07. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Tăierea holdelor şi Pelinul cel Amar (Moldova)
Motto:
„Rup mămăliga cu mâna,
Las în cui astă dumină,
Pelinul cel amar mă spală,
De durere și de boală.
– Din bătrânii mănăstirii Neamțului
În a douăzeci și noua zi a lunii lui Gustar, când soarele de august începea să coboare obosit spre asfințit în spatele măgurilor înalte ale Neamțului, o liniște grea și plină de evlavie aspră se așezase peste tot satul Vânători. Era sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, una dintre cele mai severe zile de restricție și tabu din întreg calendarul pământului. În această dimineață cernită, nimenea nu avea voie să atingă vreun cuțit, vreo secure ori altă unealtă cu tăiș ascuțit în ogradă. Pâinea caldă coaptă pe vatră, mămăliga aurie scoasă din ceaun și legumele din grădină se spărgeau exclusiv cu mâna goală, ca nu cumva păcatul tăierii să blesteme rodul holdelor. Mai mult, era cu desăvârșire interzis să se consume alimente de culoare roșie ori care aminteau de forma unui cap tăiat – pepeni roșii, mere, struguri negri ori vin roșu – crezându-se din bătrâni că cine nesocotește oprirea va fi lovit de dureri cumplite de cap și friguri tot anul.
În sat trăia un gospodar hâtru și bun la cioplitul lemnului pe nume Vasile al lui Andrei. El o iubea pe Ileana, fata pădurarului, o copilă cu ochii căprui ca alunele de pădure, dar care în acele ultime zile din august căzuse la laviță în ocoala casei, chinuită de o durere de cap atât de mare și năpraznică, încât nu mai putea suporta nici lumina soarelui. Vasile lăsase cuțitul în cui, se așezase abătut pe prispa bordeiului, privind spre cerul alb unde uliul se învârtea în cercuri deasupra tarlalelor de păpușoi.
Bunicul fetei, uncheșul tăcut pe nume moș Toader, ieși în curte ținând în mână o strachină mare de lut plină cu apă rece de izvor și un mănunchi gros de pelin sălbatic, o plantă extrem de amară, culeasă de pe dâmburile mănăstirești.
– Măi Vasile, fecior, glăsui bătrânul cu vocea joasă, ia seama bine că azi e ziua Sfântului Ioan și cuțitul trebuie să rămână uitat în grind! Durerea Ilenei nu-i boală de rând; s-a abătut peste ea din pricina zădufului cel rău al lui Gustar. Pregătește o scăldătoare caldă în ogradă, pune mănunchiul ăsta de pelin amar în apă și hai să o spălăm pe creștet, rostind descântecul de leac, înainte ca soarele să treacă de cumpănă și să o lase fără vlagă în oase!
Vasile se ridică iute, lăsă mămăliga pe masă fără să o atingă cu fierul, și prinse a turna apa în ciubărul de lemn, simțind cum mirosul amar al pelinului umplea toată bătătura.
Vasile o ajută pe Ileana să pășească încet spre ciubărul de lemn așezat în mijlocul ocoalei, ferind-o de razele puternice ale soarelui de august. Fata abia își putea ține ochii deschiși, iar fața îi era palidă ca ceara de troiță. Flăcăul luă mănunchiul de pelin sălbatic, extrem de amar, și începu a-i turna apa cea verde-gălbuie peste creștet, lăsând miroznă aspră a plantei să împrăștie orice urmă de pucioasă și zăduf.
În timp ce apa de leac îi curgea pe păr, Vasile privi spre măgurile înalte ale Neamțului și prinse a rosti cu glas așezat și puternic Descântecul Pelinului cel Amar, respectând oprirea cuțitului și sfințenia zilei cernite:
Pelin amar, pelin sfințit,
Ia durerea de pe ochi,
Ia frigul din capul ei,
Du-le-n fundul mării grei!
Fără cuțit, fără fier,
Rup boala de sub cer,
Cum rup pâinea azi cu mâna,
Să se rupă și dăuna!
Să nu fie roșu-n blid,
Să nu fie sânge-n zid,
Doar licoare de pelin,
Să o scape de suspin!
Piei, durere, din oase,
La Ileana cea frumoasă!
Sfântul Ioan te-o izgoni,
Pelinul te-o sfecli,
Capul liber să rămână,
Ca un izvor de fântână!
Cum isprăvi de rostit descântecul, o minune nevăzută se arătă în ogradă. Un fior răcoros, ce venea de sub umbra veche a mănăstirii, o săgetă pe Ileana din creștet până în tălpi. Fata respiră adânc pentru prima dată în acea zi, iar ochii ei căprui ca alunele de pădure se deschiseră mari, plini de o lumină curată și vie. Durerea cea mare care-i clesea tâmplele pieri ca prin farmec, lăsând loc unei stări de bine binecuvântate. Vasile își aruncă traista cu ierburi uscate, își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă și mulțumi Sfântului că leacul amar adusese izbăvirea, fără ca vreo picătură de sânge ori tăiș de fier să fi spurcat vatra în ziua restricțiilor.
Ileana se ridică cu totul de pe lavița din ogradă, respirând ușurată aerul curat al înserării care începea să coboare peste Vânători-Neamț. Vasile o privi cu ochi mari, uimiți, văzând cum obrajii ei prinseră din nou culoarea murelor de munte, iar paloarea cea rea pieri din bătătura chipului ei. Pe masa lungă de stejar, moș Toader răsturnă mămăliga aurie din ceaun. Aburul cald se ridică spre grind, amestecându-se cu mirosul tăios și amar al pelinului care încă mai picura din ciubărul de lemn.
