01. (eseu, cybersonet)
ciclul „geometria fulgilor şi alte încercări de lumină”
Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (1)
Există un moment al anului în care lumea pare să-și abandoneze greutatea și să se întoarcă, măcar pentru o clipă, la geometria subtilă a începuturilor. Nu este primăvara – cu verdele ei ostentativ, nici vara – cu foiala ei luminoasă, nici toamna – cu ritualul ei teatral de desprinderi. Este iarna, mai ales decembrie, luna în care lumina și întunericul se caută unul pe altul ca două glasuri care nu pot cânta decât în duet.
În decembrie, totul pare pregătit să se destrame sau să renască, iar această evitare a alegerii, acest balans între hotare, conferă anotimpului o magie rară. Așa apare geometria fulgilor – semnul că natura încă știe să deseneze cu o răbdare infinită, acolo unde omul nu reușește decât să schițeze. Fiecare fulg, o miniatură de univers. Fiecare curbă străbătută de ger, o mică încercare de lumină. De aici se naște întreg ciclul ce urmează – un șir de 31 de sonete, câte unul pentru fiecare zi a ultimei luni din an, o lună care încetinește pașii lumii și îi dă ocazia să se privească în oglinda albă a zăpezii.
Dar pentru a pătrunde în aceste sonete, pentru a înțelege textura lor interioară, e nevoie de un ocol, de un drum preparatoriu, de o intrare lentă, asemenea acelei prime respirații pe care o iei când deschizi fereastra în dimineața primei ninsori. Preambulul acesta nu este doar o introducere – este un spațiu al așezării, al acordajului, un vestibul al anotimpului interior în care se va desfășura întreaga poezie.
Pentru iarnă nu te pregătești cu adevărat niciodată. Ea vine mereu ca o întrebare, ca un intermezzo, ca un alb care înghite resturile anului. Vine uneori cu blândețe, alteori cu forță, dar întotdeauna cu intenția aceea stranie de a te curăța, de a simplifica ceea ce viața complică fără măsură. Zăpada, înghețul, viscolul, burnița – toate aceste fenomene nu sunt doar stări ale cerului, ci și stări ale sufletului, manifestări ale unor trăiri pe care nu le putem rosti decât împrumutând vocea anotimpului.
Și poate tocmai acesta este motivul pentru care iarna, dintre toate anotimpurile, pare cel mai capabil să ne readucă la poezie. Ea ne obligă să încetinim, să privim, să ne descoperim contururile, dar și absențele. Ne obligă să ascultăm tăcerile dintre cuvinte, acele intervale fragile în care un fulg cade, un vânt răsucește aerul, o fereastră aburește în discreție. Iar dincolo de toate acestea, decembrie ne învață ceva ce uităm mult prea des: să fim contemporani cu noi înșine.
Tot ceea ce se va întâmpla în sonetele ciclului derivă din această încercare a luminii de a rămâne prezentă în mijlocul frigului. Pentru că iarna nu este doar un anotimp al înghețului, ci și unul al iluminării. Lumina iernii este o lumină disciplinată, austeră, deloc risipitoare. Este lumina care știe să se strecoare sub uși, să se așeze pe tâmplă, să atingă obrajii fără să ardă. Este lumina ce vine din interiorul lucrurilor, nu doar din exteriorul lor. Este lumina care spune adevărul prin absență, nu prin preaplin.
„Geometria fulgilor și alte încercări de lumină” nu ar fi existat dacă iarna nu ar fi știut să se lase citită. În fiecare fenomen meteorologic există un sens ascuns: ninsoarea este forma pură a melancoliei, viscolul este un ecou al neliniștilor noastre, înghețul este suspensia timpului, burnița este șoapta discretă a cerului, iar chiciura este înflorirea inimii în momentele cele mai reci. A le transforma în sonete înseamnă a le da voie să vorbească, să se exprime în arhitectura fixă și totuși elastică a poeziei.
Dar înainte de poezie vine întotdeauna povestea. Și înainte de poveste vine tăcerea. Iar înainte de tăcere vine acel spațiu alb, încă neumblat, în care se poate întâmpla orice – începutul primului fulg, prima senzație de frig, prima tresărire a unei amintiri. În acest spațiu alb se desfășoară preambulul, care încearcă să adune laolaltă câteva teme fundamentale ale iernii: memoria, trecerea, singurătatea, iubirea, introspecția, fragilitatea, reconstrucția.
Există o frumusețe aparte în felul în care zăpada uniformizează lumea. Ea nu acoperă doar drumurile, ci și asperitățile, graba, confuzia. Ea simplifică. Întinde o pânză albă peste ceea ce fusese haotic. Este ca și cum natura ar spune: „Dincolo de toate acestea, rămâne lumina”. Și atunci începe un alt fel de a vedea lucrurile – mai atent, mai interiorizat, mai lent.
Cei care iubesc iarna știu câteva adevăruri simple: că sunetul pașilor pe zăpadă e un fel de poezie în sine; că ninsoarea este o confesiune mută; că seara de decembrie are o intimitate pe care nicio altă seară nu o poate reproduce; că în ger există o sinceritate dureroasă, dar necesară; că lumina zilelor scurte are eleganța unei promisiuni care nu se grăbește să fie împlinită. Iar aceste adevăruri sunt semne ale unei lumi care încă mai poate fi simțită, nu doar trăită.
Iarna nu este niciodată doar rece. Ea este, paradoxal, un anotimp al apropierii, al intimității, al cuibăririi în spații mici și calde. Este anotimpul în care aprinzi o lumină nu doar pentru a vedea, ci pentru a fi împreună. Este anotimpul în care tăcerile oamenilor se rostogolesc una spre alta, ca niște bulgări de zăpadă, și devin, fără să-și propună, punți între suflete.
În toate culturile lumii, iarna este asociată cu moartea, dar și cu renașterea. Este finalul unui ciclu și începutul altuia. Este închiderea și deschiderea simultană. Este momentul în care tot ceea ce a fost se contractă într-un punct, pentru a putea exploda apoi în desfășurarea primăverii. În această dublă mișcare se ascunde însăși esența existenței noastre. Iarna ne arată că nimic nu dispare cu adevărat, ci doar se transformă. Că fiecare sfârșit este, în fond, un început în altă tonalitate. Că albul nu este un gol, ci o promisiune.
Așa se conturează cadrul pentru ciclul celor 31 de sonete: un univers alb, liniștit, dar plin de vibrații subtile; un spațiu în care timpul pare să fie încetinit de propria lui greutate; o realitate în care fenomenele meteorologice capătă o identitate sufletească. În acest univers, geometria fulgilor nu mai este doar un joc al naturii, ci devine o metaforă a fragilității noastre. Iar încercările de lumină sunt încercările noastre, de fiecare zi, de a deveni mai transparenți, mai calzi, mai vii.
[va urma…]
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii