28. (proză, eseu, povestire)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Seară de ianuarie
povestirile Dariei
Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.
Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani
Lupta
Seara nu mai oferă adăpost. A coborât suficient cât să nu mai lase loc pentru ezitări. Ianuarie știe acest moment și îl apasă cu o precizie aproape crudă. Simt cum liniștea se strânge în jurul meu, ca o centură care nu mai permite niciun pas înapoi. Acum nu mai e vorba de a purta sau nu coroana; acum e vorba de a rămâne dreaptă sub greutatea ei.
Tu apari clar. Nu ca amintire difuză, nu ca o prezență insinuată, ci ca o adresare frontală. Te simt în fața mea, chiar dacă spațiul e gol. Ești suficient de aproape încât să-ți pot ghici respirația, suficient de departe încât să nu te pot atinge. Această distanță exactă a fost întotdeauna câmpul nostru de luptă. Nici prea aproape, nici prea departe. Doar cât să doară.
De ce ai venit așa? Nu întreb pentru un răspuns. Întreb pentru tensiunea din întrebare. Tu știi că fiecare seară de ianuarie ne readuce în același punct, indiferent de câți ani au trecut. Iubirea noastră nu a știut să se consume; a știut doar să se adune. Și ceea ce se adună prea mult ajunge, inevitabil, să ceară confruntare.
Îmi simt corpul reacționând înaintea gândului. Mușchii se încordează ușor, ca înaintea unui gest care nu se va produce. Respirația mi se schimbă, devine mai adâncă, mai lentă. E semnul că lupta nu va fi una de cuvinte. Cu tine, niciodată nu a fost. Ne-am confruntat prin prezență, prin rezistență, prin refuzul de a ceda primul. Iubirea ne-a făcut adversari demni, nu amanți liniștiți.
Te apropii un pas — sau poate că doar eu îmi imaginez asta. Spațiul dintre noi se încălzește imediat. E aproape palpabil, ca aerul de deasupra sobei. Dacă aș întinde mâna, aș simți această căldură înainte de a te atinge. Dar nu o fac. Știu prea bine ce urmează după. Știu că, odată început, acest tip de apropiere nu mai poate fi controlat. Și lupta noastră a fost mereu despre control.
— De ce nu m-ai lăsat? îți spun în gând, cu o voce care nu cere scuze.
Pentru o clipă, am impresia că zâmbești. Nu e un zâmbet blând; e unul obosit, aproape tandru în cruzimea lui. Tu nu m-ai lăsat pentru că nici eu nu te-am lăsat. Am rămas unul în celălalt ca două forțe egale, imposibil de separat fără pierderi. Iubirea noastră nu a fost o îmbrățișare, ci o încleștare. Și, ca orice încleștare prelungită, a lăsat urme adânci.
Mă mișc prin cameră, încet, ca un animal care își măsoară teritoriul înainte de atac. Fiecare pas schimbă geometria luptei. Lumina joasă îmi desenează corpul în fragmente: o mână, un umăr, linia gâtului. Simt căldura pielii mele, amplificată de tensiune. E o senzație stranie: corpul e pregătit pentru apropiere, mintea pentru confruntare. Între ele se naște această luptă secundară, mai subtilă, dar la fel de intensă.
Tu rămâi nemișcat. Asta ai făcut întotdeauna. M-ai lăsat să mă apropii singură de margine. Știai că nu voi putea rezista. Știai că iubirea mea nu știe să se retragă elegant. Ea avansează până când întâlnește rezistență. Și tu ai fost cea mai solidă formă de rezistență pe care am cunoscut-o vreodată.
— Dacă aș fi cedat? întreb, mai mult pe mine.
Răspunsul e evident și, tocmai de aceea, dureros: nu am fi fost noi. Iubirea noastră a existat doar în această stare de tensiune maximă. În momentul în care unul ar fi cedat complet, celălalt ar fi rămas fără adversar și, implicit, fără sens. Ne-am ținut vii unul pe altul prin luptă. E o formă de intimitate pe care puțini o recunosc și și mai puțini o acceptă.
Mă opresc. Între noi, aerul e aproape fierbinte. Simt cum pielea mea reacționează, cum sângele se adună sub suprafață. Senzualitatea acestei lupte nu e una a gesturilor, ci a așteptării. A faptului că știm amândoi ce ar putea urma și refuzăm, încă o dată, să ducem lucrurile până la capăt. E un joc periculos, dar e singurul pe care l-am jucat vreodată bine.
Ianuarie strânge din ce în ce mai tare cercul. Afară, ninsoarea s-a îndesit. Fulgii lovesc geamul cu o perseverență aproape agresivă. Parcă ar vrea să ne forțeze mâna, să ne împingă spre o rezolvare. Dar nu există rezolvare pentru acest tip de iubire. Există doar etape. Iar aceasta este etapa confruntării, în care adevărul nu e rostit, ci simțit până la epuizare.
Te privesc — sau mă prefac că o fac. Nu mai contează. Prezența ta e suficientă. Simt că, dacă aș rosti acum un cuvânt greșit, totul s-ar putea prăbuși sau aprinde definitiv. Și poate că tocmai această fragilitate extremă e esența luptei noastre. Ne-am mișcat mereu pe muchie de cuțit, convinși că echilibrul precar e singura formă de existență posibilă pentru noi.
Respir adânc. Îmi las umerii să coboare o fracțiune de secundă. Nu e o capitulare, ci o pauză. Lupta nu se încheie; se suspendă. Știu că oboseala va veni curând, acea oboseală comună care ne-a legat întotdeauna mai mult decât orice victorie. Seara își apropie sfârșitul, iar noaptea își pregătește intrarea. Pentru moment, rămânem așa, față în față, doi adversari încălziți de același foc, incapabili să se retragă, refuzând să lovească decisiv.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii