Vi s-a intamplat cu siguranta macar o data sa decupati cu privirea in multimea agitata de pe strada, dintr-un autobuz sau dintr-un supermarket un chip necunoscut de care, desi aveti certitudinea de moment ca nu l-ati mai vazut niciodata, sa aveti sentimentul ca va leaga fire nevazute de timp – raze plapande venite parca dintr-o alta lume, printr-o fereastra invizibila, ca sa va lumineze existenta... Sau, daca nu ati mers atat de departe incat sa transformati o secunda de revelatie intr-un motiv de declansare a unor amintiri, ati simtit probabil, fie si in treacat, ca uneori nu stiti de unde sa luati chipul cuiva, pe care l-ati surprins intamplator in noianul de imagini cotidiene...
Urcasem in autobuz de aproape zece minute. Singurul lucru pe care mi-l doream in dimineata aceea era sa ajung mai repede la destinatie – mereu aceeasi. De obicei, incerc sa trec neobservata, ma amestec repede printre calatori si ma furisez pe vreun scaun din mijlocul autobuzului ca sa pot privi linistita pe fereastra. In dimineata aceea eram prea obosita ca sa mai ravnesc la jumatate de ora de visare cu ochii deschisi. Mi-am lasat privirea sa se prelinga haotic peste cladirile cenusii care deveneau treptat rozalii, galbui, apoi din nou cenusii in bataia razelor care invadau autobuzul ticsit de oameni plictisiti de perspectiva unei noi zile...
In noianul acela de suflari necunoscute m-am simtit deodata tinta a unei priviri straine care imi era totusi ciudat de familiara. Nu era nici prima si cu siguranta nu avea sa fie nici ultima data cand imi atragea atentia un chip strain in astfel de imprejurari. Mi se intampla adesea sa-mi intiparesc, fara voie, figurile oamenilor in minte. M-a izbit insa caldura cu care ma privea – o privire patrunzatoare, a carei culoare nu o puteam ghici in lumina crepusculara a diminetii, ascunsa de un suras placut, care nu se potrivea deloc cu agitatia matinala a autobuzului, si care vroia parca sa-mi spuna „Haide, sa vedem... iti amintesti?”. Nu, nu imi aminteam. Simteam insa ca privirea aceea imi tulburase candva existenta intr-un cu totul alt mod decat acum. Sau, poate ca era doar o diferenta de perspectiva. Am facut cateva eforturi zadarnice sa imi amintesc. Nimic. Strainul acela atat de familiar continua sa ma priveasca bland, peste capetele calatorilor indiferenti fata de mica revelatie pe care ma chinuiam sa o am. Il stiam de undeva. Imi era cunoscut zambetul lui si mai ales ochii, ochii aceia cameleonici, venind parca dintr-o alta lume. Dupa vreo doua statii si dupa multe sfortari ce pareau oricum inutile, m-am dat batuta. Poate ca, in fond, nu era decat imaginatia mea, dornica de fantezii matinale... Chiar in clipa in care eram pe punctul de a renunta la cautarile zadarnice prin franturi de trecut, s-a apropiat de mine, s-a aplecat si mi-a intins cu un gest familiar umbrela care imi cazuse intr-o clipa de neatentie. Privirile ni s-au intalnit pentru cateva secunde (acele secunde pe care nu ai cum sa le uiti, nu stii de ce, si, pentru simplul fapt ca nu le poti explica in cuvinte, le pastrezi intacte, depozitate undeva intr-un soi de memorie pasiva). A disparut apoi in multime, cu acelasi zambet in care mi-a invaluit dimineata.
Umbrela... Mi-am amintit instinctiv. La fel se intamplase cu ani in urma, pe vremea studentiei, cand obisnuiam sa imi beau cafeaua de pranz in parcul din fata bibliotecii. Aparuse intr-o zi din senin ca sa-mi tulbure reveria diurna. Ca si acum, chipul lui se interpusese intre privirea mea si restul lumii. Cateva zile la rand din primavara aceea trista de demult fusese, fara voia lui, partenerul meu de cafea, dintre doua reprize de lectura. Imi amintesc ca ma fascinase si atunci privirea lui bizara, felul in care i se schimba culoarea ochilor in bataia razelor care-i reflectau in privirea umeda frunzele abia mijite. Dupa cateva zile incepusem sa imi prelungesc din ce in ce mai mult pauzele de cafea. Il amuza probabil copilareala mea, felul in care ma agitam cand plecam si incapatanarea mea de a nu scoate niciun cuvant si de a nu intoarce niciodata capul inapoi. In fiecare zi era la fel. Devenise un fel de ritual si aproape ca incepusem sa cred ca ma indragostisem de el.
Intr-o zi insa, feeria a luat sfarsit. S-a ridicat inainte sa-mi termin eu cafeaua din paharul de plastic, s-a indreptat cu pasi gravi spre mine, a ridicat umbrela care imi cazuse in iarba inca umeda de ploaia matinala, m-a privit lung, a zambit, apoi a disparut in multime. Simplu, la fel cum aparuse. La fel. De atunci nu l-am mai vazut niciodata, pana in dimineata aceea. Am purtat insa cu mine in tot acest timp un sentiment straniu, care nu a trecut niciodata dincolo de adancimea unor priviri sau de caldura unui zambet. In timp, bataile surde ale inimii din ziua cand mi-a ridicat umbrela din iarba s-au estompat treptat, pana cand au devenit tacere si amintire.
In ziua aceea, in autobuz, le-am simtit din nou, ca pe ecoul ritmat si indepartat al unei iubiri mute, niciodata transformata in poveste – un fel de oda simpla pentru o revelatie trecatoare, ca atatea altele...
-->
Răspunsuri