11. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august 27
Vârtejul din Pustiu şi Cleştele lui Vârtolomeu (Dobrogea)
Motto:
„Taci, unealtă, stai în cui,
Vârtolomeu pe uliți sui,
Cuțit negru-n vânt arunc,
Să trimit blestemul adânc.
– Cântec vechi de pe grindul Razimului
Ziua tăcerii și vârtejul negru de pe liman
În a douăzeci și cincea zi a lunii lui Gustar, când soarele de august ardea deasupra mării ca o pară de foc scoasă direct din vatra iadului, o liniște mormântală și grea se așezase peste toată Gura Portiței. Era sărbătoarea Sfântului Vârtolomeu, cunoscută printre pescarii dobrogeni sub numele de Praznicul Tăcerii, o zi de mari restricții în care nimenea nu avea voie să atingă vreo unealtă ascuțită, vreo secure, vreo ostie ori vreun foarfece în ogradă. Se credea din moși-strămoși că Sfântul capsează și înțepenește pe loc mâna celui care lucrează, lăsându-l infirm și fără vlagă în oase pentru tot restul vieții. Mai mult, era clipa în care de peste pustie se puteau ridica vârtejuri nebune de praf și vânt, stârnite de duhurile necurate ale arșiței, care voiau să fure Sufletul Mării și să lase cherhanalele sterpe înainte de venirea toamnei.
În acea așezare de oameni aspri trăia un pescar tânăr pe nume Terente al lui Matei. El o iubea pe Dunărița, o copilă ocheșă cu ochii negri și părul împletit în cozi strânse, parfumate cu flori de stuf. Se pregăteau tinerii de cununie, dar în acea amiază de douăzeci și cinci august, un vârtej uriaș de praf și nisip negru prinse a se ridica dinspre pustiul Dobrogei, înaintând cu viteză spre ulițele satului și şuierând groaznic, amenințând să prăbușească colibele și să sfărâme mahonele lăsate pe prund.
Bătrânul paharnic al cherhanalei, moș Nichita, ieși în prag ținând în mână o bucățică de sare curată și un cuțit vechi cu prăsele negre, cernit de vreme.
– Măi Terente, fecior, strigă bătrânul cu vocea sugrumată de urletul vântului, lăsați uneltele și botele în cui, căci a sosit cleștele lui Vârtolomeu! Vârtejul ăsta poartă un spirit necurat în centrul lui și vrea să ne usuce limanul. Iei cuțitul ăsta cu mâner negru și sarea, mergi chiar în calea vijeliei și arunci fierul direct în inima stâlpului de praf, în timp ce Dunărița o rosti descântecul de vânt! De nu ogoim duhul acum, ne îmbolnăvim de friguri și Portița se închide pentru totdeauna!
Terente prinse cuțitul cel negru, își strânse brâul de lână și păși dârz în mijlocul uliței, înfruntând nisipul care-i ardea fața sub cerul alb de august.
Cuțitul cu prăsele negre și descântecul vârtejului
Terente înaintă dârz prin nisipul ce zbura cu furie pe uliță, simțind cum firele aspre îi biciuiau obrajii ocheși și-i umpleau ochii de praf cald. Stâlpul cel uriaș de vânt negru se apropia amenințător, scotând un şuierat lung și ascuțit ce părea un hohot de batjocură al duhurilor hapsâne. Respectând rânduiala tăcerii și interdicția de a folosi uneltele pentru muncă, flăcăul strânse în pumn doar cuțitul cel vechi cu prăsele negre și sarea curată din liman.
Dunărița, stând în pragul colibei cu mâinile ridicate spre cerul alb al lui Gustar, își înfruntă spaima și prinse a striga cu toată vlagă din piept Descântecul Vântului:
Du-te, vânt, în loc pustiu,
Unde omul nu-i de viu!
Unde marea nu se vede,
Unde codrul nu mai verde!
Du-te-n zări, în loc uscat,
Unde baciul n-a călcat!
Cum arunc cuțitul negru,
Să pieri dintr-o dată, intregu!
Sarea ochii ți-o sfecli,
Vârtejul ți-o prăbuși,
Sfântul astăzi te-o opri,
Mâna nu ne-o înțepeni!
Piei, arsură de pe drum,
Prefăcut în praf și scrum!
Du-te-n loc neumblat,
Unde cocoșul n-a cântat,
Limanul liber să rămână,
Ca o apă de fântână!
Terente învârti cuțitul cu mâner negru deasupra capului și-l aruncă cu toată forța brațului său lat direct în centrul stâlpului de praf, azvârlind și sarea sfințită în urma lui. Un pârâit groaznic, ca de stâncă despicată, răsună pe prund, iar vârtejul cel mare se prăbuși într-o clipită, risipindu-se în câteva fire de nisip ce pieriră neputincioase pe uliță. Duhul cel rău al arșiței fusese străpuns și alungat de puterea fierului negru și a credinței. Vijelia se ogoi pe loc, lăsând în urmă o briză jilavă și binecuvântată ce venea dinspre largul mării, răcorind tot grindul de la Gura Portiței.
Ogoirea furtunii și paza brațelor
Marea de la Gura Portiței prinse a ofta ușurată, trimițând valuri lungi și spumoase peste prundul încins de zăduf. Terente își privi palmele sale mari, aspre de atâta tras la vâsle, și mișcă degetele cu o bucurie curată; brațele îi rămăseseră sănătoase, nesăgetate de cleștele cel greu al lui Vârtolomeu, semn că paza tăcerii fusese respectată, iar cuțitul fusese aruncat doar ca armă de leac împotriva necurățeniei. Dunărița coborî în goană treptele colibei, plângând de fericire, și-l strânse la piept, în timp ce moș Nichita aduna cuțitul cu prăsele negre din nisip, făcându-și o mare cruce cu mâna dreaptă.
Toți pescarii din așezare ieșiră pe ulițe, uimiți de rapiditatea cu care vârtejul cel negru fusese despicat și împrăștiat în goz uscat. Se strânseră cu toții în bătătura cherhanalei, unde aburul scovardelor calde umplea aerul de o miroznă proaspătă și îmbietoare.
– Mândră treabă făcurăți, logodnicilor! glăsui moș Nichita, punând strachina de lemn pe masa de stejar. Lăsarăți securile în cui, tăcurăți în fața uneltelor și doborâserăți dihania din pustiu cu sarea limanului. De azi înainte, Portița rămâne deschisă, marea o să ne dea pește din belșug, iar brațele voastre or fi binecuvântate cu vlagă pentru tot restul vieții!
Terente o prinse pe Dunărița de mână sub cerul care își schimba nuanțele spre un albastru blând, simțind cum fiorul spaimei pierise din ocol, lăsând loc unei păci sfinte. Mahonele cele mari erau salvate, plasele fuseseră ocrotite, iar cununia lor bătea la ușă sub ocrotirea deplină a Sfântului Vârtolomeu.
Învățătura tăcerii și mirarea paharnicului
Vântul cel jilav adus dinspre largul mării purta acum o răcoare binecuvântată, ce spăla tot praful și nisipul lăsat de vârtejul cel negru peste Gura Portiței. În bătătura cherhanalei, pescarii se așezaseră pe lavițe lungi, ascultându-l pe moș Nichita cum tăinuia rânduiala cea aspră a Sfântului Vârtolomeu. În acel ceas de seară, zapciul boieresc de la conacul din Jurilovca opri calul la gard, uimit să vadă mahonele întregi și plasele gata de larg, după ce dinspre pustiu se ridicase o vijelie atât de groaznică.
– Măi pescari, strigă slujitorul conacului, potrivindu-și pălăria, boierul trimisese vorbă să adăpostim vitele, căci credea că vârtejul ăsta de praf o să ne dărâme colibele și o să ne lase fără nicio barcă pe prund! Cum de vă găsesc cu brațele tefere și ocoalele liniștite?
Terente își îndreptă spatele lat, privindu-l dârz pe zapciu:
– Spune-i boierului tău, băiatule, că brațele noastre au fost păzite prin ascultare și credință curată! Lăsarăm securile în cui, respectarăm Praznicul Tăcerii și doborârăm duhul cel rău cu cuțitul cel vechi cu prăsele negre și sarea limanului. Vijelia s-a stins, marea e liberă, iar brațele noastre n-au fost capsate de Sfânt. De n-ar mai folosi nici boierul tău asprimea dăjdiilor în zi de mare oprire, n-ar mai cădea atâtea furtuni peste ostroavele noastre!
Slujitorul nu mai scoase nicio vorbă; întoarse calul și porni în goană să ducă vestea minunii. Gospodarii prinseră a râde, cinstindu-se cu vin dobrogean din poloboace și mâncând scovarde calde, bucuroși că sfințenia zilei adusese paza la Portiță.
Focurile de pe prund și paza limanului
Trecu și miezul nopții de august peste tot grindul, lăsând în urmă un cer curat, plin de stele sclipitoare ce vegheau toate fântânile și așezările de pescari. Pentru ca duhurile cele rele sau vârtejurile pustiului să nu se mai întoarcă la coliba Dunăriței, Terente luă o mână de stuf uscat și resturi de papură, aprinzând câteva focuri mici, fumegânde, la colțurile grădinilor. Aburul cel alb, mirosind a sare și a iarbă arsă, se răspândea leneș printre colibe, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra așezării lor.
– Uită-te, Dunăriță, șopti flăcăul, strângându-o de mână sub lumina blândă a lunii. Cleștele lui Vârtolomeu n-a avut putere asupra noastră, fiindcă respectarăm tăcerea uneltelor. Mâinile noastre sunt tari, plasele sunt sigure, iar la toamnă strângem pește din liman cât n-am strâns în zece veri la un loc!
Dunărița zâmbi, sprijinindu-și capul de umărul lui dârz, simțind cum răcoarea nopții aducea o pace adâncă în tot stufărișul, pecetluind legământul dintre om și paza ocolului.
Nunta de pe mahone și legământul toamnei
Nunta tinerilor se făcu în duminica următoare, cu cea mai mândră petrecere din câte s-au pomenit vreodată pe grindurile Razimului. Pescarii au legat mahonele una de alta în mijlocul apei, formând o punte uriașă de lemn pe valuri, iar flăcăii și fetele au jucat până ce s-au rupt opincile. Gospodarii au adus strachini mari cu pește proaspăt și au golit paharele cu vin dobrogean, celebrând viața care învinsese pârjolul lui Gustar și cleștele cel greu al iernii.
Terente o prinse pe Dunărița de mână, privi spre Gura Portiței, unde valurile mării sclipeau ca argintul sub soarele curat, și glăsui în fața adunării cu asprimea graiului marin:
– Să nu uitați nicicând această zi, oameni buni! În fiecare an, la Praznicul Tăcerii, lăsați uneltele ascuțite în cui, feriți-vă mâinile de muncă grea și aruncați cuțitul cel negru în inima vârtejului. Așa ne-om ține neamul ocrotit de boli, brațele pline de vlagă și ocoalele pline de belșug lăsat de Dumnezeu!
Oamenii au primit cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, la Gura Portiței, vântul nu mai aduce moarte, ci amintește tuturor că respectul pentru rânduiala veche poate ogoi și cele mai aspre urgii ale naturii, lăsând viața să curgă liberă ca apele mării.
---
legenda 10
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii