Primul bal din an avea loc la Palat, în seara zilei de 1/13 ianuarie. Scrie Carol I, la 28 decembrie 1882, către fratele său Fritz: “La 1 ianuarie vom da marele bal de Anul Nou, pentru care au fost trimise 2.500 de invitaţii. Palatul este mult prea îngust şi mic pentru enorma societate bucureşteană care s-a dublat în zece ani; numai ofiţeri au fost convocaţi 260″.
Carol făcea referire la Palatul Regal din Bucureşti, care tocmai se refăcea, iar ofiţerii amintiţi erau, în majoritatea lor, invitaţi ca parteneri la dans ai doamnelor (“ofiţeri inferiori ca dănţuitori”). Balul de la Palat era unul popular, la care aveau acces persoane din toate straturile sociale: oameni politici, miniştri, senatori, deputaţi, înalţi funcţionari, ofiţeri superiori, reprezentanţi ai profesiunilor liberale, ai industriei şi comerţului, furnizorii Casei Regale…
În luna februarie era programat al doilea bal de la Palat, cu un număr mai restrâns de invitaţi.
Iarna, balurile erau cea mai plăcută petrecere a timpului pentru lumea bună. Ele erau frecventate de persoane suspuse, pe baza de invitaţie scrisă. Participarea la bal era un fel de obligaţie socială, aşa cum era mersul la teatru, la cazinou, la club, la o nuntă aristocratică.
Marile familii, Şuţu, Bibescu, Ştirbei, Lens, organizau şi ele baluri. Al familiei Şuţu se număra printre cele mai pretenţioase, după cum ne asigură V. Bilciurescu. Amfitrionii erau oameni care trăiau princiar (“aveau atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura deschisă sau închisă în formă de landou…, cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă de capra şi cu un câine de rasă la picioare”, şi deţineau o casă, vizavi de Spitalul Colţea, pe frontispiciul căreia era sculptat blazonul familiei). Ei treceau drept oameni de lume, arbitri ai eleganţei şi ai manierelor alese, motiv pentru care erau foarte atenţi cu invitaţii.
Emanoil Hagi-Moscu scrie despre Palatul Şuţu că era unul dintre locurile preferate ale aristocraţiei, “cu spaţioasele sale săli la a căror splendidă ornamentare contribuiau în egală măsură primitorii proprietari Irina şi Grigore Şuţu, ambii mari amatori de distracţii rafinate şi amabile gazde în orice ocazie”.
Familia Şuţu organiza două baluri anuale. Cel mai spectaculos era cel din 30 ianuarie, de ziua onomastică a lui Grigore, la care participa şi familia regală.
Şi la Palatul Ştirbei avea loc unul dintre cele mai selecte baluri.
Balurile, pe vremea aceea, însemnau un “cotillion” şi un supeu. Ele se deschideau cu dansurile la modă: polka, polimazurka, vals, cadril şi lanciers, care aţâţau pofta de mâncare, dar nu erau decât un “simplu mezelic”. Acopereau intervalul care dura de pe la 10.00 sau 10.30, până la 12.30, cel mai târziu până la 01.00, când se servea supeul. Apoi începea cotilionul (cel care îl deschidea era un fel de arbitru al eleganţei, aşa cum a fost mult timp Alexandru Marghiloman), care dura până la 3-4 dimineaţa sau uneori chiar până pe la 7-8, când oaspeţii, înainte de plecarea acasă, luau o ceaşcă de cafea cu lapte sau cu bulion cald, “oferita ultimilor combatanţi ca semnal de încetare a focurilor”, scria C. Argetoianu.
Existau, desigur, şi baluri mascate.
La Bucureşti, acestea erau organizate la Teatrul Naţional, în sălile Bossel şi Slătineanu, la Momolu sau în cafenelele-restaurante, unde se intra cu bilet reţinut din timp.
La Iaşi, acestea se desfăşurau tot la Teatrul Naţional, cu o orchestra de şaizeci de instrumentişti. Câteva sute de lumânări reflectate în oglinzi dădeau senzaţia de spaţiu mărit.
Existau apoi balurile de la Jockey-Club sau balul Obolului. La balurile mascate venea şi lume “mai de toată mâna”, mai nenobilă, care profita de păstrarea anonimatului pentru a mai sălta social.
Unele baluri au rămas celebre, ca de pildă acela organizat la 24 mai 1883 de către prinţesa Urusoff, soţia ministrului rus la Bucureşti, la care ţinuta a fost Ludovic al XIV-lea şi al XVI-lea, deci pentru doamne a însemnat întruparea Mariei Antoaneta, a Doamnei de Pompadour, a Doamnei de Berry…
Dincolo de modalităţi de petrecere a timpului liber, balurile erau, pentru lumea bună de atunci, un mod de afirmare şi menţinere a condiţiei sociale. Ele au continuat şi după primul război mondial. Ca atâtea alte forme sociale de odinioară pe care vântul democraţiei le-a golit de conţinutul iniţial.
sursa: zf
-->
Răspunsuri
Un subiect de suflet! Minunat
Mulţumesc frumos Camelia pentru semnul de lectură şi pentru acest minunat videoclip
Eu ador balurile si vremurile de atunci
..cu mare placere
Balurile secolului, la Dior şi Van Cleef & Arpels
Autor: Raluca Badea
Casa Dior a prezentat „Le Bal des Roses“
Nostalgia e din ce în ce mai puternică, având în vedere că două dintre cele mai mari nume din domeniul bijuteriilor au ales balurile ca temă centrală a noilor colecţii haute joaillerie. Casa Dior a prezentat „Le Bal des Roses“, iar Van Cleef & Arpels şi-a reunit creaţiile sub numele „Bals de Légende“. Pagini realizate de redacţia Forbes life.
Deşi poate părea incredibil, lumea ştia să se distreze chiar şi înainte de Studio 54 sau Fratelli - lipsa unui stroboscop, a unui DJ sau a sticlelor de whisky de 1.000 de dolari era compensată de instituţia balurilor, adevărate spectacole de eleganţă, exces şi geniu conceptual, prin tematică, decoraţiuni şi mix de invitaţi. Toaletele, dansul de societate şi conversaţia erau ingredientele principale ale unui bal reuşit, dar secretul consta mai ales în gradul de imaginaţie al gazdei, care alegea tema serii - de la secretele Orientului, până la minimalistul, dar legendarul „Alb şi Negru", balurile au fost mai ales o scuză pentru ca înalta societate să-şi dea frâu liber imaginaţiei.
Bijuterii pentru „femeia-floare"
Trandafirul este de ceva vreme un laitmotiv al creatoarei Victoire de Castellane, geniul din spatele colecţiilor ireal de frumoase, originale şi uneori şocante, prezentate de casa Dior. Nicio mirare, deoarece era floarea preferată de Christian Dior, însă anul acesta De Castellane s-a întrecut pe sine însăşi prin cele douăsprezece piese unice prezentate, în iulie, la Musée Rodin, într-un decor fantastic - o mare parte din parcul muzeului a fost transformat într-un tărâm de vis. Perdele de trandafiri ascundeau intrarea într-o peşteră labirintică, o grotă fermecată, unde întunericul era străfulgerat din loc în loc de strălucirea poetică şi în acelaşi timp agresivă a inelelor şi a colierelor create de Victoire pentru a celebra simbolistica rozelor la Christian Dior.
Piesele sunt extravagante, cum le şade bine unor creaţii unice, văzute de foarte puţini muritori de rând înainte de a-şi găsi locul în vreo casetă de bijuterii a unei moştenitoare.
„Trandafirul, pentru Dior, a fost dintotdeauna personificarea primelor cliente ale casei: femei care căutau rochii unice pe care să le poarte la cele mai extravagante baluri. Pentru mine, fiecare piesă din această colecţie este o femeie-floare, care se pregăteşte pentru o seară extraordinară. Culorile pe care le poartă le spun povestea sau le trădează - sunt inocente, emancipate, romantice, îndrăgostite", spune Victoire de Castellane despre ceea ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai reuşite colecţii de haute joaillerie din ultima vreme.
Dacă la unele mari branduri din domeniu, chiar şi piesele de mare valoare trădează uneori dorinţa casei de a înregistra vânzări record, în detrimentul imaginaţiei, al artizanatului şi al creativităţii, Victoire de Castellane - mai ales prin această colecţie, ar putea fi acuzată, în cel mai rău caz, de contrariul - rozele ei sunt spectaculoase, te trag de mânecă şi te şochează prin frumuseţe şi imaginaţie; majoritatea par făurite cu secole în urmă, când artizanul petrecea zile şi nopţi, săptămâni şi luni, pentru a desăvârşi o singură bijuterie. Petalele sunt astfel realizate încât duc cu gândul şi la materiale grele, somptuoase sau uşoare ca zefirul, iar pietrele preţioase sunt parcă brodate în monturi adesea invizibile.
Inelul „Bal romantique", de culoare mov, e realizat din aur alb, platină, diamante, calcedonie de culoarea lavandei, safire purpurii, spinel roz şi purpuriu. „Bal veneţian" mizează pe diamante albe şi colorate, spinel roz, opal de foc, granate spersatite şi safire roz. Inelul nostalgic „Bal d'autrefois" înlănţuieşte aur alb, diamante, smaralde, crisopraz, tourmaline verzi, granat tsavorit şi turmaline Paraiba, iar „Bal de Paris" contrastează cuarţul alb cu rubinele. Şi mai spectaculoase sunt seturile de coliere şi cercei „Bal de mai" şi „Bal de l'Opéra", o cavalcadă de diamante albe, maron, lila, roz şi mov, opal roz şi smaralde, spinel roşu, rubelit şi rubine.
Cinci baluri legendare
La rândul lor, artizanii de la Van Cleef & Arpels au ales tema balurilor de altădată pentru a-şi prezenta creaţiile haute joaillerie de anul acesta - cinci baluri legendare ale secolului trecut, fiecare introdus de figurina graţioasă a unei balerine prinsă în zbor şi transformată într-o broşă, dar şi de câte un inel împovărat de pietre preţioase imense, fără cusur (inelele sunt prezentate în casete speciale, ornate cu motive simbolice pentru fiecare dintre cele cinci baluri). Van Cleef a pornit de la definiţia balului oferită de prinţul Jean-Louis de Faucigny-Lucinge: „Un divertisment aristocratic, care constă din scene alegorice, mitologice, satirice, cărora li se alătură muzica, dansul şi poezia".
„Palais d'Hiver" face trimitere la balul organizat în 1903 de familia imperială rusă, la palatul de iarnă de la Sankt Petersburg, considerat cântecul de lebădă al Rusiei imperiale, iar balerina îmbină elementele dansului clasic francez cu cele tradiţionale ruseşti. Inelul „Providence" se distinge printr-un smarald cabochon de peste 20 de carate, provenit din Columbia, iar colierul „Zima" simbolizează iarna la Sankt Petersburg (prin fulgii de nea din diamante), dar şi faţada barocă a palatelor aristocraţiei, prin culoarea albastră a celor 1.500 de lapis lazuli.
„Bal du Siècle" face trimitere la Veneţia secolului al XVIII-lea, Veneţia celebrului Casanova, Serenissima, care nu mai era o mare putere maritimă, dar care trăia pentru baluri şi intrigi. Balerina veneţiană e ornată cu safire albastre, roz şi violet, iar evantaiul semnifică celebrul cod al iubirii. Inelul în care e montat un safir de 25,15 carate e împodobit cu motivul măştilor Bauta, folosite de veneţieni mai ales în timpul carnavalului. Iar colierul din granate verzi expune masca de care se serveau frumoasele veneţiene pentru a se apăra de soare, dar şi pentru a-şi păstra anonimatul.
Alb şi negru
„Black&White" este balul care i-a adus lui Truman Capote 500 de prieteni, dar şi mii de duşmani, dintre cei pe care nu i-a invitat la evenimentul secolului în New York, organizat pentru a-şi sărbători succesul. Marlene Dietrich, Greta Garbo, Vivien Leigh, Mia Farrow, Frank Sinatra, familiile de miliardari Agnelli, Rockefeller, Niarchos, ducele şi ducesa de Windsor, o parte din familia Kennedy - oaspeţii lui Capote au transformat Plaza în cel mai elegant şi sofisticat loc din New York pentru o noapte. Balerina Van Cleef respectă codul cromatic al balului şi e „îmbrăcată" într-o rochie fluidă, stil Art Déco, din diamante şi onix.
Parura „Heavenscraper" e realizată din perle, onix şi diamante şi celebrează arhitectura new yorkeză, mai cu seamă Chrysler Building, iar inelul „Abstraction" se distinge printr-un diamant excepţional de 15,54 carate, de cea mai frumoasă culoare - ID şi de puritate IF (Internaly Flawless - fără defecte). Gemologii Van Cleef & Arpels au petrecut mai mulţi ani în căutarea acestei pietre fără seamăn.
„Balul Oriental" este o explozie de culoare - începând de la balerina senzuală, împodobită cu lănţişoare de aur la gleznă şi la încheieturi, iar parura „Fleurs Mystérieuses" aduce în prim‑plan roşul considerat de orientali drept culoarea sărbătorii şi a fericirii, prin intermediul rubinelor sângerii. „Balul Oriental" a fost organizat la Paris de către baronul Alexis de Redé, iar printre invitaţi s-au numărat Brigitte Bardot, Guy de Rotschild, Salvador Dali, Amanda Lear şi Margareth, pe atunci prinţesa moştenitoare a Danemarcei.
Nu în ultimul rând, „Balul Proust" îl onorează pe scriitorul francez, printr-o colecţie graţioasă, elegantă, nostalgică şi poetică. Broşa „Rosemonde" (personaj care apare în volumul doi din seria „În căutarea timpului pierdut") demonstrează eleganţa şi silueta perfectă a femeilor din perioada Belle Epoque, prin suprapunerea spumoasă de fildeş şi lapis lazuli. Balul a fost ideea lui Guy de Rotschild şi a a avut loc la castelul de Ferrières.
O piesă de excepţie este parura „Oiseau", inspirată de obsesia scriitorului pentru păsări (Proust îşi compara unele eroine cu creaturi înaripate, iar penele joacă un rol important în arsenalul de seducţie din garderoba prinţesei de Guermantes). Parura e realizată din safire albastre (dintre care unul în formă de pară, de 4,85 carate), mov, roz şi diamante. Iar montura inelului Miss Audrey imita drapajul rochiilor purtate de elegantele din Belle Epoque, poate cea mai frumoasă perioadă pentru eleganţa feminină.
Click pe foto pentru a vedea bijuteriile
Balurile & petrecerile de-acum un secol
Cum se distra lumea pe la o mie opt sute?
După cartea lui Mircea Constantinescu Cum îndemult Bucureştii petreceau, lumea bună a vechiului Bucureşti nu poate fi lipsită de cea mai intensă preocupare a ei: balurile. Ţinute în „palatul de pe podul Mogoşoaiei, în palatele Cantacuzinilor, ale Sturdzeştilor («prăjitura de marmură de la Capul Podului» – C. Gane), ca şi-n cele ale bancherilor evrei, greci, armeni cu nume păstrate şi transmise, se înfigeau mii de lumînări în caracatiţa policandrelor.”
Pe lângă mesele bogate şi dansurile care ţineau până dimineaţa, boierii tineri erau absorbiţi de jocurile de noroc, jucându-şi „vieţile la loterie” şi de alte practici care să-i scoată din banal cum procedase „Beizadeaua lui Caragea, de pildă, şi-a comandat o aşa-zisă sanie mitologică, făcută în urma carului lui Apolo, la care a înhămat şase cerbi şi defilînd prin urbe spre stupoarea tuturora cu scaun la cap şi cu alte obicee pămînteşti.”
„Cele mai gustate petreceri pare-se a fi fost balurile mascate – şi e de crezut – ocazii cu care femeile încercau şi, cine ştie, poate că şi reuşeau să epateze prin costumele lor de epocă, croite şi asortate cît mai extravagant.”
Un ziarist din epocă, glumeţ din fire, avea să dea nişte sfaturi practice cu privire la rochiile doamnelor, mai exact cum poate ajunge crinolina un balon: „Sub jupă este aplicat un mic mecanism sui-generis care are o supapă şi un piston. Cînd persoana care poartă crinolina trebuie să se pună în trăsură sau să se aşeze într-o loge de teatru, ea deschide supapa, aerul iese şi jupa nu mai are decît proporţiunile modeste ale unui vesti- ment patriarhal; dar dacă dînsa vrea să se plimbe sub un soare frumos, sau să intre în vreun salon, sub focul săgetător a o sută de priviri, aerul intră în ţesături şi crinolina se rotunjeşte cu majestate. Ah, aceste majestăţi umflate cu pistonul!…”
Cum luna cadourilor se petrecea pentru doamne la infinit, ca şi sărbătorile (nici acum sărbătorile nu sunt de neglijat), ziarele ofereau cele mai bune locuri pentru cumpărături, de la opere muzicale (dansuri, romanţe, partituri), la fotografii şi tablouri „noue americane”, iar pe Podul Mogoşoaiei magazinul d-lui Kling , îmbia cumpărătorul cu aparate tocmai bune pentru jocurile de societate, cumpărate în special de sărbători: „Care erau ele? Discul magic al lui Boscă, care, la comandă, călătoreşte în orice… pălărie; magia Dr. Faust, prin care se puteau oferi, dintr-o butelie umplută cu apă, diverse vinuri (invers era şi este oricine în stare!), lapte sau cerneală; «portcigarul magic» în care ţigările şi tutunul dispar tot la comandă şi idem revin; magice evantaie pentru dame, ce se rup în bucăţele, dar, prin suflare deasupră-le, se realcătuiesc în ceea ce au fost; cărţi, şi ele magice, cărora, prin comandă li se dictează să sară din pachet, cu rîndul şi pe alese; o lanternă magică, lăsînd vederii tuturor peisaje, chipuri, culori pe perete…”
Dar astea sunt jocuri pentru adulţi, pentru copii au trecere „trenuri electrice, tractoare, rachete, buldozere etc. pe lîngă cele peste 3 mii de jucării aduse din Franţa şi Germania (Nurnberg).”
Cât despre balul curţii regale „Cu totul alt public, zgîrcit la număr, select şi oficial avea permisiunea să converseze, să bea şi să valseze la balurile regale din miezul lui Făurar.” Presa era la mare căutare în epocă, anunţând „baluri şi serate, alături de războaie, greve, manifestaţii, scumpiri ale pieţei, discursuri, sinucideri…” în plus, erau şi altele care aduceau nemulţumire oamenilor obişnuiţi care nu frecventau balurile: electrificarea liniilor de tramvai era anevoioasă, chiriile şi impozitele mari, şi „S-a inventat şi noţiunea de casă de raport, adică blocuri cu multe vagoane de înoptat. Tot bucureşteanul năzuia să închirieze, mai cu seamă cînd frigul împuţina pe golani de pe uliţe.”
Că tot vorbim de uliţe, Gheorghe Crutzescu în Podul Mogoşoaiei nu le poate imagina, în 1890, fără cafeneaua Macca: „Cafeneaua e unul din locurile patetice din Bucureşti. în lumina tulbure a becurilor electrice care ard aci şi vara, la amiază, o faună stranie îşi duce un trai amărît. într-un colţ, doi samsari bătrîni joacă în tăcere mahjong; un evreu gîrbovit şopteşte altuia cu pasiune, îndelung, cine ştie ce proiecte, cine ştie ce confidenţe; altul, singur, cu ochi adînci, trişti şi pierduţi, pare că urmăreşte, în altă lume, un vis milenar. Pînă să dai iar în lumina Podului, ieşind din această axfisie, este o plăcere să te opreşti cîteva clipe la anticăria Pach, unul din cei trei-patru anticari din Bucureşti unde poţi răsfoi, sta de vorbă, şi pleca fără să cumperi.”
In 1857 Bulevardul se întindea între Podul Mogoşoaiei şi str. Colţei, iar Academia, împreună cu turnul Colţei, era „singurul monument demn de văzut în Bucureşti.” Prin 1872, lângă Universitate era câmp deschis. Francezul Ulysse de Marsillac imaginase, pentru Bucureştiul pe care îl iubea atât de mult, un „bulevard larg, frumos, care să fie o podoabă a oraşului. Şi în Journal de Bucarest din 1872 propune ca „în partea rămasă liberă, cea din faţa Universităţii, să se construiască un subteran mare, din Podul Mogoşoaiei pînă în str. Colţei. Tunelul acesta, luminat puternic cu globuri diferit colorate, să cuprindă tot ce poate folosi desfătării ochiului şi minţii, acvariu cu toate vietăţile mărilor. Peşteri cu stalactite şi stalagmite, cascade luminoase şi pivniţe boltite, calde iarna, răcoroase vara, în care să se aşeze birturi şi berării… Deasupra subteranului, şi pe toată lungimea lui, să se ridice, pe coloane subţiri, un acoperiş înalt, din fier şi sticlă, care să se poată deschide după anotimpuri şi, sub această boltă străvezie, vedea o grădină minunată, cu bazine şi pavilioane şi izvoare şerpuind printre flori, iar în grădină, teatru de comedii şi vodeviluri, parchet de dans, chioşc de muzică, restaurante, săli de lectură…”
Din păcate, proiectul lui Marsillac nu a avut succes, unul dintre motive fiind şi că Academia nu putea tolera lângă ea „scene de vodevil şi săli de dans”. Erau probleme şi în proiectul prelungirii bulevardului, din cauza hotelului Herdan, credea Marsillac, şi din cauza faptului că terenul e prea mlăştinos: „Ulysse de Marsillac a prevăzut multe. A prevăzut că odată şi odată vor fi Bucureştii pavaţi în întregime, că toate străzile vor fi luminate, că oraşul va ajunge capitala cea mai populară a Răsăritului; a prorocit chiar, într-o zi de inspiraţie, că bucureştenii vor putea merge, odată, pînă la un cîmp apropiat unde maşini zburătoare îi vor duce în cîteva ore la Viena, Roma sau Paris… dar viitorul Bulevardului Elisabeta nu l-a ghicit.
«Cîţiva rari trecători»… «fantomă de bulevard»…!
De-ar putea învia bătrînul Marsillac numai un sfert de ceas, oricînd, zi de săptămînă sau sărbătoare, iarna sau vara, pe ploaie sau pe soare, şi să vadă ce-i pe bulevardul sortit de dînsul pustietăţii, să vadă turma, cum se mişcă încet, încet, din lipsă de loc unde să-şi pună picioarele, cum se mişcă fără scop, fără gînd, fără odihnă… Răsar ghioceii, înfloresc liliacii, îmbălsămează teiul, cîntă păsările, se scutură macii, se ofilesc bujorii, cad frunzele, ce ştie turma? Zi după zi, an după an, coboară bulevardul, la Brezoianu face stînga împrejur, trece pe calea Victoriei, la teatru face stînga împrejur, coboară iar pe calea Victoriei, suie iar pe bulevard, se opreşte iar la Brezoianu…”
-
1
-
2
de 2 Următor →