Sursă: Moşii Rusaliilor (Moşii de vară) - DATINI
Moşii Rusaliilor (Moşii de vară)
Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Duminica Floriilor. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:
- Sâmbăta de dinaintea Duminicii Mari a Rusaliilor – numită Sâmbăta morților, Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante zile dedicate pomenirii morţilor din calendarul nostru popular;
- Duminica de Rusalii, numită şi Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti) sau a Pogorârii Sfântului Duh, este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh și este celebrată ca fiind ziua de naştere a bisericii.
- Lunea de după Duminica Mare a Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi; această zi are de asemenea o semnificație aparte în calendarul popular:
conform credințelor populare în această zi ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântâni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.
conform credințelor populare în această zi ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântâni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.
MOŞII DE VARĂ
Conform rânduielilor creştine, în zilele de sâmbătă “se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate consta din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele (…). Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua sâmbetei.” Dintre toate zilele de sâmbătă de peste an “ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este Sâmbăta Duminicii Mari, numită şi Moşii Duminicii Mari, Moşii Rusaliilor, Moşii de Rusalii sau, mai peste tot locul, Moşii cei mari sau Moşii de vară.”
În aproape toate regiunile ţării se mai păstrează încă obiceiul de a se da de pomană vase de lut sau de porţelan, căni sau străchini de lemn împodobite cu flori şi umplute cu fructe, lapte, vin sau apă. “Oalele, ulcelele, cănile şi sticlele se dau de obicei pline cu vin, iar cine n’are le poate umplea şi cu apă. Cofele şi toate celelalte vase sunt împodobite pe la gură cu cununi de flori, de trandafiri mai ales, dacă sunt înfloriţi în această vreme. Printre florile înşirate pe aţă se pun şi roşcove, smochine, covrigi şi altele cumpărate toate din târg. Străchinile, talgerile, castroanele şi farfuriile se dau pline cu bucate. Aceste bucate sunt de obicei felurite soiuri de zamă sau zeamă de pasăre, purcel sau miel, cu tăieţei, orez şi altele. Farfuriile late sau întinse sunt mai ales duse umplute cu meşniţă sau orez fiert în lapte. Toate aceste lucruri care se duc a fi împărţite se numesc moşi. O gospodină duce moşi pe la toate neamurile şi toţi vecinii, şi primeşte iarăși moşi de la toţi aceştia. Cu acest prilej, se strâng atât de multe vase încât rar gospodar care îşi mai cumpără altele din târg pentru nevoile casei.” Cel care dădea de pomană spunea: ‹‹Pe lumea asta ţie, pe cealaltă, mie!››. Cel care primea răspundea: ‹‹Bogdaproste!›› sau ‹‹Domnul primească!››.
Prin Oltenia, în sâmbăta Moşiilor de vară, era obiceiul ca femeile să meargă în cimitir şi să îşi plângă morţii, pentru că în această zi “păcătoşii se trimit din nou în munca iadului”. Prin Bucovina exista credinţa “că nu e bine ca cineva să mănânce până ce nu dă mai întâi de pomană, pentru că în această zi se împărtăşesc cu sfintele taine toţi morţii şi dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul lui nu se pot cuminica”. Prin zona Câmpulungului (Argeş) era “datina ca nănaşii să trimită finilor și mai ales celor de botez, încă şi câte o junincă dimpreună cu toate ce e nevoie la o vacă de lapte precum doniţă, satişcă şi strecurătoare.” Un alt obicei interesant se întâlnea prin unele părţi din Moldova: “cei care în toamna trecută s’au îngrijit şi au dat de pomană între altele şi o masă încărcată cu tot soiul de bucate şi colaci, acum, la moşii aceştia, ei se duc să umple acea masă. Această datină se numeşte umplutul meselor. Gospodina care a dat de pomană o masă plină cu vase, merge acum cu bucate şi umple acele vase, tot pe masa dată.”
Prin Ţara Românească în această perioadă se ţinea Târgul Moşilor, “care se începe luni şi durează până sâmbăta înainte de Rusalii, adică o săptămână întreagă”. Târgul moşilor, cel mai important prilej pentru târguieli şi pentru distracţii de tot felul, “s’a născut din târgul unde se desfăceau odată numai cele trebuincioase pentru Moşii Rusaliilor”. Cel mai cunoscut dintre aceste târguri organizate de Moşi a fost în perioada interbelică cel care se ţinea în Bucureşti. În celebrul bâlci organizat în săptămâna Rusaliilor mergeau mai ales mahalagi şi târgoveţi – dar şi burghezi - pentru a colinda vestitele “ţuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită şi „zăpăceală”. Era locul în care copiii mâncau floricele şi “îşi sglâmboiau ochi în toate părţile şi nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiţi comedianţi care se arătau la circuri cu „renume mondiale” şi în special la panorama lui Braun care avea toate minunăţiile pământului.” (citeşte şi “Piticul din Bâlciul Moşilor”)
Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de folcloristul Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&Co. în anul 1910.
-->
Răspunsuri
Asociez Mosii de vara cu un moment esential al unei deveniri spirituale autentice. Cu o asezare directa in temporalitate, cu o adulmecare a vremii, cu o punere in rost cu tine insuti, cu cei care au fost, cu cei ce vor veni.
Esti inca un copil, dar esti atent la cele ce se-ntampla. Natura s-a maturizat, totul e verde in preajma, faci inconjurul curtii bunicii, cercetezi trandafirii de pe langa gard, sunt zeci de flori albe si rozulii, in diferite stadii de inflorire. Petale mari, mascate ce stau sa pice, flori deschise pe jumatate, pe un sfert, boboci de-abia crapati, boboci care ascund culoarea florii ce maine-poimane se va desface.
Esti bucuros ca intri in vacanta, e ultima zi de scoala, incepe acel interval de zagaz, de trandaveala, de plictiseala. In care te descoperi pe tine insuti, te cercetezi, te cauti. Ultimele flori ale salcamilor din drum mai trimit cate un parfum ce iti va intra definitiv in suflet. Te-asteapta toloaca unde vei bate mingea cu tovarasii de joaca, ogoarele si dealurile unde vei haladui in cautare de nu stiu ce, paraiele si helesteiele in care vei prinde ceva peste sau vei incerca sa inoti.
Si s-a intamplat cam asa: inca de saptamana trecuta, bunica a inchipuit, de la olarii veniti prin sat, cu carutele pline de oale, vreo douasprezece castroane de lut si tot atatea ulcele de culoare verde, bombate si decorate cu flori parca in rosu. De dimineata, a pus la foc laptele - cel de cu seara, dar si cel de dimineata - intr-un ceaun, asezat pe niste pirostrii inspre coltul magaziei. Pregateste pomenile din aceasta zi si se gandeste ca are multe neamuri, vecini, prietene. Pune la framantat niste faina, pentru a coace cateva tavi de placinte cu poalele-n brau. Tu inghesui cu migala niste rapca in plita cu rola ce miroase din ce in ce mai atragator. Laptele va fierbe domol, pret de cateva ceasuri, cu orezul ce va prinde ceva consistenta spre ceasurile amiezii. Intre timp, canile vor lua o alta fata, de gatul lor prinzandu-se cu ata covrigei, bomboane, biscuiti, cate un fir de menta, de bumbisor, de trandafir. Si cate-un smoc de cirese rosii, carnoase. Fudul, imi agat si eu cate-o pereche pe dupa urechi si ma zbengui in fata bunicii. Te tii de poalele ei, cauti s-o ajuti, sa tii ata, sa-i intinzi foarfecele, sa inmoi in gura bucatile de biscuite zdrobit, ce n-au catadicsit sa fie trecuti prin ac si ata. Gustul biscuitilor din copilarie, pe care nu-l vei mai intalni vreodata…
Si urmeaza un adevarat ritual: pe podeaua din lut, proaspat udata si maturata, face bunica un patul de pelin pe care aseaza atent castroanele pline cu pilaf dulce, peste care troneaza cate o bucata de carne prajita de gaina, cate o placintica alaturi, iar ulcelele in care s-a turnat suc sau vin fiind si ele imperecheate acestora. O ajut sa infiga lumanarile in pilaful inca aburind si in canile pline. La urma, doar in prezenta mea, tamaiaza totul cu o catuie, rosteste discret o rugaciune, invoca niste nume doar de ea stiute, si isi sterge cu coltul baticului o lacrima ce se aciuase intre pleoape.
Are bunica multi morti, prea multi morti, pe care ii boceste din cand in cand: parintii ei, socrii ei, fratii si cumnatii ei, copiii ei. Pe vremea tifosului, s-a intamplat sa ingroape doi copii intr-o saptamana: pe Paulica si pe Lenuta. I-a pus in aceeasi racla. Ingropaciune fugara, precipitata si saracacioasa. Nu ai timp sa-ti dai seama, mai ales ca mai prin toate familiile moartea intrase in casa. O durere care cuprinde si pietrele. Povestea asta nu o poti uita niciodata; este un prim si definitiv contact cu durerea si tragediile lumii.
Pomana incepe, desigur, cu mine. Eu am fost ajutorul ei, observatorul ei, i-am urmarit gesticulatiile, i-am cuprins taina. Trage deoparte un castron ticsit si ulcica incarcata ce o stia ca o ochisem inca de dimineata. Aprinde ceremonios cele doua lumanari, cea din talger si cea din cana cu suc. „Ia de sufletul…“, si rosteste cateva nume pe care le considera mai aproape de sufletul ei. „Bogdaproste“, ii raspund cu nedisimulata gravitate si cu tremur in glas, simtind ca ceva profund se-ntampla, nestiind anume ce. Urmeaza cateva vecine, o cumnata si prietena ei de-o viata, matusa Catinca. La cateva ore dupa miezul zilei, bunicul se intoarce mai devreme de la prasit, iar restul strachinilor si canilor le incarca intr-un cosarca din papura si pornesc prin sat, la rude aflate pe cele ulite.
Si, in acele ceasuri ale dupa amiezii, satul este colindat de mai multe bunici si sotii, rude si ne-rude, bogati si saraci, vii si morti, stiuti si nestiuti. Intr-un ritual al aducerii aminte si al neuitarii, al adancirii legaturii dintre oameni, dintre acestia si cer. Printr-o comemorare pioasa a celor care-au fost si-o intelegere mare pentru cele ce sunt si vor veni.
prof. univ. dr. Constantin CUCOS