetea pe ungherele hambarului, iar Mărioara o să stropească bârnele cu busuioc, rostind descântecul de pază, fără să atingem mătura ori să trecem gunoiul peste prag! De nu zăvorâm holdele acum, rămânem muritori de foame!
Iovan prinse ceara, își strânse chimirul lat de piele și porni spre grânar, simțind cum fiorul spaimei îi clocotea în piept sub cerul alb de septembrie.
Iovan păși cu mare băgare de seamă în adâncul grânarului, unde mirosul de lemn uscat de stejar se îngâna cu aroma reavănă a grâului curat, strâns din holda Șiriei. Flăcăul aprinse o așchie de brad și topi ușor capetele celor trei lumânări de la Înviere, picurând ceara galbenă și mirositoare direct pe ungherele lăzilor de zestre și pe bârnele de susținere ale hambarului. În acest timp, Mărioara veghea în prag, strângând în mâini crenguța de busuioc, având grijă ca nicio fărâmă de goz să nu fie măturată peste pragul colibei în clipa plecării stolurilor.
Peste pustă se auzi un strigăt lung, tânguit: berzele se ridicaseră de pe coșurile satului, rotindu-se ca un vârtej alb sub cerul de azur rece. Copila își îndreptă spatele, privi spre moliile negre ce încercau să se cuibărească în saci, și prinse a striga Descântecul Berzei și al Pazei:
Zboară, barză, peste mare,
Lasă holda fără dăunare!
Cum pleci tu în țări străine,
Așa grâul strâns rămâne!
Ceară sfântă din altar,
Pune lacăt la hambar,
Să nu vină molia neagră,
Pâinea pruncilor să-o piardă!
Fugi, strigoie, din ogradă,
Fără mătură-n ocol,
Că cenușa te-o orbi,
Apa sfântă te-o sfriji!
Să rămână lada plină,
Cu belșug și cu lumină,
Semănătura se sfințească,
În pământ să încolțească,
Maica Sfântă o vegheze,
De gângănii o salveze!
Cum isprăvi fata cele optsprezece versuri populare, o minune nevăzută se săvârși în grânar. Un fum subțire, mirosind a fagure și a tămâie, izbucni din colțurile lăzilor pecetluite, iar moliile cele negre căzură toate pe podeaua de lemn, uscate și fără vlagă, ca atinse de o pară nevăzută. Stolul de berze pieri dincolo de linia orizontului, lăsând în urmă o liniște curată și sfântă. Iovan coborî treptele hambarului, o luă pe Mărioara de mână și priviră împreună cum grâul strălucea neatins, mântuit de la pieire prin respectarea rânduielii și prin puterea cerii sfințite.
Tinerii coborâră treptele grânarului tocmai când soarele lui Răpciune își muia razele în argintul serii, lăsând umbre lungi peste pusta Aradului. Moș Avram îi primi în pragul ocolului cu fața luminată, mulțumit că stolul de berze plecase fără a lua cu sine mana holdelor. Pe ulițele din Covăsânț, frica de molia neagră pierise ca prin farmec, lăsând loc pregătirilor pentru claca cea mare a rânduirii semințelor.
Gospodarii se strânseră în curtea cea mare, aducând strachini pline cu plăcinte calde de mălai și poame coapte, în timp ce flăcăii porniră jocurile așezate ale vestului. Mărioara așeză ultimele resturi de ceară sfințită la icoană, tăinuind ocrotirea primită pentru dragostea și cununia lor.
– Binecuvântat să fie acest praznic, copii! glăsui moș Avram, ridicând o cană de lut în fața podgorenilor adunați. Pecetea de ceară de la Înviere și respectarea pragului și-au făcut lucrarea cea mare. Grâul nostru de sămânță e salvat de la pieire, iar moliile s-au sfărâmat ca un goz uscat sub picioare! La toamnă umplem toate hambarele și facem nuntă mândră!
Iovan o strânse de mână pe Mărioara sub lumina blândă a serii de septembrie, simțind cum pacea Zilei Berzei se așeza peste tot ținutul, garantând rodirea holdelor și sporul ocoalelor în fața veacurilor ce aveau să vină.
Vântul serii aducea o adiere proaspătă dinspre munții Zarandului, răcorind pusta Aradului și împrăștiind zăduful cel greu al lui Răpciune peste toate dâmburile pline de rod. În bătătura casei lui Iovan, gospodarii se așezaseră pe lavițe lungi de stejar, ascultându-l pe moș Avram cum tăinuia rânduiala cea veche a holdelor și a semințelor sfințite. Tocmai în acel ceas de taină, un vătaf boieresc de la conacul din Șiria opri calul la gard, uimit să vadă atâta liniște și să simtă mirosul de tămâie ce plutea peste grânare.
– Măi podgorenilor, strigă slujitorul conacului, potrivindu-și chimirul de piele, boierul trimisese vorbă să strângem argații, căci credea că molia cea neagră o să nimicească tot grâul de sămânță în astă zi de Ziua Berzei! Cum de vă găsesc cu ocoalele liniștite și hambarele ocrotite?
– Spune-i boierului tău, băiatule, că grânarele noastre au primit pecetea cea sfântă în ceasul amiezii! – vorbi Iovan, îndreptându-şi spatele lat şi privindu-l dârz pe călăreț). Picurarăm ceara de la Înviere la colțurile lăzilor, iar Mărioara strigă descântecul cel mândru din prag, ferind holdele de sterilitate. Molia s-a stins, dăunătorii au fugit, iar grâul adună acum toată vlaga toamnei. De-ar lăsa și boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de praznic, n-ar mai cădea atâtea furtuni peste moșia lui!
Slujitorul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre Șiria să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a aduce blide cu colaci calzi și poame dulci, cinstindu-se cu vinul cel galben salvat din feleții din pivniță, bucuroși că sfințenia zilei adusese paza în podgorie.
Trecu și miezul nopții de septembrie peste târnovuri, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate holdele și lăzile de grâu din Covăsânț. Pentru ca boala cea neagră sau moliile cele rele să nu se mai întoarcă printre saci, Iovan luă mănunchiul de busuioc folosit la descântec și resturi de paie, aprinzând câteva focuri mici, mocnite, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a praznic și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre bârnele hambarului, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra ocolului lor.
– Uită-te, Mărioară, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Pecetea de ceară își face lucrarea sfântă în țărână. Niciun rău n-o mai avea putere să strice grâul nostru, iar la primăvară semănăm holde cum n-a mai văzut pusta!
Mărioara zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot târnovul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Brumărel, cu cel mai mândru joc din câte s-au pomenit vreodată în părțile Aradului. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină feleții cei mari din pivnițe, umplându-i cu vinul cel roșu și vechi salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți.
Iovan o prinse pe Mărioara de mână, privi spre grânarele mândre care acum străluceau sub soarele blând, și glăsui în fața adunării cu graiul așezat al vestului:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Ziua Berzei, îngropați ceara sfințită la colțul lăzilor, lăsați mătura în ogradă și păstrați credința curată în piept. Așa ne-om ține neamul ocrotit de molii și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Aradului, semănăturile rodesc cu belșug în fiecare toamnă, fiind păzite pe vecie de descântecul Mărioarei și de credința neschimbată a podgorenilor.
… Iar dacă vei merge prin Șiria sau prin Covăsânț la vreme de toamnă, vei vedea încă lăzile pecetluite și vei auzi fetele cântând descântecul. Căci legenda nu moare, ci doarme în ceară și în grâu, trezindu-se în fiecare an, la ceasul plecării berzelor.
---
legenda 1
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii