26. (proză, eseu, povestire)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Seară de ianuarie
povestirile Dariei
Daria simte seara ca pe o adunare a corpului. Gesturile ei se micșorează, respirația se așază. Erotismul nu se arată, dar rămâne prezent ca o căldură constantă.
Moto: „Seara nu cere nimic, doar te păstrează.” Daria N. — 32 ani
Pragul serii
Seara se lasă încet, ca o palmă care apasă fără să lovească. Orașul își schimbă respirația, iar ianuarie o face mai adâncă, mai rece, ca și cum aerul ar fi fost scos din plămânii zilei și înlocuit cu un metal subțire. Ninsoarea cade mărunt, fără grabă, o pulbere care nu luminează, ci înfundă. Sub felinare, fulgii nu sclipesc: par mai degrabă niște gânduri albe, rătăcite, care nu știu unde să se așeze.
Mă opresc în prag. Nu e un prag al unei uși, ci unul al stării mele. Îl simt în stern, ca pe o bordură interioară peste care trebuie să trec. Înainte de el, ziua încă mai avea un rest de rațiune; după el, începe teritoriul în care lucrurile nu se mai explică, ci se ard. Ianuarie știe să construiască astfel de hotare. Nu le vezi, dar te împiedici de ele cu toată greutatea inimii.
Te gândesc. Nu ca pe o imagine, ci ca pe o presiune. Ești aici fără să fii, o prezență care nu ocupă spațiu și totuși îl îngustează. De fiecare dată când seara cade așa, cu ninsoare mică și cu lumini rare, revii nu ca amintire, ci ca forță. Nu te chem; nici nu te alung. Te las să fii exact ceea ce ai fost mereu: o tensiune care m-a ținut drept atunci când m-aș fi prăbușit mai ușor.
Frigul de afară îmi strânge obrajii, dar înăuntru se adună o căldură neliniștită. Nu e confort, e febră. O simt urcând lent, ca o flacără bine păzită, care nu are voie să lumineze prea tare. Mă dezbrac de palton și căldura camerei mă cuprinde imediat, indecent de blândă. Pereții păstrează mirosul zilelor trecute, al trupurilor care au stat aici, al timpului care s-a așezat în straturi subțiri, ca praful. Ating masa cu vârful degetelor; lemnul e cald, aproape viu. În ianuarie, orice suprafață caldă capătă o încărcătură intimă, ca o promisiune spusă în șoaptă.
Seara nu e încă noapte. E un interval neliniștitor, în care lucrurile se pregătesc. Simt asta în felul în care tăcerea se adună. Nu e liniște, ci o acumulare, ca înaintea unui cuvânt greu. Mă așez și rămân nemișcată. Îmi ascult corpul. Umerii sunt încă încordați, ca după o luptă purtată fără martori. Pieptul mi se ridică și coboară rar. Respirația mea sună mai tare în ianuarie; aerul rece o face să pară un act conștient, nu un reflex.
Te adresez fără să deschid gura. Tu, care ai fost cândva mai mult decât o persoană. Tu, care ai devenit un fel de lege interioară. Nu m-ai cruțat niciodată și, ciudat, tocmai asta te face să revii cu atâta putere în serile ca aceasta. Iubirea nu m-a mângâiat în tine; m-a strâns. M-a încins. M-a ținut într-o stare de alertă care seamănă prea puțin cu fericirea și prea mult cu supraviețuirea. Și totuși, în seara asta, recunosc că mi-e dor de această strângere.
Mă ridic și aprind o lumină mică, laterală. Nu suport plafoniera în ianuarie; e prea directă, prea rece. Lumina aceasta, joasă, se așază pe piele ca o pătură subțire. Umbrele se alungesc și camera pare mai mare, mai permisivă. Îmi desfac nasturii încet, nu din cochetărie, ci din nevoia de a simți aerul cald pe piept. Pielea reacționează imediat, ca și cum ar fi așteptat un semn. În frig, corpul învață să se bucure de gesturi mici. Un nasture desfăcut devine un eveniment.
Seara apasă, dar nu zdrobește. Are ceva dintr-o coroană grea, purtată fără fast. O simt pe frunte, imaginar, ca pe un cerc de foc stins. Ianuarie nu oferă ornamente, doar greutăți. Și poate că iubirea adevărată arată așa: nu ca o podoabă, ci ca o responsabilitate care te face mai atent la fiecare pas. În prezența ta, am învățat să merg încet. Să nu risipesc nimic. Nici durerea.
Îmi amintesc serile în care stăteam aproape, fără să ne atingem. Era suficient spațiul dintre noi, încărcat ca aerul dinaintea unei ninsori mari. Mă gândesc la căldura care se aduna acolo, în intervalul acela fragil. Nu era nevoie de mai mult. Ianuarie ne învățase deja că apropierea nu e o chestiune de gesturi mari, ci de temperatură. Când e frig afară, două corpuri care stau aproape pot schimba climatul unei încăperi.
Acum sunt singură, dar corpul meu nu a uitat. Memoria lui e mai fidelă decât a minții. Îmi trec palma peste antebraț și simt căldura adunată sub piele. E un gest simplu, aproape banal, și totuși are ceva intim, ca o confesiune făcută în șoaptă. Senzualitatea nu vine din exces, ci din economie. Ianuarie e profesorul sever al acestei lecții.
Mă apropii de fereastră. Afară, ninsoarea continuă să cadă, egal, fără intenții. Strada e aproape goală. O siluetă trece grăbită, cu umerii strânși. Mă gândesc cât de diferit se trăiește iubirea iarna. Vara o risipește, o face vizibilă, aproape ostentativă. Iarna o adună, o comprimă, o face mai densă. Seara de ianuarie e o cameră mică în care sentimentele nu au unde să fugă.
Te simt din nou, ca pe o prezență care se apropie de spatele meu. Nu te întorci niciodată frontal; apari mereu din unghiul mort al atenției. Dacă aș închide ochii, aș putea jura că ești aici, la o palmă distanță. Căldura ta imaginară se suprapune peste a mea și, pentru o clipă, nu mai știu care e a cui. Nu e o iluzie plăcută; e una necesară. În ianuarie, mintea are nevoie de astfel de suprapuneri ca să nu înghețe.
Seara înaintează. Pragul a fost trecut. Simt asta în felul în care gândurile mele devin mai lente, mai grele. Ziua nu mai are nicio pretenție. Rămâne doar această ardere controlată, acest foc care nu se vede, dar care ține pereții în picioare. Iubirea, în forma ei adevărată, seamănă cu focul din sobe vechi: nu flacără, ci jar. Și jarul acesta, în seara de ianuarie, începe să se adune.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii