Iubesc marea. Voi iubi... voi iubi mereu marea. O mare mereu schimbătoare, o plajă aurie ziua, cenuşie seara, dar având mereu aceeaşi moliciune care te indeamnă să te cuibăreşti în nisipul cald şi să rămâi acolo... uitat de lume, uitat de tot ce-i omenesc. Faţă în faţă cu necuprinsul, cu marea.
Aş sta ceasuri întregi pe plajă, la apusul soarelui, să privesc cum moare lumina în valuri. Să privesc neputinţa valurilor care se aleargă neîncetat. Şi nu se pot prinde niciodată unul pe celălalt. Tocmai de aceea poate iubesc marea. Pentru nestatornicia ei, pentru faptul că e mereu nouă, că îmi apare de fiecare dată altfel.
Mi-ar plăcea poate să stau singură pe plajă şi să urmăresc jocul valurilor. Valuri care vin, valuri care pleacă... aducând cu ele bucurii de-o clipă, împliniri de o secundă. Valurile acestea poartă în ele însuşi secretul timpului. Timpul care se duce şi nu se mai întoarce. Decât în amintiri! Şi ce păcat e! Dar... ne rămân amintirile. Aceste frumoase şi luminoase visuri proiectate în trecut...
Iubesc amintirile şi marea şi... încă ceva. Nu ştiu însă ce, poate ceasurile pe care le puteam petrece pe malul mării, uitată de oameni şi uitând de timp. Aş vrea să fiu o fiică a mării. Să o iubesc aşa cum se cuvine. În tăcere aş face-o. Iar când plaja ar fi pustie, departe fiind tot zbuciumul de peste zi, ce linişte mi s-ar cuibări în suflet... Aş ieşi pe mal, cu părul lung, plin de sare şi-aş sta gânditoare...
M-aş ascunde după o stâncă dacă aş vedea perechi de îndrăgostiţi trecând şi le-aş dori toată fericirea posibilă. Poate i-aş invidia văzând-i fericiţi. I-aş spune băiatului: iubeşte-o... I-aş spune fetei: fă-l fericit... Şi ei s-ar iubi pe plaja pustie, neştiind că din spatele unei stânci, îi urmăreşte curioasă o fiică a mării. Cu părul lung, plin de sare. Care nu poate avea decât o singură iubire: marea.
Îmi place singurătatea mării... E atâta linişte... şi totuşi zgomot. Zgomotul valurilor zdrobite de ţărm, zgomotul mării. Şi câtă linişte e! În sufletul meu e acum zbucium.
Am nevoie de alt zbucium pentru a se face linişte! Zbuciumul vântului de-afară, de acum, nu mi se pare de ajuns... am nevoie de zbuciumul mării pentru a mă alina. Pentru a-mi alina gândurile, pentru a-mi alina iubirea...
Iulie 1992
Am văzut marele Ocean. E adânc şi nelinştit. Ca mine... câteodată...
-->