27. (poezie, cybersonet)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Seară de ianuarie
povestirile Dariei
Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.
Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani
Coroana de foc
Seara se adâncește fără zgomot. O simt cum își schimbă greutatea, ca o mantie care, pe măsură ce se așază, apasă tot mai ferm pe umeri. Ianuarie nu se grăbește niciodată; își construiește dominația lent, până când nu mai rămâne niciun colț de gând care să nu-i aparțină. Ninsoarea continuă, dar nu o mai privesc. Acum cade în mine, ca o pulbere rece peste jarul care nu se stinge.
Există o formă de putere în iubirea care nu te cruță. O putere pe care am învățat-o pe pielea mea, în serile în care apropierea ta nu însemna alinare, ci intensificare. Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, dar ai apăsat exact acolo unde respirația devine conștientă. Și, paradoxal, tocmai această presiune m-a ținut întreagă. Când iubirea apasă astfel, nu te strivește; te obligă să-ți aduni forțele într-un punct mai mic, mai dens.
Îți port imaginea ca pe o coroană grea. Nu e un ornament, nu e un semn de triumf. E făcută din lucruri care dor: priviri care au ars prea mult, cuvinte spuse prea târziu, tăceri care au apăsat mai tare decât orice reproș. Și totuși, în serile de ianuarie, această coroană devine caldă. Simt cum se încălzește încet, din interior, ca metalul ținut prea aproape de foc. Nu pot s-o dau jos. Poate nici nu vreau.
Mă așez din nou. Camera e acum pe deplin a serii. Lumina joasă îmi desenează conturul pe pereți, iar umbra mea pare mai mare decât sunt. Îmi trec mâna prin păr și simt căldura palmei rămânând acolo, câteva secunde, ca o amprentă. Corpul meu reacționează la aceste gesturi minore cu o seriozitate aproape solemnă. În ianuarie, fiecare atingere capătă greutatea unei decizii.
Te adresez din nou, cu o intimitate care nu cere răspuns. Tu ai fost mereu mai mult o prezență decât un interlocutor. Nu dialogam; ne confruntam. Între noi nu curgea un schimb egal, ci o tensiune constantă, ca într-un arc prea întins. Știam că, la un moment dat, ceva avea să cedeze, dar niciunul nu era dispus să fie primul. Iubirea ne ținea încordați, ca pe niște atleți ai simțirii, incapabili să renunțe fără a se simți învinși.
Îmi amintesc serile în care stăteam aproape și simțeam căldura ta fără să te ating. Era suficient să respiri lângă mine. Aerul dintre noi devenea mai dens, mai cald, ca într-o cameră prea mică pentru două trupuri care nu vor să se atingă încă. Acea căldură era o promisiune și o amenințare în același timp. Știam că, dacă am fi trecut pragul, nimic nu ar fi rămas la fel. Așa că rămâneam suspendați, în această stare de ardere controlată.
Acum, singură, îmi dau seama că această suspendare m-a definit mai mult decât orice gest consumat. Iubirea nu m-a învățat cum să posed, ci cum să rezist. Cum să port o intensitate care nu se descarcă, care nu se liniștește. În serile de ianuarie, acest tip de iubire revine cu o claritate dureroasă. E ca și cum frigul ar curăța tot ce e inutil, lăsând la vedere doar esența: presiunea, căldura, nevoia de a rămâne întreg sub greutate.
Mă ridic și mă apropii de sobă. Metalul e cald. Îmi țin palma aproape, fără să ating, și simt cum căldura îmi mângâie pielea, invizibil. E o atingere care nu lasă urme, dar care schimbă temperatura sângelui. Așa a fost și iubirea ta: nu m-ai atins întotdeauna, dar m-ai încălzit până în punctul în care frigul nu mai avea acces la mine. Chiar și acum, când ești doar o amintire activă, acest efect persistă.
Coroana de foc nu arde constant. Are momente în care pare să se stingă, apoi, fără avertisment, jarul se reaprinde. Un gând, o imagine, o frază spusă de cineva pe stradă — orice poate fi combustibil. În seara aceasta, e suficient zgomotul ninsorii pe pervaz. Fiecare atingere mică a fulgilor de sticlă pare să lovească exact în centrul acestei coroane, făcând-o să pulseze.
Îmi trec degetele peste tâmple, ca și cum aș putea simți metalul imaginar. Capul îmi e greu, dar nu de oboseală, ci de intensitate. Iubirea care a trecut prin mine nu m-a lăsat ușor. M-a încărcat. M-a făcut să port ceva vizibil doar pentru mine. Și, în mod straniu, această povară e și sursa unei intimități profunde cu mine însămi. Fără ea, aș fi fost mai liberă, dar și mai goală.
Seara continuă să apese, dar acum o face cu o căldură stranie. Frigul de afară e ținut la distanță de acest foc interior care nu se vede, dar care luminează fiecare colț al camerei. Ianuarie poate să coboare cât vrea; eu port în mine această coroană care nu se stinge. Iubirea m-a învățat să o port fără să mă plâng, fără să o arăt, ca pe un semn al unei lupte care nu s-a încheiat, ci s-a transformat.
Știu că urmează partea cea mai grea. După presiune vine confruntarea directă. După coroană, lupta. Seara încă îmi oferă un răgaz, o respirație adâncă înainte de a păși mai departe. Jarul e pregătit. Ninsoarea continuă. Și undeva, în acest echilibru fragil dintre frig și foc, iubirea își așteaptă următoarea formă.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii