30. (proză, eseu, povestire)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Seară de ianuarie - Marea interioară - povestirile Dariei (5)
Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.
Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani
Oboseala se retrage încet, nu pentru că a trecut, ci pentru că se dizolvă într-o stare mai largă. Simt cum ceva din mine se desface, ca și cum pereții interiori ar ceda fără zgomot. Nu mai e nevoie de apropierea ta directă pentru ca această mișcare să continue. Iubirea, odată aprinsă, își găsește propriile căi. În seara de ianuarie, ea nu mai stă într-un punct; se întinde, devine peisaj.
Mă gândesc la mine ca la o navă oprită temporar. Nu ancorată, doar încetinită. Afară, ninsoarea bate în continuare, dar acum o aud ca pe un val mărunt, repetitiv. Sunetul ei îmi intră în ritmul respirației. E ceva marin în această senzație, deși sunt departe de apă. Iarna știe să creeze mări interioare, adânci și reci, în care nu vezi țărmul, dar îl presimți.
Iubirea ta a fost, pentru mine, acest tip de mare. Nu m-a dus direct nicăieri. M-a purtat. Uneori prea repede, alteori aproape pe loc. În serile de ianuarie, simt din nou această mișcare lentă, aproape imperceptibilă, care nu are nevoie de vânt puternic. E suficientă diferența de temperatură dintre frigul de afară și căldura adunată în mine. Acolo se naște curentul.
Mă ridic și mă plimb prin cameră ca și cum aș măsura o punte imaginară. Pașii mei sunt mai siguri acum, dar nu mai sunt direcționați. Nu știu unde merg. Și, pentru prima dată în această seară, nu mă neliniștește acest lucru. Iubirea m-a obișnuit cu rătăcirea. M-a învățat că a nu avea un liman clar nu înseamnă a fi pierdut, ci a fi în deplasare continuă.
Îți simt prezența ca pe un reper care nu se vede. Nu ești un țărm, nu ești un port. Ești o constelație vagă, suficientă pentru a nu mă lăsa complet în derivă. Chiar și atunci când nu te privesc, știu că există un punct în care, dacă m-aș întoarce, te-aș găsi. Această certitudine m-a ținut în viață în mările mele cele mai întunecate.
Frigul încearcă din nou să pătrundă. Geamul respiră rece, iar aerul din cameră se schimbă subtil. Dar corpul meu nu mai reacționează defensiv. Jarul adunat mai devreme e acum răspândit uniform, ca o căldură internă care nu depinde de un foc anume. Îmi simt brațele, spatele, ceafa, toate scăldate într-o temperatură constantă. E o senzație de plutire calmă, rară, pe care doar ianuarie o permite.
Marea aceasta interioară nu e liniștită. Sub suprafața ei, simt mișcări lente, adânci. Gânduri despre timp, despre ce a fost și ce ar fi putut fi, se rostogolesc ca niște curenți subacvatici. Dar nu mai au violență. Iubirea le-a temperat, le-a făcut suportabile. A învățat apa să nu mai lovească țărmul cu furie, ci să se retragă și să revină într-un ritm mai vechi, mai înțelept.
Mă opresc din nou lângă fereastră. Afară, strada e aproape complet albă acum. Urmele pașilor au dispărut. Orașul pare suspendat, ca și cum ar fi fost pus între paranteze. În acest decor, propria mea rătăcire capătă o noblețe stranie. Nu sunt singura care plutește. Totul pare să fi acceptat această stare de derivă temporară.
Îți vorbesc fără cuvinte, ca unui companion invizibil de călătorie. Nu îți cer să mă conduci. Nici nu îți cer să rămâi. E suficient că ai fost și că, într-un fel, continui să fii parte din această mare care nu seacă. Iubirea nu m-a dus la liman, dar m-a învățat să nu mă tem de adânc.
Seara se subțiază. Simt cum noaptea se apropie nu ca o amenințare, ci ca o adâncire a apei. Totul devine mai lent, mai dens. Marea interioară nu se oprește; doar își schimbă nivelul. Știu că, odată cu noaptea, va veni un alt tip de tăcere, una care nu mai cere orientare, ci abandon controlat.
Pentru moment, rămân aici, pe această punte imaginară, cu frigul ținut la distanță de căldura care s-a răspândit în mine. Iubirea a devenit peisaj, iar eu navighez în el fără grabă. Nu caut încă un țărm. E suficient să știu că marea există și că, în seara aceasta de ianuarie, nu m-a înghițit.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii