09. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Pecetluirea Viilor de la Miniş (Arad)
Motto:
„Lumină de la Înviere,
Până la rândul de viță piere,
Să nu vină mănarea rea,
Strugurele dâmbului să-l ia.
– Din bătrânii podgorenii de la Miniș
Ziua Maicii Domnului și frica mănării din târnovuri
În a cincisprezecea zi a lunii lui Gustar, când pusta Aradului abia prindea a se trezi sub o lumină albă, de sărbătoare mare, o tăcere sfântă se așezase peste toate târnovurile mândre de la Miniș. Era praznicul Sântămăriei Mari, ziua în care bătrânii spuneau că cerurile se deschid pentru a lăsa binecuvântarea să cadă peste rodul pământului. Însă, pentru proprietarii de podgorii, această zi aducea și o mare neliniște: era clipa în care strugurii, plini de pârga dulce a verii, puteau fi prăpădiți într-o singură amiază de mănare – boala cea neagră a viilor care usca boabele pe ramuri și prefăcea tot rodul în goz și cenușă. Rânduiala cerea ca un bătrân curat din sat ori preotul să meargă la capătul rândurilor pentru a lega magic colțurile viei. Se îngropau adânc în țărână resturi de lumânări păstrate de la Înviere, ca o pecete sfântă care să oprească bolile și să sperie păsările prădalnice ce voiau să fure sporul feleților.
În sat trăia un flăcău destoinic și bun cunoscător al vițelor, pe nume Iovan al lui Toader. El o iubea pe Mărioara, fata unui baci din Șiria, o copilă cu ochii albaștri și părul lung, de culoarea alamei curate. Se pregăteau tinerii de logodnă, dar în acele ultime săptămâni de august, o negură fierbinte, adusă de un zăduf nefiresc, începuse a se ridica dinspre valea Mureșului, amenințând să mănânce toate viile de pe dâmburi.
Bunicul lui Iovan, uncheșul tăcut pe nume moș Avram, îl chemă pe flăcău în pălimarul casei înainte de a bate clopotul de slujbă la biserică. Îi întinse trei bucăți de ceară galbenă – resturi de lumânări de la noaptea de Paște – și un mănunchi de flori de Palma Maicii Domnului, culese pe rouă de fetele mari de prin ocoale.
– Măi Iovane, fecior, glăsui bătrânul cu vocea așezată, ia lumânările astea și mergi iute la capătul rândurilor din târnov! Soarele se ridică și e ceasul prăpădirii vițelor. Ai să îngropi ceara asta sfințită la colțurile viei, iar Mărioara o să vină în urma ta cu florile de Sântămărie, rostind descântecul cel vechi de dragoste și pază. De nu punem pecetea Maicii Domnului pe dâmburile noastre acum, ne piere tot vinul roșu din feleți și rămânem cu teascurile goale la toamnă!
Iovan prinse lumânările, își strânse chimirul lat de piele și porni spre Dealul Viilor, simțind cum fiorul credinței îi umplea pieptul în lumina curată a dimineții.
Pecetea de ceară și descântecul florilor de Sântămărie
Iovan ajunse în vârful târnovului exact în clipa în care clopotele mănăstirii începură a bate, vestind deschiderea cerurilor de Sântămăria Mare. Flăcăul îngenunche la capătul primului rând de viță, săpă o groapă mică în pământul reavăn și așeză acolo bucata de ceară galbenă, rămasă de la noaptea de Înviere. În urma lui, Mărioara pășea domol printre butucii încărcați de struguri în pârgă, scuturând mănunchiul de flori de Palma Maicii Domnului peste frunzele verzi.
Fata își îndreptă spatele, privi spre pusta Aradului ce se întindea ca o tipsie aurie sub soarele de august, și prinse a rosti cu glas rar și plin de evlavie Descântecul Sântămăriei:
Ceară sfântă din altar,
Adu viilor un har!
Îngropată la hotar,
Să oprești mănarea-n dar!
Maică Sfântă, Maică Bună,
Peste struguri pune mână,
Să nu vină boala grea,
Dulceața de pe dâmb s-o ia!
Fugi, mănare, peste munte,
N-avea la butuci căutare!
Păsările de prin cer,
Să se teamă de acest fier,
De lumina din pământ,
Sfințită prin Duhul Sfânt!
Palma Maicii o stropi,
Vița de boli o păzi,
Feleții să fie plini,
În zile cu cer senin!
Cum isprăvi de rostit cele optsprezece versuri populare, negura cea fierbinte care venea dinspre valea Mureșului se risipi ca prin farmec, lăsând loc unei brize răcoroase și curate. Ceara cea sfințită, îngropată la colțurile rândurilor, începu să împrăștie un miros fin de tămâie și fagure, iar strugurii prinseră a străluci sub razele soarelui, feriți de orice boală sau pasăre prădalnică. Mărioara așeză ultimele flori la icoana de la capătul rândului, pecetluind legământul de dragoste și pază al viilor din Miniș.
