29. (proză, eseu, povestire)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Seară de ianuarie - Oboseala comună - povestirile Dariei
Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.
Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani
După luptă, nu vine liniștea. Vine o formă de oboseală care nu seamănă cu nimic din ce cunoaștem în viața de zi cu zi. Nu e epuizarea care cere somn, nici cea care cere uitare. E o oboseală comună, ca o respirație sincronizată după o cursă dusă până la limită. O simt coborând încet din umeri, așezându-se în piept, în brațe, în fiecare mușchi care a fost încordat prea mult timp.
Tu ești încă acolo. Nu te-ai retras, dar nici nu te mai apropii. Distanța dintre noi s-a schimbat fără să ne mișcăm. Nu mai e câmp de luptă; e un spațiu de repaus tensionat, ca între două bătăi de inimă. În acest interval, iubirea își schimbă forma. Nu mai apasă, nu mai provoacă. Doar rămâne, grea și caldă, ca o pătură pusă peste un corp încă fierbinte.
Îmi simt respirația adâncă și lentă. Aerul intră cu greu, dar când iese, lasă în urmă o ușurare difuză. Îmi dau seama că mi-a fost dor de această stare. De momentul în care nu mai trebuie să dovedesc nimic, nici măcar mie. Cu tine, oboseala a fost întotdeauna un limbaj comun. Nu ne-am apropiat niciodată mai mult decât în clipele în care eram prea obosiți să mai jucăm roluri.
Mă așez. Nu ca o retragere, ci ca un gest firesc. Podeaua e rece, dar căldura din mine e suficientă încât să nu o simt imediat. Îmi sprijin spatele de perete și închid ochii pentru o clipă. În întunericul acesta scurt, prezența ta se schimbă din nou. Nu mai e adversar, nu mai e provocare. Devine ceva mai difuz, mai apropiat de o amintire caldă decât de o forță activă. Ești acolo ca cineva care a trecut prin același foc și a ieșit, ca mine, cu urme vizibile doar din interior.
Dacă aș întinde mâna acum, știu că nu m-aș lovi de rezistență. Nu pentru că ai ceda, ci pentru că lupta și-a pierdut sensul în această pauză. Oboseala ne-a adus într-un punct de echilibru precar, dar real. Între noi nu mai e tensiunea care cere confruntare, ci una care cere prezență. E o diferență subtilă, dar decisivă.
Îmi amintesc cum, în alte seri de ianuarie, ajungeam exact aici. După discuții care nu duceau nicăieri, după priviri care spuneau prea mult, ne așezam aproape unul de celălalt, fără să ne atingem. Era suficient să știm că suntem acolo, că împărțim aceeași oboseală. Corpurile noastre emanau căldură ca două sobe mici într-o cameră mare. Nu ne încălzeam doar pe noi; încălzeam spațiul dintre noi, făcându-l locuibil.
Acum, această căldură se întoarce. O simt adunându-se în palme, în ceafă, în piept. Îmi trec mâna printre sâni, încet, ca și cum aș verifica dacă jarul mai e acolo. Este. Nu arde violent, dar nu s-a stins. E o căldură stabilă, profundă, care nu cere nimic. În prezența ta, chiar și imaginară, corpul meu își permite acest tip de relaxare vigilentă. E o stare rară, aproape intimă în sine.
Te gândesc nu ca pe cineva care a rănit sau a fost rănit, ci ca pe cineva care a rămas. În mod paradoxal, faptul că nu am ajuns niciodată la o rezolvare ne-a oferit această formă de continuitate. Iubirea noastră nu s-a încheiat; s-a așezat într-un strat adânc, unde nu mai face zgomot, dar nici nu dispare. În serile de ianuarie, acest strat devine mai accesibil, ca și cum frigul ar subția pereții dintre prezent și ceea ce a fost.
Respir din nou, adânc. Oboseala nu mă trage în jos; mă ține pe loc. E un fel de ancoră blândă. Pentru prima dată în această seară, nu simt nevoia să mă mișc, să fac, să decid. Seara îmi permite să fiu doar aici, în acest echilibru fragil dintre frigul de afară și căldura care persistă în mine. Tu faci parte din această căldură, indiferent dacă ești sau nu cu adevărat prezent.
Știu că această stare nu va dura. Niciodată nu a durat. Dar tocmai caracterul ei trecător o face suportabilă și, într-un fel straniu, prețioasă. Oboseala comună e singurul armistițiu pe care l-am cunoscut vreodată cu adevărat. Nu ne promite nimic, nu ne cere nimic. Doar ne lasă să existăm, unul lângă celălalt, fără a ne ataca, fără a ne retrage.
Seara se apropie de limita ei. Simt cum noaptea începe să se infiltreze, nu prin întuneric, ci prin schimbarea densității aerului. Oboseala devine mai grea, mai așezată. Jarul rămâne. Știu că urmează altceva — o deschidere mai largă, o alunecare spre gânduri care nu mai sunt doar despre tine, ci despre mine în raport cu lumea. Dar, pentru câteva clipe, rămân aici, în acest armistițiu cald, purtându-te nu ca pe o rană, ci ca pe o prezență care a obosit odată cu mine.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii