11. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 31
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
Pocnitul Frunzelor şi Nunta Toamnei la Vânători (Moldova)
Motto:
Frunza pică de pe ram,
Toamna bate azi la geam,
Paie vechi la salcie pun,
Să avem un an mai bun.
– Din bătrânii satelor de sub Neamț
Se spune că în satul Vânători, pe vremea când glia își primea pecetea de odihnă înainte de iarnă, trăiau oameni cu credință tare și cu frică de Dumnezeu…
În a douăzeci și opta zi a lunii lui Răpciune, când sărbătoarea Sfântului Hariton aducea primele brume groase peste codrii Neamțului, o liniște adâncă și plină de evlavie se așezase peste satul Vânători. Era sărbătoarea Împuierii Pământului, ziua de cumpănă în care bătrânii spuneau că glia își primește pecetea definitivă de odihnă înainte de venirea iernii. Rânduiala de la sfârșitul lui septembrie era neiertătoare: în această zi aspră, nicio muiere din ogradă nu avea voie să lucreze cu lână, să coasă, să împletească ori să atingă acele de fier. Se credea din bătrâni că cine nesocotește tabuul va fi pedepsit de Sfânt cu înțepeneala degetelor, lăsând palmele amorțite și fără vlagă toată iarna. Pentru a asigura rodirea holdelor în primăvară, gospodarul trebuia să ia ultimele paie sfințite rămase de la seceriș și să le îngroape simbolic la rădăcina sălciilor bătrâne de pe malul râului, legând astfel viața pământului de curgerea apelor.
În sat trăia un flăcău destoinic pe nume Vasile al lui Toader, meșter mare în rânduirea poloboacelor. El o iubea pe Catrina, o copilă cu ochii căprui ca alunele de pădure, ale cărei degete migăloase coseau cele mai mândre cămăși cu arnici roșu. Se pregăteau tinerii de chifirișul cel mare de nuntă, dar în acel sfârșit de septembrie, un frig năpraznic și timpuriu coborâse de pe munte, amenințând să înghețe pământul înainte ca ogoarele să fie arate și pregătite pentru iarnă.
Bunicul Catrinei, uncheșul tăcut pe nume moș Toader, păși în bătătura casei ținând în mână un mănunchi mic de paie vechi și o strachină cu apă sfințită.
– Măi Vasile, fecior, glăsui bătrânul cu vocea lui moale, ia paiele astea și mergi iute la sălciile de pe mal! E Sfântul Hariton și pământul se zăvorește, dar frigul ăsta năpraznic vrea să ne omoare ogoarele. Ai să îngropi paiele la rădăcină, iar Catrina o să stropească bârnele grajdului cu busuioc, rostind descântecul de pază, fără să atingă vreun ac ori fir de lână în astă zi de oprire! De nu pecetluim pământul acum, pierim cu toții în iarnă!
Vasile prinse paiele, își strânse chimirul lat de piele și porni spre malul râului, simțind cum fiorul spaimei îi clocotea în piept sub cerul alb de toamnă.
Vasile păși iute prin rariștea înghețată, unde frunzele moarte de gorun pocneau sub tălpi cu un sunet uscat. Ajuns pe malul râului, unde apa Bistriței curgea limpede și rece ca gheața, flăcăul îngenunche la rădăcina celei mai bătrâne sălcii. Săpă o groapă mică în țărâna reavănă, așeză acolo mănunchiul de paie vechi păstrate de la seceriș și le acoperi cu pământ negru, pecetluind legământul dintre holds... iartă-moi, dintre holde și curgerea apelor. În acest timp, Catrina veghea în pragul grajdului, ținând strâns strachina de lut cu apă sfințită și busuioc, având mare grijă ca niciun ac de fier sau fir de lână să nu-i atingă degetele în acest ceas de mare oprire.
Fata privi spre măgurile golașe de unde venea crivățul timpuriu, își potrivi marama cu arnici roșu și prinse a rosti cu glas moale Descântecul Împuierii:
Paie vechi din grânar aduse,
La rădăcină de salcie puse!
Cum se nuntește apa cu glia,
Așa să piară din ocol urgia!
Sfânte Hariton, pază așază,
Peste holdele ce-n umbră veghează,
Degetele fetelor libere rămână,
Frigul cel mare să nu le mai prindă!
Fugi, îngheț năpraznic, peste munte,
N-avea la semănături căutare,
Că pământul sfințit te-o opri,
Crivățul cel rău te-o sfriji!
Să doarmă glia sub blândul zăvor,
Până la primăvara plină de nor,
Ocoalele noastre pline rămână,
Cu spor, cu belșug și cu pâine,
Nunta din casă se pornească,
Graiul cel vechi să ne veselească!
O adiere blândă și caldă coborî dinspre codrii mănăstirii, împrăștiind pe loc chiciura de pe crengi. Pământul cel amorțit prinse a se muia sub razele blânde ale soarelui de septembrie, iar Catrina simți cum o căldură binecuvântată îi inundă degetele, lăsându-le mândre și pline de vlagă pentru cusut. Vasile se întoarse în goană de la râu și o găsi zâmbind în bătătura casei, în timp ce moș Toader ridica ochii spre cer, mulțumit că glia primise odihna sfințită și paza holdelor fusese asigurată pentru toată iarna.
Gospodarii din Vânători se strânseră în bătătura casei lui Vasile tocmai când soarele lui Răpciune își lăsa ultimele raze aurii peste rariștea codrului, vestind o înserare caldă și ogoită. Frica înghețului năpraznic pierise din sufletele oamenilor, iar țărâna ogoarelor, binecuvântată prin paiele sfințite, rămăsese moale și gata să primească brazda de toamnă. Pe ulițele satului se auzeau chiotele flăcăilor care rânduiau hambarele, în timp ce muierile lăsaseră acele deoparte și se adunaseră pentru marea clacă a nuntirii.
Mesele lungi de stejar din curte clocoteau de voie bună, fiind încărcate cu strachini pline de mălai cald, praz verde și plăcinte cu poame dulci, coapte sub țest de lut.
– Mare izbândă avurăți, copii! glăsui moș Toader, ridicând o plocă plină cu vin galben de Cotnari în fața adunării. Respectarăți rânduiala Sfântului Hariton și lăsarăți lână și acele în lăzi. Paiele îngropate la rădăcina sălciilor au legat rodul gliei, iar degetele Catrinei au rămas tefere pentru cusutul straielor de nuntă. Acum ocoalele noastre sunt sigure, iar iarna o să treacă blândă peste noi!
Catrina stătea strânsă lângă Vasile, potrivindu-și marama cu arnici roșu, simțind cum o pace adâncă se așeza peste bătătura casei lori. Tot satul celebra sfârșitul holdelor și paza semințelor, lăsând cântecele și hătriile moldovenești să răsune peste văi, sub ocrotirea deplină a toamnei sfințite.
Vântul serii aducea o adiere proaspătă dinspre codrii mănăstirii Neamțului, răcorind ocoalele și împrăștiind parfumul tăios de busuioc sfințit peste tot satul Vânători. În bătătura casei lui Vasile, gospodarii moldoveni se așezaseră pe grinzi mari de stejar, ascultându-l pe moș Toader cum tăinuia rânduiala cea veche a holdelor... a holdelor și a semințelor sfințite. În acel ceas de taină, un vătaf boieresc de la conacul din Târgu Neamț opri calul la gard, uimit să vadă atâta liniște și să simtă căldura ce plutea peste ogoare, deși pe restul moșiilor chiciura arsese deja ultimele straturi de verdeață.
– Măi gospodari hătri, strigă slujitorul conacului, potrivindu-și anteriul, boierul cel mare trimisese vorbă să strângem argații, căci credea că frigul de septembrie o să nimicească tot pământul în astă zi de Sfântul Hariton! Cum de vă găsesc cu ocoalele liniștite și degetele fetelor tefere?
Vasile, îndreptându-şi spatele lat şi privindu-l dârz pe vătaf:
– Spune-i boierului tău, băiatule, că ogoarele noastre au primit ocrotirea în ceasul amiezii! Îngroparăm paiele vechi la rădăcina sălciilor, iar Catrina păzi degetele de lână și ace în astă zi de praznic. Înghețul s-a stins, pământul e moale, iar glia adună acum toată vlaga pentru primăvară. De-ar lăsa și boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de mare oprire, n-ar mai cădea atâtea furtuni peste moșia lui!
Slujitorul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a râde cu poftă, cinstindu-se cu vin galben din poloboace și mâncând scovarde calde, bucuroși că sfințenia zilei adusese paza în ogradă.
Trecu și miezul nopții de septembrie peste codrii Neamțului, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate ocoalele și pivnițele din sat. Pentru ca frigul cel năpraznic sau duhurile hapsâne să nu se mai întoarcă printre semănături, Vasile luă resturi de paie folosite la descântec și găteje uscate, aprinzând câteva focuri mici, fumegânde, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a toamnă și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre bârnele grajdului, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra gospodăriei lori.
– Uită-te, Catrina, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Paza paielor și a sălciilor își face lucrarea sfântă sub țărână. Niciun rău n-o mai avea putere să strice pământul nostru, iar la primăvară semănăm holde cum n-a mai văzut Moldova!
Catrina zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot ocolul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Brumărel, cu cel mai mândru chifiriș și joc din câte s-au pomenit vreodată în părțile Moldovei. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină poloboacele cele mari din pivnițe, umplându-le cu vinul cel galben salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat, păpușoi copt și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți.
Vasile o prinse pe Catrina de mână, privi spre ogoarele mândre care acum își odihneau frunzele sub cerul curat de toamnă, și glăsui în fața adunării cu toată blândețea graiului său moldovenesc:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Sfântul Hariton, îngropați paiele vechi la rădăcina sălciilor, lăsați mătura și acele în ogradă în zi de praznic și păstrați credința curată în piept. Așa ne-om ține neamul ocrotit de îngheț, degetele pline de vlagă și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Vânători-Neamț, pământul rodise cu belșug în fiecare toamnă, fiind păzit pe vecie de descântecul Catrinei și de credința neschimbată a podgorenilor.
... iar cine nu crede, să meargă la Vânători și să întrebe bătrânii locului, căci ei știu să spună povestea mai departe, din tată în fiu, până la sfârșitul veacurilor.
---
legenda 10
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii