01. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Prolog: „Pârga holdelor şi pecetluirea lui Gustar”
(Introducere în mitologia recoltelor și a hotarelor toamnei)
Cartea pe care o deschideți acum reprezintă al treilea stâlp de hotar din marea noastră călătorie prin memoria profundă a pământului românesc. Dacă primele două volume ne-au purtat prin lumina lungă a lui Cireșar și prin dogoarea necruțătoare a lui Cuptor, acum este timpul să intrăm în luna lui Gustar. Luna august reprezintă momentul marii nuntiri a roadelor, perioada în care ogoarele își dăruiesc ultimele spice de aur, livezile se închină sub greutatea fructelor coapte, iar viile adună cea mai curată dulceață în boabele lor sfințite. Totuși, sub mantia acestui belșug deplin, august ascunde un fior de melancolie aspră: este luna hotarelor cosmice, timpul în care vara începe să-și strângă încet veșmintele, lăsând loc primelor semne ale toamnei. „Se schimbă fața lumii”, spuneau bătrânii la Probejenie, simțind cum aerul dimineților devine jilav, iar apele curgătoare primesc răcoarea adâncurilor.
Cele zece legende care alcătuiesc acest volum sunt construite în jurul acestor treceri ritualice. În luna lui Gustar, omul tradițional nu era un simplu culegător, ci un păstrător riguros al unor tabuuri severe. Fiecare gest – de la retezatul stupilor în ziua Macaveiului Ursului până la ruperea pâinii exclusiv cu mâna de Tăierea Capului Sfântului Ioan – devenea un act de împăciuire a forțelor naturii. Pământul trebuia respectat, fiarele pădurii trebuiau îmbunate prin prinos de miere aruncat spre codru, iar uneltele ascuțite erau lăsate deoparte pentru ca Sfântul Vârtolomeu să nu „capseze” mâna lucrătorului. Magia de protecție a acestei luni este una defensivă, menită să zăvorească gospodăria în fața moroilor care fură mana vitelor sau în fața șerpilor ce încearcă să treacă pragul casei înainte de a intra în hibernare.
Prin rotirea graiurilor din cele cinci provincii istorice, textul capătă și în acest volum o textură arhaică densă. Coborâm de pe înălțimile Țării Bârsei, unde mocanii leagă gura lupilor cu noduri de lână și untură, spre culele Gorjului, unde vrăjitoarele culeg mătrăguna pe rouă și presară cenușă în jurul hambarelor contra trăsnetelor. Trecem apoi prin ocoalele Moldovei, unde fetele își spală norocul cu frunze îngălbenite, și ne așezăm în podgoriile Aradului pentru a asista la sperierea simbolică a pomilor neroditori cu toporul. Călătoria se încheie pe grindurile aspre ale Dobrogei, acolo unde fiarele vechi bat ritmul alungării târâtoarelor, iar sarea este aruncată în mijlocul vârtejurilor stârnite de vânt. Vă invităm să pășiți pe aceste hotare ale timpului, lăsând glasul gliei să vă vorbească despre sfințenia roadelor și despre nemurirea datinilor noastre.
legenda 24
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii