11. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
veacul al treilea trezindu-se în toamnă
dedicat lui elrond în sanctuarul său
lumea devine mai mică și mai obosită cu fiecare zi
culorile de maro și gri se aștern peste văile adânci
aurul palid al frunzelor bătrâne îmbracă toamna lungă
un sentiment de declin lent apasă peste umerii noștri
pășim încet prin grădinile părăsite din rivendell
unde doar cascadele mai cântă imnul vechi al serii
veacul al treilea își deschide ochii în haine de cenușă
simțim cum magia veche se retrage tiptil în pământ
lasă în urmă un spațiu gol și lipsit de strălucire
oamenii ocupă treptat locurile sfinte de odinioară
iar noi rămânem doar niște umbre pe terase reci
privind cum soarele autumnal își pierde din căldură
aerul are un gust de melancolie pură și veche
fiecare adiere de vânt aduce amintiri de ieri
o vară obosită care refuză să mai înflorească
ne adăpostim sub bolțile de piatră cenușie
timpul curge mai lent în acest sanctuar ascuns de stânci
elrond privește manuscrisele adunate în mii de ani
el știe că memoria lumii se subțiază ca o pânză fină
nu mai avem puterea de a reconstrui ce s-a pierdut
rămânem doar paznicii unui apus prelungit și trist
nuanțele de maro stăpânesc pădurile din imladris
fiecare frunză căzută este o pagină smulsă din istorie
purtăm în suflet o oboseală care nu se vindecă
lumea muritorilor devine zgomotoasă și plină de fier
iar spațiul nostru de libertate se restrânge mereu
suntem martorii unui sfârșit discret de epocă gri
cerul de plumb apasă greu peste coroanele de aur
culorile toamnei sunt ultimele podoabe regale
peisajul se stinge încet sub privirea noastră
speranța este o pasăre rară în acest veac obosit
adunăm firimiturile de splendoare din trecutul îndepărtat
pentru a le păstra vii în nopțile lungi ce vor veni
grădinile nu mai au parfumul din prima zi a lumii
ele miros a pământ reavăn și a frunze uscate de mult
o tăcere adâncă se instalează la marginea izvoarelor
nimeni nu mai vine să ceară sfatul elfilor în zori
suntem izolați într-o amintire frumoasă dar moartă
veacul al treilea nu mai are forța marilor începuturi
el doar conservă cenușa unui foc ce a ars intens
purtăm pelerine gri care se confundă cu ceața deasă
și acceptăm destinul unei retrageri depline din zări
lumea devine mai mică și drumurile se închid încet
rămân doar cărările secrete cunoscute de noi
toamna aceasta pare să nu se mai termine niciodată.
fiecare răsărit aduce mai puțină lumină pe pământ
umbra din est nu mai e un simplu mit în cărți vechi
ea se simte în răceala aerului de miazănoapte
elrond își strânge mantia peste pieptul plin de ierni
el vede cum se clatină ultimele bastioane sfinte
o epocă a oamenilor se pregătește să înceapă dur
în timp ce lumea noastră de basm se stinge în tăcere
frunzele de aur palid acoperă treptele de marmură albă
lăsând în urmă doar dâre lungi de melancolie curată
nu mai există forță în cântecele noastre de seară
ele sună ca un suspin lung purtat de vânt pe văi
rămânem singuri în fața unei istorii care ne uită.
se așterne liniștea peste biblioteca plină de praf
acolo unde regii de altădată își caută numele pierdute
suntem martorii unei lumi care își micșorează granițele
până când va rămâne doar un punct pe o hartă veche
o vară de ieri transformată în legendă pentru muritori
ne pregătim spiritul pentru marea călătorie spre vest
lăsând toamna să își termine dansul ei de aur palid
peste un pământ care a uitat cum arată prima zi
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii
Poemul construiește o atmosferă profund melancolică, în care toamna devine simbolul declinului lent al unei lmi pe cale să dispară. Imaginile din Rivendell, frunzele aurii, cenușa, ceața și retragerea magiei creează un univers vizual bogaat și nostalgic, dominat de sentimentul sfârșitului unei epoci . „Veacul al treilea trezindu-se în toamnă” este, în esență, un elegiu dedicat frumuseții care se stinge și memoriei unei lumi pe care timpul o transformă în legendă. Chapeau!
Nu-i pentru cine se pregăteşteci pentru cine se nimereşte! Intenţia mea fusese iniţial alta dar valul SF m-a acaparat pe ocolite şi în cele din urmă a reieşit acest ciclul de caberpoeme. Vă mulţumesc pentru apreciere!