– Iată rânduiala cea sfântă a Sfântului Ioan, copii! glăsui bătrânul, prinzând marginea mămăligii cu degetele sale mari și aspre, rupând-o bucăți fără să atingă vreun cuțit. Fără tăiș de fier, fără roade roșii în blide și cu pelinul adus la timp, durerea s-a sfărâmat ca un goz uscat sub picioare! Acum pământul Moldovei e ocrotit, iar ocoalele noastre pot răsufla ușurate în fața toamnei.
Ileana rupse o fărâmă de mămăligă caldă, zâmbindu-i lui Vasile printre lacrimi:
– Parcă mi s-a luat un val negru de pe ochi, bunicule! Când apa cea amară mi-a atins creștetul și când auzii cele optsprezece versuri, simții cum tot plumbul din tâmple mi se scurge în pământ. Păpușoiul o să fie strâns cu spor, iar teascurile noastre n-or rămâne goale.
Câțiva gospodari din sat, ce treceau pe uliță cu traistele pline de ultimele paie de seceriș, se opriră la gard, uimiți de minunea vindecării. Vasile le întinse bucăți de mălai rupte cu mâna și le vorbi în dulceața graiului moldovenesc despre tăria pelinului. Nimene în acea seară n-a gustat pepene roșu ori vin de culoare cernită, ci s-au cinstit cu toții cu mied curat și vin galben din poloboace, sfințind astfel ziua restricțiilor mari prin ascultare și credință dârză.
Vântul serii aducea o răcoare blândă de la poalele codrilor, purtând mirosul tăios de pelin din ciubăr peste toată bătătura. În ocolul casei lui Vasile, oamenii se așezaseră pe lavițe, ascultându-l pe moș Toader cum tăinuia rânduiala cea aspră a Sfântului Ioan. Tocmai atunci, zapciul boieresc de la conacul din Vânători opri calul la gard, uimit să o vadă pe Ileana stând la masă, veselă și rumenă în obraji, după ce sferturi de sat o crezuseră sortită pierzaniei.
– Măi bătrâne, strigă zapciul, potrivindu-și chimirul de piele, boierul trimisese vorbă să pregătim fiarele pentru sicriu, căci fetei îi cleseau tâmplele de moarte! Ce leac năpraznic folosiți aci, în zi de douăzeci și nouă august, când nici doctorii mănăstirii nu-i dădeau nicio scăpare?
Vasile rupse o bucată de pâine cu mâna goală și-l privi dârz pe slujitor:
– Nu cu fier și nu cu meșteșug boieresc o ridicarăm, băiatule! Lăsarăm cuțitul în cui, nesocotirăm roadele roșii ce aduc blestem și o spălarăm pe creștet cu pelinul cel amar de pe dâmburile sfinte. De-ar lăsa și boierul tăișul dajdiilor în zi de sărbătoare, n-ar mai cădea atâtea boli și friguri peste păpușoiul sărmanilor!
Zapciul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; își dădu pălăria pe ceafă și porni iute spre conac să ducă vestea minunii. Gospodarii din Vânători prinseră a aduce blide cu păpușoi copt și turte de mălai rupte exclusiv cu degetele, cinstindu-se cu vin galben din poloboacele vechi, bucuroși că sfințenia zilei adusese tămăduirea în ocol.
Trecu și miezul nopții de august peste ținutul Neamțului, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau ocoalele și hambarele mănăstirești. Pentru ca durerea cea mare sau umbrele strigoilor să nu se mai întoarcă la lavița Ilenei, Vasile luă mănunchiul de pelin amar folosit la scăldătoare și porni împreună cu fata de jur-împrejurul grădinii și al grajdului, stropind ultimele picături de apă pe pământul reavăn, sub lumina blândă a lunii.
– Ține-te de mine, mândro, șopti flăcăul, strângând-o de mână sub bolta de stejar. Hotarul ăsta de pelin n-o lăsa nicio necurățenie să treacă pragul casei noastre. Acum holds-urile sunt ocrotite, iar păpușoiul o fi strâns cu spor și belșug la toamnă!
Ileana zâmbi, sprijinindu-și capul cel vindecat de pieptul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții îi aducea o pace sfântă în suflet, sfințită prin ascultarea legilor vechi și prin lăsarea cuțitului în grind.
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Răpciune, cu cel mai mândru chifiriș și joc din câte s-au pomenit vreodată în ținutul Neamțului. Sătenii au scos la lumină poloboace întregi de vin vechi, au copt turte pe vatră și au petrecut trei zile și trei nopți, de răsunau codrii de gorun și de stejar de atâta veselie. Vasile și Ileana au jucat în mijlocul ocoalei, înconjurați de plutași și gospodari, iar pe mese nu a lipsit pâinea caldă, ruptă cu mâna și împărțită tuturor celor sărmani.
Vasile o prinse pe Ileana de mână, privi spre pădurea deasă unde luna strălucea acum blândă și curată, și glăsui în fața adunării cu toată mândria graiului său moldovenesc:
– Să nu uitați nicicând această zi, frați moldoveni! În fiecare an, la Tăierea Capului Sfântului Ioan, lăsați fierul în cui, rupeți pâinea cu mâna și culegeți pelinul cel amar pentru paza capului. Așa ne-om ține neamul ocrotit de boli și ocoalele pline de spor lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Neamț, datina este ținută cu sfințenie, amintind tuturor de dârzenia lui Vasile și de dragostea curată care a deblocat leacul gliei în zi de mare oprire.
---
legenda 6
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii