11. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Sufletul mării şi Chemarea de la Gura Portiţei (Dobrogea)
Motto:
Cântă marea pe sub val, zâna apelor pe mal,
Chemarea de la Portiță, leagă suflet de fetiță.
– Cântec vechi al pescarilor de pe Razim
În luna lui Cuptor, când soarele de iulie transforma nisipul de la Gura Portiței într-un praf alb și fierbinte ce ardea tălpile pescarilor, o liniște ciudată și grea se așezase peste întinderea limanului Razim. Pe vremea aceea, marea părea încremenită, lipsită de briza salvatoare care să poarte mahonele spre larg, iar peștele se ascundea adânc în stufăriș, refuzând să mai cadă în plasele întinse pe la cherhanale. Aerul clesea de un zăduf nefiresc, iar la miezul nopții, când clopotele satului tăceau, de peste valuri se auzea un cântec subțire, tânguit, care fura mințile flăcăilor mari și-i făcea să rătăcească fără țintă pe prund.
În acea așezare de oameni aspri trăia un pescar tânăr pe nume Terente al lui Matei. Era un flăcău cu spatele lat cât vâsla unei mahone și o iubea pe Dunărița, o copilă ocheșă, cu ochii negri și părul împletit în cozi strânse, parfumate cu flori de stuf. Se înțeleseseră tinerii să-și facă nunta chiar în pragul sărbătorii Sfântului Ilie, dar chemarea aceea necurată care venea de pe apă amenința să le distrugă logodna, căci Terente simțea în fiecare noapte cum o putere nevăzută îl trăgea spre marginea mării.
Într-o seară caldă, când luna iulie răsărea roșie de după ostroave, moș Nichita, cel mai bătrân paharnic al cherhanalei, îl prinse pe Terente de umăr chiar pe prundul fierbinte.
– Ascultă aci la mine, flăcăule, șopti bătrânul, privind speriat spre umbrele ce pluteau pe Razim, cântecul ăsta pe care-l auzi nu-i viers de rând. Este Chemarea Zânei Apelor, duhul hapsân pe care Cuptor l-a trimis să ne fure Sufletul Mării în astă vară. Dacă zâna reușește să lege sufletul tău de stânca din larg, Portița se va închide pentru totdeauna, marea se va preface în mâl mort, iar peștele va pieri din plase. Iei ostia de fier, prinzi la brâu o batistă muiată în sare și te duci pe grind la miezul nopții! De nu înfrunți tu chemarea, pierim cu toții în uscăciune!
Terente strânse din dinți, privi spre Dunărița care-l privea cu lacrimi în ochi din pragul colibei, și își îndreptă spatele lat.
Terente nu mai pierdu nicio clipă din timpul lăsat de Dumnezeu. Dezlegă frânghia mahonei de pe țărușul de lemn din fața cherhanalei, își așeză ostia grea de fier pe fundul bărcii și își strânse la brâu batista sfințită pe care Dunărița i-o umpluse cu sare curată din liman. Fata îl privi de pe prund, cu palmele strânse la piept, în timp ce flăcăul pierdea încet vederea țărmului, înaintând spre Gura Portiței sub lumina sângerie a lunii lui Cuptor.
Razimul părea o tipsie uriașă de metal topit, netedă și lucioasă, pe care vâslele lui Terente lăsau dâre subțiri de argint viu. Cu cât se apropia mai mult de locul unde limanul se nuntea cu marea, cu atât cântecul acela tânguit devenea mai puternic, umplându-i mintea de imagini cu palate din stuf și comori de chihlimbar îngropate sub nisip.
Deodată, pe un grind de nisip alb ce strălucea sub razele iulie, Terente zări o făptură de o frumusețe ce nu putea fi zugrăvită în cuvinte de muritor. Era Zâna Apelor, duhul cel hapsân trimis de arșiță. Avea părul lung, verde ca algele din adâncuri, fluturând deși nu bătea vântul, și ochii ca două măline negre în care luceau scântei de fosfor marin.
– Ai sosit în sfârșit, Terente al lui Matei! glăsui zâna, iar vocea ei părea foșnetul valurilor când mângâie prundul în amurg. Te-am chemat în fiecare noapte de Cuptor ca să-mi dai inima și să devii stăpânul palatelor mele de stuf. De ce porți ostia de fier în mână, când eu îți ofer nemurirea sub ape? Lasă barca și pășește pe grind, căci marea te așteaptă!
– N-am venit aci pentru comorile tale de chihlimbar, Măria Ta! - Terente Se sprijini dârz pe vâslă, strângând din dinți pentru a nu cădea sub farmecul glasului.Am venit fiindcă peștele piere în stufăriș, cherhanalele noastre sunt goale, iar Dunărița mea plânge în colibă de spaimă. Îți cer să oprești cântecul cel necurat și să lași Gura Portiței deschisă, ca să poată curge apa mării limpede și vie peste Razim, altfel fierul ăsta sfințit o să-ți străpungă mantia de abur!
Zâna Apelor scoase un râset ascuțit, ca sunetul scoicilor sfărâmate sub copitele cailor păgâni, și începu a bate din palmele ei albe deasupra Razimului. În acea secundă de cumpănă, apa limanului prinse a se învârti într-un vârtej iute, iar cântecul ei deveni atât de puternic și de dulce, încât Terente simți cum rațiunea i se risipește ca fumul de iască arsă. Mahona lui de lemn începu să se clatine pe valurile încremenite, fiind trasă cu o forță nevăzută spre stâncile ascuțite din larg, acolo unde se căsca hăul adânc al mării.
– Ascultă-mă, pescarule! striga zâna, iar ochii ei plini de fosfor străluceau prin negura serii ca două felinare de naufragiu. Niciun om cu trup de țărână n-a putut rezista chemării mele de la Gura Portiței! Lasă vâsla, uită de Dunărița ta și de colibele din stuf, căci sub valuri te așteaptă o nuntă cum pământul n-o poate da în veci! De-o tremura mâna pe tine, te prăbușesc în mâl și-ți mănânc sufletul!
Terente simți cum brațele încep să-i amorțească, iar inima îi bătea în piept să-i spargă cămașa de in. Privirea i se încețoșa, dar își aminti de vorba moșului Nichita și de lacrimile logodnicei sale. Cu o ultimă sforțare de voință, băgă mâna stângă la brâu, smulse batista îmbibată în sare curată din liman și o aruncă cu putere în vârtejul de apă din fața bărcii, strigând cu toată vlagă din plămâni:
– Nu mă dau în lături, dihanie a apelor! Sarea asta a pământului dobrogean o să-ți sfeclească farmecul, iar dragostea mea pentru Dunărița o să țină barca dreaptă pe valuri!
Cum atinse sarea clocotul Razimului, un trosnet năpraznic răsună în stufăriș. Apa prinse a fierbe, iar flăcări albăstrui izbucniră din prund, arzând mantia de alge a zânei și făcând ca hohotul ei de batjocură să se transforme într-un urlat de durere.
Sarea sfințită și dârzenia lui Terente rupseră pe loc vraja cea rea din noaptea de iulie. Zâna Apelor scoase un strigăt de obidă, iar chipul ei cel nepământean se risipi ca aburul subțire ridicat de soarele lui Cuptor deasupra stufărișului. Trupul ei de alge și fosfor căzu adânc în măruntaiele Razimului, prefăcut în stropi reci de spumă albă.
În acea clipă, se auzi un vuiet mândru dinspre larg, de parcă marea s-ar fi nuntit cu cerul: Gura Portiței se deschise larg, lăsând un vânt proaspăt și o briză jilavă să pătrundă peste liman. Apa cea sărată și vie năvăli cu putere, trezind morunii, cega și crapul din amorțeală și alungând zăduful cel greu din tot ținutul. Terente, ostoit de oboseală, dar cu mintea curată, ridică vâslele și privi cum mahona lui plutea liberă sub cerul plin de stele.
Flăcăul sosi la cherhana chiar la revărsatul zorilor, când lumina roz mângâia grindurile de nisip. Pe măsură ce barca atingea malul, minunea se arăta la fiecare pas de prund. Razimul crescuse mândru, peștele sărea vesel prin ochiurile de apă, iar aerul miroase proaspăt a briză marină și a stuf reavăn. Tot satul de pescari era adunat la mal, chiuind de bucurie, văzând plasele cele mari cum se umpleau din nou.
Dunărița alergă într-un suflet pe nisipul ud, strângându-l în brațe pe Terente cu o dragoste ce nu mai avea loc în piept. Alături de ea, moș Nichita ridică o scovardă caldă, dăruind-o flăcăului ca prinos pentru curajul lui.
– Ai adus Sufletul Mării înapoi, Terente! strigă bătrânul paharnic. Uită-te cum curge apa vie la Portiță și cum ne sunt pline plasele!
Nunta tinerilor se făcu în duminica sărbătorii Sfântului Ilie, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit vreodată în Dobrogea. Gospodarii au legat mahonele în formă de horă mare pe apă, au copt scovarde dulci și au golit poloboacele de vin vechi adus din podgoriile vecine. Tot neamul pescăresc s-a bucurat trei zile și trei nopți, celebrând viața care învinsese pârjolul lui Cuptor.
Terente o prinse pe Dunărița de mână, privi spre Gura Portiței, unde valurile mării sclipeau ca argintul sub soarele curat, și glăsui în asprimea graiului marin:
– Să nu uităm nicicând, oameni buni, că viața ne este dăruită prin jertfă și credință curată. În fiecare lună a lui Cuptor, să lăsăm o mână de sare pe grind, ca prinos de mulțumire pentru marea care ne hrănește și ne ține pământul viu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Gura Portiței, apa mării n-a mai fost zăvorâtă de arșiță, rămânând liberă și ocrotitoare pentru tot neamul.
---
legenda 22
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii