01. (jurnal de călătorie)
~ ciclu Marea buclă: 15 jurnale pe cărarea tăcerii ~
Autori: Elena Dumitrescu & Marian Ionescu
Mănăstirea Hurezi
jurnal de călătorie
Simfonia în alb şi lut ars
„Lutul din mâna olarului și omul din mâna timpului, amândoi își caută forma.”
Taina cercului perfect și chemarea Horezului
Totul a început cu o farfurie din ceramică pe care Elena o cumpărase cu ani în urmă și pe care o ținea pe biroul ei ca suport pentru agrafe. O privisem de sute de ori: un cerc concentric din lut ars, pe care fusese desenat un cocoș cu penaj verde și cafeniu, înconjurat de spirale fine. În acea dimineață de august 2022, în timp ce împachetam trepiedul în portbagaj la Călimănești, am privit soarele care răsărea roșu deasupra versanților și am realizat că lăsam în urmă asprimea pietrei medievale pentru a intra în țara lutului moale și a rafinamentului brâncovenesc. Există un mister nescris în modul în care o comunitate întreagă, cea de la Horezu, a reușit să transforme pământul comun sub picioarele noastre într-un brand mondial recunoscut de UNESCO. Cum se face că un simplu instrument – roata olarului – poate concura în precizie cu lentila aparatului meu foto? Aceasta a fost întrebarea care ne-a mânat spre sud-vest, lăsând Valea Oltului pentru a urca dealurile domoale ale Vâlcii, spre ceea ce istoricii numesc „capodopera stilului brâncovenesc”.
Drumul național DN67 ne-a purtat printr-un peisaj pitoresc, unde pădurile de stejar alternau cu livezi bătrâne de pruni. Elena citea cu voce tare pasaje din jurnalul de epocă al secretarului lui Constantin Brâncoveanu, Del Chiaro, iar eu încercam să îmi imaginez cum arăta această zonă în 1690, când voievodul a decis să ridice aici nu doar o mănăstire, ci o așezare culturală completă. Când am virat la dreapta spre mănăstire, lăsând în urmă drumul principal, zgomotul mașinii a fost absorbit instantaneu de liniștea seculară a codrilor de sub munte. Am parcat sub niște tei uriași și am simțit că pășim într-o altă dimensiune a esteticii românești: una în care albul imaculat al zidurilor și roșul pământiu al țiglelor de lut desenau o geometrie a păcii absolute.
Albul Brâncovenesc și dialogul formelor în mișcare
Nu poți înțelege Hureziul stând pe loc. Trebuie să mergi de-a lungul loggiilor, să urci treptele din piatră de Albești și să lași perspectiva curții interioare să se schimbe sub ochii tăi. Am intrat prin turnul clopotniței masive și am simțit un șoc vizual de o eleganță rară. Spre deosebire de Cozia cea sobră și militară, Hureziul este o poezie a deschiderii, a luminii și a dialogului cu natura. Curtea interioară, dominată de biserica mare, este înconjurată de foișoare și galerii cu arcade semicirculare susținute de coloane din piatră dăltuită cu motive florale renascentiste și orientale.
„Marian, privește pridvorul ăsta,” a exclamat Elena, atingând cu degetele o coloană sculptată. „Nu pare o biserică făcută ca să te sperie. Pare o casă domnească, un spațiu al dialogului.”
Am ridicat aparatul foto, montând un obiectiv super-grandangular pentru a surprinde ritmul arcadelor. Stilul brâncovenesc este, în esență, un stil al echilibrului: preia rigoarea bizantină, o îmbogățește cu decorațiunile baroce italiene transmise prin filieră constantinopolitană și o așază pe simplitatea pridvorului țărănesc românesc. Albul varului de pe ziduri, reîmprospătat recent, reflecta lumina puternică de august într-un mod care transforma fiecare colț de umbră într-o nuanță de albastru pal. În timp ce mergeam pe coridoarele etajului, unde se aflau chiliile și fosta reședință domnească, am realizat că această mănăstire a fost gândită ca o curte a artelor. Aici, Constantin Brâncoveanu a adus cei mai buni meșteri ai epocii: zidari, sculptori în piatră ca Ioan Caragea, și pictori de geniu precum grecul Constantinos și românul Ioan. Fiecare detaliu, de la balustradele traforate din piatră până la feroneria elegantă a ușilor, trăda o căutare obsedantă a perfecțiunii formei. Hureziul nu este doar un monument istoric; este un manifest cultural din piatră și var, strigătul de demnitate al unei epoci care a preferat martiriul în locul compromisului cultural.
Popasul în atelierul Meșterului Ștefan și taina lutului viu
Căutarea misterului ceramicii de Hurez ne-a condus la doar doi kilometri de mănăstire, în satul Olari. Acolo, pe o uliță unde la fiecare poartă atârnau sute de vase colorate, l-am întâlnit pe meșterul Ștefan. Un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu mâinile permanent pătate de o peliculă cenușie de lut uscat și cu ochi de culoarea chihlimbarului. Atelierul lui mirosea a pământ reavăn, a lemn ars în cuptor și a vopsea proaspătă. Ne-a primit fără ceremonii, așezându-se direct pe scaunul din fața roții sale din lemn, acționată cu piciorul.
„Voi, la București, credeți că lutul e doar noroi,” a început meșterul Ștefan, trântind cu forță o bucată brută de pământ pe centrul roții. „Dar lutul ăsta are suflet, taică. Îl aducem de pe dealul Galbenu, de la adâncime, de unde nu a fost atins de chimicale. Îl lăsăm să înghețe o iarnă întreagă ca să se curețe, apoi îl frământăm cu picioarele până devine moale ca untul. Dacă ai o singură pietricică în el, când îl pui pe roată îți taie degetul și îți strică vasul.”
Am privit hipnotizat cum piciorul meșterului a început să miște roata într-un ritm cadențat. Mâinile lui, aspre în aparență, au îmbrățișat bucata de pământ. Într-o fracțiune de secundă, sub presiunea degetelor sale mari, lutul a început să urce, transformându-se dintr-un bloc inform într-un cilindru perfect, apoi într-o formă bombată, devenind în final o strachină elegantă. Elena scria cu o viteză uluitoare, absorbită de fluiditatea mișcării, în timp ce eu am setat aparatul pe modul rafală pentru a captura modul în care apa de pe degetele olarului zbura în stropi fini sub efectul forței centrifuge.
„Și cum desenați cocoșul?”, am întrebat, fascinat de precizia geometrică a formei proaspete.
„Aici e taina cea mare,” a spus Ștefan, oprind roata cu talpa mătăhăloasă a pantofului uzat. „Nu folosim pensule moderne. Folosim un corn de vită, găurit în vârf, în care punem o pană de gâscă. Vopseaua o facem noi, din pământuri colorate: roșul e din argilă arsă, verdele din oxid de cupru, iar cafeniul din minereu de fier de la munte. Desenul se face când vasul e încă umed, 'verde' cum îi spunem noi. Când tragi linia cu cornul, vopseaua intră în carnea lutului. Dacă greșești o singură linie, nu o mai poți șterge. Trebuie să ai mintea curată și mâna sigură ca a unui chirurg.”
Meșterul ne-a arătat apoi tehnica numită „Gaița” – modul în care cu un fir de păr de porc se trag linii fine peste cercurile concentrice pentru a crea efectul de spirală sau de pânză de păianjen. Am înțeles atunci că ceramica de Hurez este o prelungire directă a stilului brâncovenesc de la mănăstire: aceleași spirale pe care le văzusem sculptate în piatra coloanelor se regăseau acum, transpuse cu o simplitate genială, pe spatele unei străchini de lut destinat mesei unui țăran.
Popasul în atelierul Meșterului Ștefan și taina lutului viu (Continuare extinsă)
Soarele a coborât dincolo de coama Dealului Galbenu, lăsând în urmă un amurg violet care a domolit dogoarea acelei zile de august 2022. Meșterul Ștefan nu ne-a lăsat să plecăm. Ne-a invitat să rămânem în curtea lui pentru ceea ce el numea „botezul focului” – momentul culminant în care strachina de lut își pierde fragilitatea pământească și devine eternă. În spatele atelierului, într-un colț de ogradă străjuit de tufe mari de soc, se înălța cuptorul tradițional. Era o construcție conică, semisubterană, din cărămidă refractară arsă de sute de ori, acoperită cu un strat gros de lut bătătorit care o făcea să semene cu un mic vulcan noroios, adormit în iarba serii.
Curtea mirosea intens a lemn uscat de fag și a fum dens, amărui. Meșterul Ștefan, ajutat de fiul său cel mare, lucrase încă de la amiază la încărcarea cuptorului. Sute de vase, străchini, ulcioare și amfore – toate pictate manual cu migală cu ajutorul cornului de vită și al gaiței – fuseseră stivuite cu o grijă milimetrică în interiorul bolții de cărămidă. Fiecare vas trebuia așezat în așa fel încât fluxul de aer fierbinte să circule liber prin rețeaua complexă de toarte și margini, fără ca piesele să se atingă direct, riscând să se lipească sub efectul vitrificării.
„Dacă atingi două vase verzi în cuptor,” ne-a explicat Ștefan în timp ce potrivea o bucată masivă de lemn în gura vetrei, „vopselele se topesc împreună și se distrug reciproc. Focul ăsta e ca o judecată: scoate la lumină tot ce-i bun și arde tot ce-i prefăcătorie. Dacă o strachină are o bulă mică de aer ascunsă în carne, acum explodează și le sparge și pe cele de lângă ea.”
Am privit cum meșterul a aprins primul mănunchi de vreascuri. Flăcările au izbucnit violent, luminând de jos în sus chipul lui transpirat și plin de funingine, dându-i o alură de alchimist antic. Pentru un fotograf, acel moment a fost un regal de contraste vizuale. Am renunțat la trepied și am tras direct din mână, crescând ISO-ul pentru a surprinde dansul scânteilor portocalii care se ridicau din gura cuptorului, pierzându-se în cerul nopții de august, unde primele stele începuseră deja să sclipească cu o claritate de gheață. Elena s-a așezat pe o buturugă de fag, aproape de căldura vetrei, cu carnețelul deschis pe genunchi. Lumina roșiatică a focului îi juca pe față, iar umbra ei se proiecta uriașă pe peretele atelierului.
Arderea ceramicii de Hurez este un proces de lungă durată, care cere o vigilență de fier. Timp de mai bine de opt ore, temperatura din interiorul cuptorului trebuia ridicată treptat, până când atingea pragul critic de aproape o mie de grade Celsius. Meșterul Ștefan nu folosea termometre moderne sau senzori laser. El măsura căldura doar cu ochii, privind prin orificiul de vizitare din partea superioară a cuptorului. „Când lutul devine alb-gălbui, ca soarele la amiază, atunci știi că e gata,” ne-a șoptit el, în timp ce mai arunca doi butuci grei în vatră.
În jurul orei unsprezece din noapte, atmosfera din curte devenise de un misticism aproape palpabil. Calea Lactee se desfășura deasupra Horezului ca o spirală uriașă de argint, oglindind fidel spiralele de pe vasele care se coceau în pântecele de lut al cuptorului. Elena a ridicat privirea spre cer, apoi s-a întors spre mine: „Marian, privește analogia asta perfectă. Brâncoveanu a căutat armonia cosmică în simetria mănăstirii, olarul o caută pe roată, iar universul o desenează deasupra noastră. Toți folosim același limbaj al cercurilor.”
Am încuviințat în tăcere, ascultând pârâitul lemnelor în foc și foșnetul nocturn al pădurii de tei din apropiere. Socializarea în acea noapte de august 2022 a avut gust de pâine caldă, slănină afumată și ceapă roșie, pe care soția meșterului ni le-a adus pe un fund de lemn, alături de o cană cu țuică bătrână de prune, fiartă la marginea cuptorului. Stând acolo, cu spatele mângâiat de răcoarea nopții montane și cu fețele încălzite de dogoarea vetrei, am realizat că taina Hurezului nu se află doar între zidurile mănăstirii, ci se transmite organic prin acești oameni care continuă să îmblânzească focul și pământul sub privirea tăcută a stelelor.
Momentul Culminant: Liturghia luminii din Biserica Mare
A doua zi dimineață, cu mirosul de fum de fag încă impregnat în haine, ne-am întors la Mănăstirea Hurezi pentru a asista la slujba de dimineață. Trecerea de la profanul sacru al cuptorului de lut la sacrul liturgic al ctitoriei brâncovenești a fost firească, ca o continuare a aceleiași căutări de sens. Am pășit în interiorul bisericii mari, cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, într-un moment în care razele soarelui de dimineață străpungeau ferestrele înalte ale turlei, tăind întunericul naosului în coloane groase de lumină aurie.
Interiorul mănăstirii este un triumf al iconografiei românești de secol al XVII-lea. Toate frescele au fost realizate de echipa de meșteri condusă de Ioan și Constantinos, aceiași artiști care au definit estetica epocii brâncovenești. Ceea ce frapează aici este densitatea compozițională și rafinamentul detaliilor. Spre deosebire de asprimea bizantină medievală pe care o văzusem la Cozia, la Hurezi personajele au trăsături mai blânde, veșminte faldurate cu o eleganță aproape renascentistă și gesturi pline de o noblețe firească.
M-am oprit în fața tabloului votiv, o compoziție monumentală care ocupă întregul perete de vest al pronaosului. Aici este reprezentată întreaga familie a lui Constantin Brâncoveanu: voievodul, doamna Marica, cei patru fii ai lor (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cele șapte fiice. Este o imagine de o demnitate tragică dacă o privești prin prisma istoriei. În acel august 2022, la sute de ani de la martiriul lor din 1714 de la Constantinopol, chipurile lor continuau să privească pelerinii de pe zidurile mănăstirii, imaculate și neschimbate.
Marian a montat un obiectiv fix, cu o diafragmă foarte deschisă, pentru a izola detaliul coroanei domnești a lui Brâncoveanu de restul compoziției. În vizor, aurul pictat al coroanei strălucea sub reflexia lumânărilor aprinse de credincioși. Ceea ce face ca acest tablou votiv să fie unic este realismul portretelor; nu mai avem de-a face cu niște arhetipuri hieratice, ci cu fețe umane reale, cu priviri încărcate de o melancolie profundă, de parcă voievodul ar fi anticipat destinul tragic ce avea să îi lovească familia. Cântările monocorde ale maicilor, care răsunau din strană, se împleteau perfect cu această atmosferă de o eleganță sobră, transformând spațiul interior într-un templu al memoriei neamului, unde arta și credința au învins, în cele din urmă, securea călăului.
Calendar Spiritual: Simboluri în paraclis și taina cocoșului treaz (Continuare extinsă)
Înainte ca soarele amiezii să transforme curtea interioară a Hureziului într-un cuptor de lumină, maica Ecaterina, o monahie cu mișcări lente și privire odihnită, ne-a deschis ușa paraclisului de pe latura de nord a incintei. Acest spațiu mai mic, o adevărată bijuterie arhitecturală destinată rugăciunii intime a ctitorilor, adăpostește o pictură de o finețe rar întâlnită. Aerul de aici era saturat de un miros fin de ceară și busuioc uscat. Imediat ce am trecut pragul, am observat repetiția unui motiv care ne obsedase în ultimele două zile: pasărea mândră, cu penaj bogat, sculptată în piatra balustradei și zugrăvită discret în chenarele ce separau scenele biblice. Era cocoșul, un simbol pe care îl văzusem cu câteva ore mai devreme luând formă din lutul meșterului Ștefan.
M-am oprit în fața unei arcade traforate, reglând focalizarea aparatului foto pe o sculptură în basorelief. „Maică,” am întrebat-o pe ghida noastră, lăsând aparatul să atârne la piept, „cum se face că o pasăre atât de legată de curtea țărănească, o pasăre pe care o asociem mai degrabă cu viața profană, a primit un loc atât de de cinste în arhitectura sacră brâncovenească și, mai apoi, pe toate strachinile olarilor?”
Maica Ecaterina a zâmbit discret, așezându-și palmele încrucișate în mânecile largi ale rasei negre. „Domnule fotograf, în biserică nimic nu este decor pur, totul are un glas teologic. Lumea modernă vede în cocoșul de Hurez doar un suvenir frumos din ceramică, un desen colorat. Dar pentru voievodul Constantin Brâncoveanu și pentru meșterii săi, cocoșul era simbolul vigilenței spirituale absolute. Este pasărea luminii, cea care strigă în miezul nopții, vestind victoria soarelui în fața întunericului. În sens teologic, el reprezintă sufletul creștinului care nu adoarme în păcat, ci stă treaz, așteptând Venirea Domnului.”
Elena asculta fascinată, cu carnețelul sprijinit de peretele răcoros al paraclisului. Maica a făcut un pas spre fereastră, lăsând lumina să îi lumineze profilul sever. „Gândiți-vă la Evanghelie,” a continuat ea cu o voce caldă, dar fermă. „Cocoșul este cel care i-a amintit Sfântului Apostol Petru de lepădare, trezindu-i conștiința prin strigătul său. Brâncoveanu a trăit într-o epocă extrem de periculoasă, înconjurat de imperii care voiau să strivească țara. El trebuia să fie mereu treaz, să aibă o vigilență de vegheator. De aceea a pus acest simbol peste tot: ca un memento pentru sine și pentru urmașii săi. Iar olarul din sat, când desenează pasărea pe lutul ars, preia fără să știe aceeași rugăciune a trezviei.”
Această explicație a maicii Ecaterina a unit instantaneu toate piesele puzzle-ului nostru. Estetica brâncovenescă nu era o simplă imitație a barocului apusean, ci o asimilare profundă a unor simboluri universale, filtrate prin trăirea ortodoxă și geniul popular. Cocoșul de Hurez nu era doar o emblemă regională, ci o scrisoare teologică trimisă peste veacuri, scrisă cu dalta în piatră și cu pana de gâscă pe lut.
Gândul de seară: Bilanțul de pe drumul retrospectiv
Ora plecării a sosit mult prea repede, așa cum se întâmplă mereu în locurile unde timpul pare să își încetinească cursul. Înainte de a urca în mașină, ne-am oprit preț de câteva clipe în afara zidurilor mari, privind retrospectiv complexul mănăstiresc ce strălucea sub ultimele raze ale după-amiezii. Liniștea locului era acum întreruptă doar de foșnetul frunzelor de tei și de clinchetul îndepărtat al unei turme de oi care cobora de pe deal.
Am privit-o pe Elena, care ținea strâns la piept o strachină dăruită de meșterul Ștefan înainte de plecare – o piesă unică, scoasă caldă din cuptor, pe care cocoșul cafeniu părea că își deschide aripile dincolo de marginile de lut. „La ce te gândești, Marian?”, m-a întrebat ea, observând că privesc lung spre turnul clopotniței.
„Mă gândesc la transformarea formelor, Elena,” i-am răspuns, pornind motorul mașinii. „La cum o idee teologică înaltă, născută în mintea unui voievod martir și a unor pictori învățați, a putut să coboare în curtea unui olar și să devină una cu pământul țării. Hureziul ne-a învățat că frumusețea adevărată nu este un lux izolat, ci o realitate care trebuie să respire prin toate straturile vieții: de la fresca din altar până la strachina din care mănâncă un pelerin. Plecăm de aici cu o lecție despre vigilență și echilibru. Într-o lume care își pierde adesea busola, locul acesta rămâne o ancoră imaculată de var și lumină.”
Am rulat încet pe aleea cu tei, lăsând în urmă capodopera brâncovenească a Vâlcii. Traseul nostru circular își continua dinamica, purtându-ne spre vest, spre Gorjul stâncos și tăcerile Tismanei, dar în minte ne rămânea întipărit strigătul de piatră al cocoșului de Hurez, amintindu-ne să rămânem treji pe tot parcursul acestui pelerinaj spiritual.
Notă muzicală
Pentru a încheia acest al treilea jurnal dedicat lutului transformat prin foc și simbolurilor care veghează timpul, am ales un cântec folk liniștit, de seară, compus pentru a însoți pelerinii pe drumurile lungi dintre dealurile Olteniei:
„Strigătul cocoșului de lut”
(compoziție folk proprie pentru finalul jurnalului 3)
„Roata se-nvârte, pământul vorbește,
O pană de gâscă pe lut desenează,
În paraclis o măicuță șoptește
Despre pasărea albă ce încă veghează...
Focul s-a stins, dar rămâne o urmă,
O stea din Hurez ce pe cer nu mai curmă.”
---
* Anul călătoriei: August 2022 (Un an plin de libertate de mișcare recâștigată, o vară toridă în care turismul cultural și meșteșugurile tradiționale au explodat ca formă de terapie prin frumos)
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
* Personaj local invitat: Meșterul Ștefan (olar din satul Olari de la poalele mănăstirii, păstrător al secretului culorilor de Hurez)
---
## Jurnalul 3:
* Anul călătoriei: August 2020 (Perioada marcată de distanțare socială, măști purtate în curtea mănăstirii și o liniște atipică)
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii