A fost odată ca niciodată un băiat...
A întâlnit-o la o petrecere. Era aşa de strălucitoare ca toţi băieţii se uitau după ea, în timp ce el era aşa de obişnuit că nimeni nu-i dădea atenţie.
La sfârşitul petrecerii, şi-a luat inima în dinţi şi a invitat-o la o cafea. Deşi a fost surprinsă, pentru că era politicoasă i-a acceptat invitaţia. Au intrat întro cafenea foarte drăguţă, au comandat cafeaua... El era aşa de emoţionat că nu putea să spună aproape nimic şi nu-şi găsea locul... după un timp, fata i-a spus că ar vrea să plece acasă.
Deodată, băiatul l-a chemat pe chelner şi l-a rugat să-i aducă puţină sare. „Îmi place să beau cafea cu sare”. Toţi l-au privit ca pe un ciudat. Băiatul a simţit că se înroşeşte, dar a pus sarea în cafea şi a băut. Fata l-a întrebat curioasă: „De ce ai această plăcere?”. „Când eram mic locuiam lângă mare şi-mi plăcea să mă joc în apa mării, îmi plăcea să simt gustul marii care e acelaşi cu al cafelei cu sare. Acum, de câte ori beau cafea cu sare, îmi amintesc de copilărie, de oraşul meu natal... îmi lipseşte aşa de mult oraşul meu, mi-e dor de părinţii mei care locuiesc acolo”. În timp ce vorbea, au început să-i curgă lacrimile. Fata s-a emoţionat foarte mult auzindu-i cuvintele spuse din adâncul inimii. Un bărbat care vorbeşte despre dorul de casa e un om care iubeşte familia, se îngrijeşte de familie, este responsabil de soarta familiei... Atunci a început şi ea să vorbească, i-a povestit despre oraşul ei, copilărie, familie.
Au povestit multe amândoi şi aşa a început o prietenie frumoasă. Au început să se întâlnească şi să se cunoască mai bine. Fata a văzut că el e un om care-i îndeplineşte dorinţele, e tolerant, are o inimă bună, caldă, e grijuliu. Era un om aşa de bun ca fata îi simţea lipsa, îi era dor de el.
Povestea lor continuă ca toate poveştile frumoase de dragoste – prinţesa se mărită cu prinţul şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Şi, de câte ori făcea cafea, ea îi punea întotdeauna puţină sare, deoarece ştia că aşa-i place lui.
Au trecut anii şi ei erau fericiţi. După vreo 40 de ani de când erau împreună, el i-a scris o scrisoare în care spunea: „Draga mea, te rog iartă-mă, iartă-mi minciună vieţii mele. E singură minciună pe care ţi-am spus-o – cafeaua cu sare. Îţi aminteşti prima noastră întâlnire? Am fost aşa de emoţionat atunci că, deşi îmi trebuia zahăr, am cerut sare. Mi-a fost jena să-mi corectez greşeală, aşa că am mers mai departe. Nu m-am gândit nici un moment că ar putea fi începutul conversaţiei noastre. Am încercat să-ţi spun adevărul de mai multe ori, dar mi-a fost aşa de teamă s-o fac. Îţi promisesem să nu te mint niciodată... Acum mi-e teamă să nu mor înainte de a-ţi spune adevărul – nu-mi place cafeaua cu sare – ce gust neplăcut are... Dar am băut toată viaţa cafea cu sare.De când te-am cunoscut nu mi-a părut rău de nimic din ce am făcut pentru tine. Avându-te lângă mine este cea mai mare fericire din viaţa mea. Dacă m-aş mai naşte odată, tot pe tine te vreau în viaţa mea, chiar dacă va trebui să beau din nou cafea cu sare”.
Femeia a început să plângă udând scrisoarea cu lacrimile ei.
Dacă ar întreba-o cineva: „Ce gust are cafeaua cu sare?” răspunsul ei ar fi: „Este dulce”.
Dragostea nu e uitare ci iertare, nu se vede dar se simte, nu se aude, dar se ascultă, nu trebuie lăsată să plece ci se păstrează!
-->
Răspunsuri