04. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de septembrie 28
Cadrele lui Răpciune
– Când pământul își strânge roada și cerul se închide
Taina Teascului şi Cârstovul Viilor (Gorj)
Motto:
„Sfântă Cruce, semn slăvit,
Cârstovul viilor a sosit,
Strugurele-n teasc îl pun,
Să avem un vin mai bun.”
– Cântec de cules de pe valea Sohodolului
Grăiesc bătrânii de pe valea Jiului că, înainte de a se boteza neamul nostru...
În a paisprezecea zi a lunii lui Răpciune, când clopotele mănăstirii Tismana prinseră a bate lung și rar deasupra văilor, o liniște grea și plină de evlavie aspră se lăsase peste satul Cartiu. Era sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, cunoscută printre podgorenii din Gorj sub numele de Cârstovul Viilor, ziua sfântă în care se deschideau oficial culele boierești pentru strânsul strugurilor și zdrobirea rodului în teascuri. Rânduiala de la mijlocul toamnei era neiertătoare: în această zi cernită, bătrânii țineau post negru și nimenea nu avea voie să mănânce roade care purtau în miezul sau forma lor semnul crucii – nuci, usturoi, mere ori pepeni. Se credea din moși-strămoși că cine încălca oprirea sfințită avea să fie lovit de dureri cumplite de cap și friguri tot anul, iar mustul cel nou avea să se strice în butoaie, prefăcându-se în oțet acru și venin mort.
În sat trăia un flăcău dârz și meșter în cioplirea lemnului de stejar pe nume Pârvu al lui Radu. El o iubea pe Smărăndița, o fată cu ochii verzi ca frunza de nuc și părul de culoarea castanei coapte, fiica unui gospodar cu vii mari pe dâmburi. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acele ultime săptămâni de septembrie, o plagă ciudată de mănare neagră începuse a se întinde peste butuci, amenințând să usuce boabele chiar înainte de a atinge coșurile de nuiele.
Bunicul fetei, uncheșul tăcut pe nume moș Ilie, ieși din cula boierească ținând în mână o strachină cu apă rece sfințită și primul ciorchine de strugure tămâios cules la revărsatul zorilor.
– Măi Pârvule, fecior, glăsui bătrânul cu vocea iute, ia ciorchinele ăsta și mergi iute la teasc! E Ziua Crucii și postul e negru, dar mănarea neagră vrea să ne ia tot sporul feleților. Ai să pui strugurele pe piatra teascului, iar Smărăndița o să stropească bârnele de stejar cu busuioc, rostind descântecul de Cârstov, fără să atingem nicio nucă ori măr în astă zi de oprire! De nu punem paza Sfântului peste teascuri acum, pierim cu toții în iarnă!
Pârvu prinse ciorchinele, își strânse chimirul lat de piele și porni spre dâmbul unde se ridica teascul cel mare boieresc, simțind cum fiorul credinței îi clocotea în piept sub cerul curat de toamnă.
Pârvu ajunse într-un suflet pe dâmb, unde teascul cel uriaș de stejar veghea viile Cartiului ca o bătrână santinelă de lemn. Soarele lui Răpciune strălucea pe cerul de azur rece, iar de jos, din văi, se auzeau clopotele mănăstirii vestind amiaza și sfințenia postului negru. Flăcăul așeză ciorchinele cel mămulos de strugure tămâios pe piatra lată de prund a teascului, făcându-și o mare cruce cu mâna dreaptă. Smărăndița păși agale în bătătura uneltei, ridică crenguța de busuioc uscat și, muind-o în apa sfințită din strachină, prinse a stropi bârnele grele de lemn, în timp ce rostea cu glas iute și dârz Descântecul Cârstovului:
Sfântă Cruce, semn slăvit,
Cârstovul în vii-a sosit!
Cum stau nucile în cui,
Neatinse de nime-n uliți,
Așa mănarea cea neagră
Să se ducă din podgorie, celebrând!
Piei, arsură de butuc,
Sub tăpșanul de gorun,
Mustul nou în feleți curgă,
Curat, mândru ca din strungă!
Fără măr și fără nucă,
Boala din ocoale ducă!
Busuiocul te-o stropi,
Apa sfântă te-o goni,
Teascul strângă rodul pur,
Fără nicio pată-n jur,
Vinul roșu se sfințească,
Nunta să ne-o veselească!
Cum isprăvi fata de strigat cele optsprezece versuri populare, o adiere răcoroasă, mirosind a tămâie și boabe zdrobite, coborî dinspre munte, spălând dâmbul de toată zăpăreala verii. Negura cea deasă de mănare care pândise butucii prinse a se strânge, transformându-se în abur subțire ce pieri în înaltul cerului. Mustul cel mândru începu a picura din teasc, curat și sângeriu ca argintul viu, lăsând un miros dulce în toată pivnița culei boierești. Moș Ilie privi spre șiroiul cel nou, zâmbi mulțumit și ridică mâinile spre cer, semn că rânduiala sfințită salvase tot rodul viilor din Carti de la împietrire.
Culesul viilor prinse a se desfășura în zilele așezate ale toamnei, sub un cer de azur rece care mângâia blând bârnele vechi ale culelor boierești. Gospodarii din Cărți coborâră în târnovuri cu coșurile de nuiele împletite, strângând ciorchinii grei și zemoși care adunaseră toată dulceața binecuvântată a lui Gustar. Pârvu pășea dârz printre butuci, dar nimenea din alaiul culegătorilor nu îndrăznea să atingă vreo nucă căzută în goz ori vreun măr păstrat în traistă, respectând cu sfințenie postul cel negru și interdicția aspră a Cârstovului.
Mesele lungi din curtea culei boierești stăteau pregătite pentru ceasul înserării, dar blidele conțineau doar mălai cald din țest, praz verde și mied vechi, galben ca chihlimbarul.
– Iată rânduiala cea sfântă a Zilei Crucii, copii! glăsui moș Ilie, potrivindu-și chimirul de piele și privind spre șuvoiul sângeriu care curgea din gura teascului. Fără roade cernite, fără trufie și cu descântecul Smărăndiței la timp, mănarea s-a sfărâmat ca un goz uscat sub picioare! Acum mustul o rămâne curat în feleți, iar vinul n-o mai vedea oțetirea în veci.
Smărăndița își potrivește marama de borangic, zâmbindu-i lui Pârvu:
– Tare mi-a fost inima strânsă, bunicule, când văzui negura cea neagră pe frunze! Dar când aruncai apa sfințită și strigai cele optsprezece versuri, simții cum toată podgoria se curăță de blestem. Acum cununia noastră o fi plină de spor, iar holds-urile or fi ocrotite de primejdii.
Boierul Cartiu însuși coborî treptele cerdacului său de lemn, purtând o plocă mare și mulțumind flăcăului pentru dârzenia cu care salvase recolta conacului. Mustul cel proaspăt clocotea în pivnițele răcoroase, vestind tuturor că toamna începuse sub ocrotirea deplină a Sfântului Cârstov.
Vântul toamnei prinse a sufla mai aprig dinspre peșterile adânci ale Parângului, răcorind dâmburile și împrăștiind mireasma grea de struguri zdrobiți peste toată valea Cartiului. În bătătura culei boierești, gospodarii satului se așezaseră pe grinzi mari de stejar, ascultându-l pe moș Ilie cum tăinuia rânduiala cea veche a postului negru și paza feleților. În acel ceas de sfințenie, vornicul conacului de la Târgu Jiu opri calul la gard, uimit să vadă că mustul curgea curat și limpede, deși pe celelalte moșii boala uscase vița pe picioare.
– Măi podgorenilor, strigă slujitorul, potrivindu-și anteriul, boierul cel mare trimisese vorbă să strângem argații, căci credea că mănarea neagră o să nimicească tot vinul din Gorj în astă zi de patrusprezece septembrie! Cum de vă găsesc cu teascurile pline și holds-urile ocrotite?
Pârvu își îndreptă spatele lat, privindu-l dârz pe călăreț:
– Spune-i boierului tău, băiatule, că viile noastre au primit pecetea Sfintei Cruci în ceasul amiezii! Îngroparăm frica de pierzanie, ținurăm postul cel negru fără să atingem nucă ori măr, iar Smărăndița scutură busuiocul sfințit peste bârnele de stejar. Mănarea s-a stins, vinul e salvat, iar mustul adună acum cea mai curată dulceață în pivnițe. De-ar lăsa și boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de mare oprire, n-ar mai cădea atâtea furtuni peste holds-urile sărmanilor!
Vornicul nu mai scoase nicio vorbă de ocară; întoarse calul și porni în goană spre Târgu Jiu să ducă vestea minunii. Gospodarii din sat prinseră a râde, cinstindu-se cu mied vechi și mâncând mălai cald din țest, bucuroși că ascultarea adusese paza în podgorie.
Trecu și miezul nopții de septembrie peste valea Sohodolului, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate culele și pivnițele din Gorj. Pentru ca boala cea neagră sau duhurile hapsâne să nu se mai întoarcă printre butuci, Pârvu luă mănunchiul de busuioc folosit la descântec și resturi de găteje uscate, aprinzând câteva focuri mici, mocnite, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a tămâie și a pământ reavăn, se răspândea leneș printre frunzele de viță, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra ocolului lor.
– Uită-te, Smărăndiță, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Pecetea Cârstovului își face lucrarea sfântă în țărână. Niciun rău n-o mai avea putere să strice vinul nostru, iar la toamnă umplem feleții cu cel mai mândru rod pe care l-a văzut Gorjul!
Smărăndița zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot târnovul, pecetluind legământul dintre om și rodul pământului.
Nunta tinerilor se făcu în prima duminică din luna lui Brumărel, cu cel mai mândru joc din câte s-au pomenit vreodată în părțile Gorjului de sub munte. Tot satul s-a adunat în bătătura bisericii, flăcăii au bătut pământul cu opincile de s-au cutremurat dâmburile, iar gospodarii au scos la lumină feleții cei mari din pivnițe, umplându-i cu vinul cel roșu și vechi salvat de la pieire. Pe mese s-au pus strachini pline cu colaci calzi de grâu curat și poame dulci, iar veselia a ținut trei zile și trei nopți, de răsunau toate văile de hăulite mândre.
Pârvu o prinse pe Smărăndița de mână, privi spre viile ocrotite care acum își unduiau frunzele sub cerul curat de toamnă, și glăsui în fața adunării cu toată mândria graiului său oltenesc:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Cârstovul Viilor, țineți postul cel negru, lăsați roadele cu semnul crucii și păstrați credința curată în piept. Așa ne-om ține neamul ocrotit de mănare, vinul curat în butoaie și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, în Podgoria Gorjului, vița-de-vie rodise cu belșug în fiecare vară, fiind păzită pe vecie de descântecul Smărăndiței și de credința neschimbată a podgorenilor.
... rămas-a dâra aceea de descântec drept dovadă, să știe și nepoții noștri ce a fost odată.
---
legenda 3
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii