[…] continuarea însemnării de blog WEEKEND CĂLDUROS
În anii 1940, femeile voluptoase, atrăgătoare, erau denumite „bombshells”, iar orice tip de atitudine sau comportament intense era considerat „atomic”.
Aşa că, când în 1946 doi francezi au inventat - separat - o alternativă redusă în dimensiuni ale costumului din două piese, ambele creaţii au primit porecle nucleare. Primul designer, Jacques Heim, a creat un costum minuscul, poreclit „l'atome”.
Cel de-al doilea, Louis Reard, şi-a prezentat designul [...], la patru zile după ce Statele Unite testaseră bomba atomică în atolul Bikini.
Într-o mişcare inteligentă de marketing, Reard şi-a denumit costumul „le bikini”, sugerând că acesta este la fel de exploziv, scandalos şi modern ca noua bombă.
Datorită numelui neobişnuit şi croielii provocatoare, bikini-ul a ajuns pe paginile întâi ale ziarelor. Fotografiile Michelinei Bernardini, dansatoarea de striptease care purta creaţia lui Reard, au făcut înconjurul globului.
Cu toate acestea, femeile din Statele Unite, inclusiv actriţele de film, precum cele din My Favourite Brunette din 1947 şi manechină de pe coperta revistei Life în 1948, au preferat să poarte în continuare tradiţionalul costum din două piese.
În 1950, revista Time l-a intervievat pe Fred Cole, cel care făcuse milioane de pe urma vânzării costumelor de baie, iar acesta a declarat că simte doar „dispreţ faţă de costumele de baie franţuzeşti denumite Bikini”, deoarece fuseseră create pentru mignonele franţuzoaice. „Franţuzoaicele au picioare scurte”, explică Cole, „iar costumele lor de baie sunt puternic rascroite pe lateral pentru a le face picioarele să pară mai lungi.”
Picioarele lungi ale Brigittei Bardot nu aveau nevoie de nici un ajutor. Această fotografie a fost făcută în timpul festivalului de film de la Cannes din 1953, exact când bikiniul devenea de rigueur pe Riviera.
Chiar şi aşa, în Statele Unite încă era văzut drept un articol vestimentar suspect preferat doar de către femeile imorale.
Amuzant este că, în urmă cu câţiva ani, Sports Illustrated a descoperit chiar o ediţie din 1957 a revistei Modern Girl care scria: „Nici măcar nu este necesar să consumi cuvinte pe aşa-numitul bikini, din moment ce este de neconceput ca o fată cu bun simţ şi decenţa să poarte vreodată aşa ceva.”
Doar trei veri mai târziu, bikini-ul era atotprezent pe plajă. Acest lucru se datora, parţial şi popularităţii crescute ale piscinelor particulare, care le oferea femeilor un loc retras în care să testeze noul look.
În 1960, un buyer de la Neiman Marcus a etichetat bikini-ul drept „o mare chestie”, iar în acelaşi an Brian Hyland lansa „Itsy Bitsy Teenie Weenie, Yellow Polka Dot Bikini” - care acum are un nou înţeles, când ştii cât de greu era acceptat costumul de baie în acea vreme.
Bikini-ul a devenit în scurt timp un loc comun. În 1965, o femeie declară pentru Time că era „aproape idiotic” să nu porţi un bikini. În 1967, aceeaşi revistă scria că „65% dintre tinere poartă acest fel de costum de baie”.
Ediţia de costume de baie Sports Illustrated a debutat în 1964 cu un bikini alb pe copertă, iar în acelaşi an designerul Rudi Gernreich a dus conceptul un pas mai departe creând costumul de baie fără sutien, monokini.
Popularitatea sa a fost sporită şi de apariţia unor filme contemporane precum How to Stuff a Wild Bikini sau One Million Years BC, cu Raquel Welch.
Mai mult, unul dintre cele mai de început şi mai memorabile momente din filme a fost Dr. No, Bondul din 1962, în care Ursula Andress apărea din valuri într-un bikini ud şi un cuţit atârnat la şold.
Bikini-ul se potrivea nemaipomenit formelor voluptoase ale Ginei Lollobrigida, Sofiei Loren şi femeilor din acea vreme, care aveau sânii mai mari decât femeile de acum şi abdomenul ceva mai moale. Anii 1970 au coincis cu apariţia unor manechine ca Cheryl Tiegs, posesoarea unui fizic atletic care a rămas en vogue până azi.
Explozia generată de pasiunea pentru aerobic din anii '70-'80 a dus la una dintre evoluţiile bikini-ului. În era aerobicului şi Jane-i Fonda, când femeile îşi doreau să îşi expună cât mai mult corpul, răscroială chilotului a devenit foarte înaltă, partea din fată foarte decupată, iar părţile laterale foarte subţiri.
Tot prin anii '70, industria textilă descoperea Lycra, fibră care permitea întinderea unei bucăţi de material. Rezultatul: bikini-ul strâng (legat cu două cureluşe sau aţe în lateral). Femeile din Rio de Janeiro şi St. Tropez au dus lucrurile şi mai departe, renunţând total la acoperirea posteriorului o dată cu apariţia chilotului Tanga.
În ziua de azi, nu-ţi rămâne decât să te întrebi dacă costumul de baie G-string (tanga) va deveni la fel de comun ca predecesorul său. Oricum, indiferent de ce rezervă viitorul, bikini-ul nu va dispărea. Şi, la fel ca un animal de 60 de ani, s-a mai îmblânzit. Încă mai are puterea să stârnească interes, dar nu să şocheze. Cel mai bun exemplu este omagiul oferit de Halle Berry predecesoarei sale, Ursula Andress, în Tomorrow Never Dies.
[…]
-->
Răspunsuri