Sărbătoarea din pivnițe și ogoirea mănării
Podgorenii din Miniș coborâră de pe dâmburi tocmai când soarele de august începea să lase umbre lungi și roșiatice peste toată pusta Aradului. Când Iovan și Mărioara intrară în bătătura casei, moș Avram îi primi în prag cu fața luminată de bucurie, văzând că briza cea curată gonise cu desăvârșire negura cea fierbinte. Pe ulițele satului, frica de mănare și de păsările prădalnice se topise, lăsând loc pregătirilor pentru marea toamnă.
Gospodarii se strânseră în curtea cea mare, aducând strachini pline cu plăcinte calde de mălai și poame îndulcite, în timp ce flăcăii porniră jocurile așezate ale vestului. Mărioara puse florile sfințite de Palma Maicii Domnului la icoana din casă, tăinuind ocrotirea primită pentru dragostea și cununia lor.
– Binecuvântat să fie acest praznic! glăsui moș Avram, ridicând o cană de lut plină cu vinul cel vechi salvat de la pieire. Pecetea de ceară de la Înviere și florile sfințite la biserică și-au făcut lucrarea. Viile noastre sunt legate în fața oricărui rău, iar la toamnă feleții n-or rămâne goi, ci or cloti de vin mândru pentru nunta copiilor!
Iovan o strânse de mână pe Mărioara sub lumina blândă a serii de august, simțind cum pacea Sântămăriei Mari se așeza peste tot ținutul, garantând rodirea holdelor și sporul ocoalelor în fața veacurilor ce aveau să vină.
Învățătura bătrânului și strânsul holdelor în târnovuri
Vântul serii aducea o răcoare dulce dinspre munții Zarandului, răcorind pusta Aradului și împrăștiind zăduful cel greu al lui Gustar peste toate dâmburile pline de viță. În bătătura casei lui Iovan, gospodarii se așezaseră pe lavițe lungi de stejar, ascultându-l pe moș Avram cum tăinuia rânduiala cea veche a prăpădirii vițelor și a lumânărilor sfințite. Tocmai în acel ceas de taină, un paharnic boieresc de la conacul din Șiria opri calul la gard, uimit să vadă atâta liniște și să simtă mirosul de tămâie ce plutea peste târnovuri.
– Măi podgorenilor, strigă slujitorul conacului, potrivindu-și chimirul de piele, boierul trimisese vorbă să strângem argații, căci credea că mănarea cea neagră o să nimicească tot rodul din Miniș! Cum de vă găsesc cu ocoalele liniștite și viile verzi ca în primăvară?
Iovan își îndreptă spatele lat, privindu-l dârz pe călăreț:
– Spune-i boierului tău, băiatule, că viile noastre au primit pecetea cea sfântă în ceasul amiezii! Îngroparăm ceara de la Înviere la colțurile rândurilor, iar Mărioara scutură florile de Palma Maicii Domnului peste butuci. Mănarea s-a stins, păsările prădalnice au fugit, iar strugurii adună acum cea mai curată dulceață. De-ar lăsa și boierul lăcomia zeciuielii de Sântămărie, n-ar mai cădea atâtea dăune peste moșia lui!
Slujitorul nu mai scoase o vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre Șiria să ducă vestea. Gospodarii din sat prinseră a aduce blide cu colaci calzi și poame dulci, cinstindu-se cu vinul cel galben salvat din feleții din pivniță, bucuroși că sfințenia Maicii Domnului adusese paza în podgorie.
Focurile din vii și paza strugurilor
Trecu și miezul nopții de august peste târnovuri, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate holdelee și pivnițele din Miniș. Pentru ca boala cea neagră sau duhurile hapsâne să nu se mai întoarcă printre butuci, Iovan luă mănunchiul de flori folosite la descântec și resturi de ceară, aprinzând câteva tămâieri mici la capătul rândurilor. Aburul cel alb, mirosind a praznic și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre frunzele de viță, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra ocolului lor.
– Uită-te, Mărioară, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Pecetea de ceară își face lucrarea sfântă în țărână. Niciun rău n-o mai avea putere să strice strugurii noștri, iar la toamnă umplem feleții cu cel mai mândru vin pe care l-a văzut pusta!
Mărioara zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot târnovul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.
Nunta din Miniș și legământul feleților
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Răpciune, cu cel mai mândru joc din câte s-au pomenit vreodată în părțile Aradului. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină feleții cei mari din pivnițe, umplându-i cu vinul cel roșu și vechi salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți.
Iovan o prinse pe Mărioara de mână, privi spre viile mândre care acum își unduiau frunzele verzi sub soarele blând, și glăsui în fața adunării cu graiul așezat al vestului:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Sântămăria Mare, îngropați ceara sfințită la colțul rândului, culegeți florile de Palma Maicii și păstrați credința curată în piept. Așa ne-om ține neamul ocrotit de mănare și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Aradului, vița-de-vie rodise cu belșug în fiecare iulie, fiind păzită pe vecie de descântecul Mărioarei și de credința neschimbată a podgorenilor.
---
legenda 8
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii