08. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Sperietoarea din livezi şi Claca de Aur (Arad)
Motto:
„Nu tăia pomul din dâmb,
Că la anul se va strânge,
Rod bogat pe ramul strâmb,
Aur dulce ne-o aduce.
– Din bătrânii podgorenii de la Ghioroc
Livezile mute de pe dâmburi și frica toporului
În a paisprezecea zi a lunii lui Gustar, când soarele de august abia își ridica geana de aur peste pusta Aradului, o liniște grea și plină de tăinuire se așezase peste livezile mândre de la poalele Șiriei. Era Praznicul Livezilor, un hotar de spaimă și credință pentru toți gospodarii din vest, căci în această zi sfântă se hotăra soarta pomilor neroditori. Rânduiala din bătrâni era neiertătoare: dacă un păr ori un cireș rămăsese sterp în acea vară, lăsând frunzele să se usuce de vii sub arșiță fără să fi dat nicio fărâmă de rod, gospodarul trebuia să meargă în livadă înainte de ceasul amiezii, purtând o secure grea sau un topor lucitor pe umăr. Se prefăcea că vrea să taie pomul din temelie, lovind ușor coaja, iar soția ori un prunc din ogradă trebuia să intervină iute, strigând cu putere și promițând rod bogat pentru anul ce venea. Se credea din moși-strămoși că pomul se sperie de tăișul de fier și adună vlagă nouă în rădăcini, ferit fiind apoi de omizile rele și de înghețul năpraznic al iernii prin legarea tulpinii cu ultimele paie împletite de la seceriș.
In satul Covăsânț trăia un fecior destoinic și meșter mare în îngrijirea târnovurilor, pe nume Petru al lui Avram. El o iubea pe Rozalia, o copilă cu ochii albaștri ca cerul pustei în amiezele bune și părul de culoarea alamei curate. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acel an, cel mai mândru nuc din spatele ogradei lor, un pom bătrân sădit de bunicul fetei, rămăsese mut și sterp, lăsând crengile golașe să se umple de goz uscat și găteje fără nicio nucă. Gospodarii se temeau că blestemul sterilității se va întinde peste toată livada, lăsând feleții din pivnițe fără nicio picătură de dulceață și ogoarele fără spor.
Bunicul Rozaliei, uncheșul tăcut pe nume moș Pavel, păși în bătătura casei ținând în mână o secure grea de oțel și o funie lungă împletită din ultimele paie de grâu strânse de la claca de aur.
– Măi Petre, fecior, glăsui bătrânul cu vocea așezată, privind spre dâmbul unde nucul cel sterp își ridica ramurile golașe, ia toporul ăsta și hai în livadă! Soarele atinge cumpăna și e ceasul sperierii pomilor. Eu am să vin în urma ta, iar când o părea că lovești scoarța, ai să vezi cum Rozalia o striga ritualul de salvare. De nu trezim nucul din amorțeală acum și de nu-i legăm tulpina cu paiele secerișului, ne piere tot sporul fructelor și iarna o să ne usuce și ultimele rădăcini din târnovuri!
Petru prinse securea, își strânse chimirul lat de piele și porni spre dâmb, simțind cum fiorul spaimei și al speranței îi clocotea în piept sub cerul alb de august.
Toporul de fier și descântecul nucului sterp
Petru ajunse în vârful târnovului exact în clipa în care soarele lui Gustar se așeza la amiază, arzând pusta cu o lumină orbitoare. Nucul cel bătrân stătea nemișcat, cu ramurile lui noduroase întinse spre cer ca niște brațe uscate, pline de goz și găteje fără nuanță de rod. Flăcăul își scuipă în palme, își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă și, prefăcându-se a fi plin de mânie, ridică securea cea grea deasupra scoarței groase, izbind ușor trunchiul cu dosul fierului.
Rozalia sări iute din hățișuri, cu marama fluturând sub adierea pustei, și prinse cu ambele mâini coada toporului, în timp ce moș Pavel începea să împletească funia de paie. Copila își ridică glasul cel dulce peste livezi și prinse a striga cu putere Descântecul Sperietoarei:
Nu tăia pomul cel mândru,
Că la anul o da rodul!
O da rod cât pentru zece,
Văpaia din el s-o trece!
Sperie-te, nucule, de fier,
Să aduni vlagă sub cer!
Să nu ai omizi în floare,
Nici îngheț la rădăcine!
Cum se leagă paiele-acum,
Strânse din holds de pe drum,
Așa sporul se adune,
Peste crengile bătrâne!
Fugi, omidă dăunătoare,
Să nu atingi frunza-n soare!
Nucul roade o purta,
Toamna ne-o îndulci,
Fierul greu în cui o sta,
Viața-n pom s-o trezi!
Cum isprăvi de rostit cele descântecul, un fior adânc păru că străbate tot trunchiul nucului sterp. O foșnire ușoară, deși vântul nu sufla deloc prin târnovuri, se auzi prin puținele frunze verzi, iar din crăpăturile scoarței prinse a picura o sevă proaspătă și mirositoare. Petru coborî iute securea, iar moș Pavel înfășură strâns funia lungă din ultimele paie de la seceriș în jurul tulpinii tinerilor, legând un nod protector care să ferească pomul de înghețul năpraznic al iernii ce bătea la ușă. Minunea se săvârșise: nucul cel bătrân fusese trezit din amorțeală prin frica tăișului și prin credința podgorenilor din Covăsânț.
Claca de Aur din pustă și bucuria roadelor
Feciorii și fetele din Covăsânț coborâră de pe dâmbul livezii tocmai când soarele lui Gustar începea să se înmoaie spre marginea dinspre apus a pustei Aradului. Când intrară în bătătura casei, moș Pavel așeză securea de oțel pe prispă și privi cu mulțumire cum nucul cel bătrân părea că respiră ușurat în lumina caldă a amurgului. Pe ulițele satului, gospodarii lăsaseră lucrurile grele și se strânseră cu toții în ogradă pentru Claca de Aur, aducând ultimele snopuri de grâu curat pentru a fi treierate cu rânduială.
Femeile aduseseră strachini mari de lemn pline cu colaci împletiți și turte coapte pe plită, iar bărbații umpleau feleții din pivnițe cu mied vechi, lăsând jocurile și cântecele așezate ale vestului să răsune peste târnovuri.
– Mândră treabă făcurăți, copii! glăsui moș Pavel, ridicându-și cana de lut în fața podgorenilor adunați la ospăț. Sperieți pomul sterp la timp și-i legarăți tulpina cu paiele sfințite ale secerișului. De azi înainte, omizile n-or mai avea căutare în livada noastră, iar nucul cel bătrân o să ne dea rod bogat cât pentru zece veri la un loc!
Rozalia își netezi marama de borangic, zâmbindu-i lui Petru:
– Tare mi-a tremurat glasul, bunicule, când văzui toporul de fier ridicat deasupra scoarței! Dar când strigai cele optsprezece versuri și când legarăm funia de paie, simții cum toată livada se trezește la viață. Acum feleții noștri or fi plini de dulceață, iar cununia o fi binecuvântată cu spor.
Petru o prinse de mână, simțind cum vigoarea pământului se întorcea în ocoalele lor, ogoită prin ascultarea legilor vechi și prin respectul sacru pentru fiecare pom sădit pe dâmburi.
Învățătura clăcii și spaima boierului din Șiria
Vântul cel domol de seară aducea o adiere proaspătă dinspre munții Zarandului, răcorind pusta Aradului și împrăștiind zăduful cel greu al lui Gustar peste toate dâmburile. În bătătura casei lui Petru, gospodarii se așezaseră pe lavițe lungi de stejar, ascultându-l pe moș Pavel cum tăinuia rânduiala cea veche a holds-urilor și a pomilor. Tocmai în acel ceas de taină, zapciul boieresc de la conacul din Șiria opri calul la gard, uimit să vadă atâta veselie și să audă cântecele așezate ale clăcii de aur.
– Măi podgorenilor, strigă slujitorul boierului, potrivindu-și pălăria de pâslă, boierul trimisese vorbă să tăiem nucul ăsta bătrân, căci de doi ani stă sterp și aduce doar umbră rea peste holds! Cum de-l lăsarăți în picioare și ce minune făcurăți de picură sevă proaspătă din scoarța lui?
Petru își îndreptă spatele lat și privi dârz spre zapciu:
– Spune-i boierului tău, băiatule, că toporul nostru n-a venit să nimicească viața, ci să o trezească! Speriarăm nucul cu tăișul de fier în ceasul amiezii, iar Rozalia îi făcu descântecul cel mândru de leac. Îi legarăm tulpina cu paiele sfințite de la seceriș și acum pomul e mântuit de omizi și îngheț. De n-ar mai tăia nici boierul din drepturile sărmanilor în zi de praznic, ar rodi și moșia lui de zece ori mai mândru!
Zapciul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; dădu pinten calului și porni în goană spre Șiria să ducă vestea. Gospodarii din Covăsânț prinseră a râde cu poftă, cinstindu-se cu vin vechi din feleții din pivniță și mâncând colaci calzi, bucuroși că sfințenia Praznicului Livezilor adusese sporul în livadă.
Focurile din târnovuri și paza holdelor
Trecu și miezul nopții de august peste podgorie, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate holds-urile și livezile de pe dâmburi. Pentru ca omizile cele rele sau duhurile sterilității să nu se mai întoarcă printre pomi, Petru luă o mână de goz uscat și resturi de paie de la clacă, aprinzând câteva focuri mici, mocnite, la colțurile grădinii. Aburul cel alb, mirosind a grâu secerat și a pelin, se răspândea leneș printre trunchiurile pomilor legați cu funii, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra ocolului lor.
– Uită-te, Rozalia, șopti flăcăul, strângând-o de mână sub nucul cel bătrân. Funia de paie își face lucrarea sfântă sub lumina lunii. Niciun îngheț n-o mai avea putere să strice rădăcinile noastre, iar la anul stângem poame dulci cât n-am strâns în zece veri la un loc!
Rozalia zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot târnovul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.
Nunta din Covăsânț și legământul feleților
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Răpciune, cu cel mai mândru joc din câte s-au pomenit vreodată în părțile Aradului. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină feleții cei mari din pivnițe, umplându-i cu vinul cel roșu și vechi salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți.
Petru o prinse pe Rozalia de mână, privi spre nucul cel bătrân care acum își unduia frunzele verzi sub soarele blând, și glăsui în fața adunării cu graiul așezat al vestului:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Praznicul Livezilor, speriați pomul sterp cu toporul, legați-i tulpina cu ultimele paie și nu lăsați lăcomia fierului să nimicească rodul. Așa ne-om ține neamul ocrotit de secetă și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Aradului, pomii rodesc cu belșug în fiecare vară, fiind păziți pe vecie de descântecul Rozaliei și de credința neschimbată a podgorenilor.
---
legenda 7
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii