https://en.calameo.com/read/001073787f15756e98294

De ziua Limbii romane, lansam revista NAUTILUS 14  cu un bogat continut .

Lectura placuta !

SAGA 

https://issuu.com/margaceramics/docs/nautilus_no_7 



Lectura placuta !

Editura SAGA 

viaţa în 4 strofe nonverbale 

să scrii, să bei, să mori. asta e tot 
pentru că deja munceşti, iubeşti, scrii. 
apoi, când te naşti: eşti făcut 
născut, distrus, terminat, regândit 

isprăvile tale, se amplifică 
până la verbe: a cânta, a vorbi, a sparge. 
faptele tale se complică: 
acţionezi, distrugi, strângi, nu te întorci la prima iubire. 

tu comanzi: alţii execută 
şi iar porneşti, inventând minciuni, 
din greşeală în greşeală, încântat, încânţi 

spre sfârşit îţi revi 
clarificat, şopteşti: totul e ciclic 
mirarea, smerenia 
viaţa...

unei artiste de teatru

ba mai mult de atât 
ai jucat într-o piesă defectă 
erai nefericită pe scena mânjită cu ruj, în lumina galbenă de reflector haimana 
aveai o rochie scurtă, cei din rândul întâi pofteau mărul 
regizorul pipăia de zor mansucrisul 
căutând picanterii sub fusta maicilor de la notre dame 
şi toate aceste nonsensuri 
ziua pe care o încep cu 3 pastile albe 
şi o termin cu alte trei, negre 
întru gloria vârstei care trece 
pentru anotimpul care se scurge pe acoperişurile 
demolate de soarele acid 
ca o limonadă făcută cu cretă şi smoală 
băută în silă, ca un avort 
când vrei să dormi, să ai un umăr, o întâmplare cu mult miracol  roz 
şi de fapt himere pretutindeni 
iar în pat un crocodil te aşteaptă 
rece, decis să se lase mângâiat 
pe burtica lui galbenă 
pe care cresc statui, parcuri inaccesibile, plimbări cu trăsuri cu cai 
baluri de sfârşit de liceu, copilăria toată, 
îndesată într-un ceas cu arcul neîntors...

Un cadou de Martishor:

http://en.calameo.com/read/00107378762ad2c0b5142

INFINITUL 
autor Charles Simic 

                              Revista, acum 118 ani

Mai curând sau mai târziu tipăritura palpabilă, foşnitoare, cu miros de cerneală va dispare. Tehnologia schimbă totul, înlocuind o medie cu alta. La graniţa evoluţiei, consumatorul are dilema acceptării sau a refuzului, cel mult a amânării. Până la urmă vom ceda tehnologiei care circulă într-un singur sens. Să ne gândim la constructorii de căruţe trase de cai, uimirea lor la vederea primul camion modern. Azi căruţele se găsesc la muzeu, pe când automobilul ne-a schimbat viaţa, transporturile, distrugând în schimb ecologia planetei. 
Ajungem la concluzia că fiecare avans tehnologic lichidează o ramură de activitate umană, producând noi joburi şi servicii. Iată două exemple: lama de ras şi apoi aparatul de bărbierit electric, au desfinţat frizeriile pentru bărbaţi, unde te relaxai în grija bărbierului înarmat cu brici şi pămătuful cu spumă. 

Cărţile poştale ilustrate, sau scrisorile scrise cu toc şi peniţă apoi trimise în plic timbrat, folosite de milioane în toată lumea, au dispărut succombând netului mai comod şi practic instantaneu. Bertold Brecht, într-o piesă de teatru, descrie povestea unui soldat chemat la armată, în drum omul opreşte într-o piaţă şi intră în vorbă cu o tânără vânzătoare de fructe. Cei doi se îndrăgostesc instantaneu, de la prima vedere, şi vor continua să-şi întreţină iubirea prin scrisori înflăcărate, timp de 7 ani, cât durează războiul. Tradiţionala poştă încă mai funcţiona impecabil, cei doi se regăsesc la sfârşitul piesei, o poveste imposibilă de imaginat azi. 
Critica literară a secolului XX se ocupă intens de cărţi, de poezie, teatru şi proză, ignorând de multe ori revistele considerate efemere şi perisabile. Rar de procurat azi, ele sunt o sursă preţioasă pentru a studia politica, modul de viaţă, problematica vremii, moda şi reclamele unor epoci stinse. Să luăm de pildă o publicaţie Pariziană numită "L'illustration - Journal Universel" ,un săptămânal fondat în 1832. Pe coperta verde pal citim data apariţiei: 8 Iulie 1899, preţul de 75 de centime sau 37 franci pe an pentru cei care preferă un abonament. La interior întâlnim caricaturi, diverse anunţuri comerciale, toate pedant paginate. Mai departe, articolul central, bogat ilustrat, abundă cu poze alb-negru. Subiectul este electrizant: Reîntoarcerea căpitanului Dreyfus la bordul navei Sfax.

Revista ne relatează afacerea Dreyfus începând de la arestarea ofiţerului în Octombrie 1894, acuzat de trădare. Este bănuit că a transmis ambasadei Germane secrete militare. Francezii fac o alegere arbitrară comodă, Dreyfus, evreu bine situat, nu este francez în ochii lor. Curtea Marţială, bazându-se pe false depoziţii îl condamnă la închisoare pe viaţă în insula Dracului, la 7 mile de coasta Guianei Franceze. Scandalul culmină cu ceremonia degradării lui Dreyfus care are loc în Ianuarie 1895. I se smulg epoleţii şi insignele de pe uniformă apoi este obligat să defileze în faţa unui public numeros care strigă: "Moarte lui Iuda, Moarte evreului". Pe insula Dracului Dreyfus este izolat, păzit zi şi noapte de doi paznici care îl hrănesc cu carne veche de porc. Un an mai târziu, autorul trădării este identificat, este vorba de maiorul francez Ferdinand Walsin. Autorităţile militare ascund evidenţele, ca urmare Walsin este achitat în curte. Dar opinia publică nu se lasă păcălită, în 1898 Emile Zola publică celebrul articol "J'acusse" în ziarul Aurora. Afacerea explodează în toată Europa iar francezii se despart în două grupe pro şi contra lui Dreyfus. Enormul scandal public forţează redeschiderea procesului, în Iunie 1899, Dreyfus este repatriat în Franţa la bordul navei Sfax. Era slab, cu părul albit şi aproape incapabil să vorbească. Această călătorie este relatată pe larg de revista noastră. Fotografiile sunt transferate prin tehnici litografice. Ele păstrează acurateţe şi constrast în ciuda celor 118 ani de la tipărire, felicitări meşteşugarilor de atunci! 
În afară de textul despre afacerea Dreyfus, în revistă mai găsim Curierul Parisului, un articol semnat de Armand Masson despre "Păcatele tinereţii", care pare interesant, îmi propun să-l traduc într-o clipă de răgaz. Apoi două pagini mari despre istoria unei lăptării oferită vânzării (Saint Hermine), producătoare de unt, cu planuri detailate, preţul laptelui şi al untului în ultimii 5 ani, dar şi calcule care arată cât de rentabilă este afacerea. Spre sfârşitul revistei găsim o secţiune despre cărţi noi, arte frumoase, romane, documente şi informaţii de interes general. Vor urma: agenda săptămânii, anunţuri matrimoniale, expoziţii, curse de cai, concursuri, etc ca în final să răsfoim 3 pagini dedicate anunţurilor particulare, reclame, probleme de şah, jocuri, etc. Ultima copertă ne arată unde se cumpărăm ciocolată Suchard (adusă în 1879 în Franţa), reclama pentru automobilul Peugeot de lux cu 2 cilindri, reclame imobiliare aranjate în ordine alfabetică. 

Nimic nou sub soare, se simte seriozitatea editurii, profesionalism şi dorinţa de a atrage cititorul oferindu-i mult spaţiu vizual, actualitate şi informaţii practice. Închid cu regret acest document rar, ca să revin la dilema mediei tipărite. Poetul John Milton vroia "să lase generaţiilor viitoare ceva care să nu dispară uşor". Joyce a învăţat 5-6 limbi străine ca să poată scrie în toată complexitatea oferită de limba engleză. Marquez a gândit timp de 17 ani un roman, că să-l pună pe hârtie în numai câteva luni. Unde ne aflăm azi cu literatura? Limbajul a devenit trivial, concis, adaptat netului şi fluxului de informaţie care inundă cititorul. 

Ne este greu să navigăm prin multiplele canale şi medii informaţionale: video, TV, radio, net, aplicaţii celulare, care se bat pe "rating" şi pe atenţia noastră. Cei mai mulţi se adaptează şi consumă media fără să o comenteze sau să o verifice. Este un paradis al dezinformaţiei şi al reclamei. Probabil tehnologia va schimba presa tipărită dar să nu uităm fraza lui Rudolf Steiner care ne promite consolarea următoare : "Atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe". 

AG 2017 

                                                 Marte, o noua aventura

De când Elon Musk (azi în vârstă de 45 de ani), directorul firmelor Tesla, Solar City şi SpaceX, a reuşit să readucă înapoi pe pământ, intactă, o rachetă folosită la lansarea unor sateliţi grei, visul de a ajunge pe planeta Marte pare mai realizabil că oricând. Musk promite să reducă riscul extincţiei oamenilor făcând viaţa posibilă pe planetă vecină cu noi, Marte. De unde vine ameninţarea cu extincţia? O întâlnire cu un asteroid, explozia unui super-vulcan sau riscuri noi, necunoscute dinozaurilor: un virus muntant scăpat din laborator, producţia unei reacţii de fuziune necontrolabilă, încălzirea globală, sau un război nuclear distrugător. Mai devreme sau mai târziu omenirea trebuie să aleagă: să migreze în afara planetei, sau să piară definitiv. La 21 Decembrie 2015, la Cape Canaveral în Florida s-a produs o lansare de succes a unei rachete SpaceX Falcon 9, care s-a reîntors din spaţiu exact la locul de lansare, fapt care va reduce costul zborului în spaţiu de 10 ori. Marşul spre colonizarea planetei Marte a fost astfel pornit. Tinţa declarată a lui Musk este de a reduce riscul extincţiei speciei umane. Cum? El va trimite în circa 20 de ani, o echipa de astronauţi spre Marte, în ideea colonizării planetei roşii. Planul prevede construcţia unei colonii stabile care în anul 2040 va număra 80.000 de persoane. 
Un prim zbor de recunoaştere (fără oameni la bord) este programat pentru 2022. Primii astronauţi vor sosi în 2025. 

Oricât de romantic şi fascinant este acest program ambiţios el ridică probleme care ni se par azi insurmontabile. Se cere o examinare a detaliilor care pot transforma aventura într-o catastrofă pentru cei înrolaţi în colonizarea planetei vecine. NASA, Musk şi multe universităţi s-au înrolat în a stabili un plan fezabil, cu mai multe etape. Într-o acţiune fără precedent de inginerie combinată, ţări, cercetători şi instituţii diverse participă la efortul tehnologic, logistic şi psihologic necesar. 
NASA a colectat date despre efectele prelungite al vieţii în spaţiu studiind fiziologia şi psihicul astronauţilor Scott Kelly şi Mihail Kornienko care au pertecut (în anul 2015) 340 de zile în Staţia Spaţială care orbitează Terra. "Mars Society" a fost fondată în 1998 cu idea de a trimite astronauţi pe Marte. Societatea conduce în Utah studii într-un peisaj deşertic, care seamănă cu cel marţian. NASA testează împreună cu Universitatea North Dakota costume spaţiale care să izoleze oamenii de atmosfera marţiană rarefiată şi irespirabilă. În simulatoare, inginerii supun costumele unor furtuni de praf fin care blochează vederea dar şi lumina soarelui. Planurile gândite de NASA şi Musk pregătesc colonizarea în etape. NASA a identificat circa 50 de locuri potrivite unei aterizări în regiunea ecuatorială, care facilitează reîntoarcerea. În prima fază nave automate vor aduce materiale de construcţie, apă potabilă, hrană şi roboţi care vor construi adăposturi pentru oamenii care vor sosi ulterior. 
Primele adăposturi vor recicla aerul şi apa. Roboţii vor plasa şi conecta panouri solare, necesare pentru producerea de energie, vor montaaparate care captează umezeala din aer, că în final apa condensată să fie îngheţată şi stocată. Pentru respiraţie este nevoie de oxigen extras prin separarea (folosind electricitate) dioxidului de carbon care abundă în atmosfera, de gazul preţios. Roboţii sunt dezvoltaţi şi testaţi de universităţi din USA, ei sunt cruciali pentru misiune. Într-o fază ulterioară coloniştii vor construi locuinţe pe termen lung folosind sol marţian. Vor construi sere pentru a creşte grâne şi legume. Au fost încercate cu bune rezultate 14 genuri de plante care s-au dezvoltat într-un sol de o chimie similară cu cea marţiană. Iar pentru deplasare, cercetări şi studii se proiectează un MARS-rover, presurizat, capabil să transporte 2 persoane la o distanţă de 100 km. În fazele mai avansate ale colonizării energia va veni da la pile nucleare iar apa din resurse subterane, probabil gheaţă, aflată în adâncime. 

Desigur ne entuziasmează ideea călătoriei interplanetare şi o eventuală aşezare pe Marte. Dar este posibilă această colosală antrepriză? Să ne gândim la câteva din aspectele primejdioase care pot apare în timp: 
- Drumul în sine. La circa 60 milioane de km. de Pământ, drumul spre Marte va lua cel puţin 210 zile. Sosind pe Marte pionerii vor fi nevoiţi să petreacă 500 de zile până la momentul propice decolării înapoi, alte 210 zile zborul întoarcerii. În total ceva mai mult de doi ani fără posibilitatea de a capătă hrană, apă sau energie de acasă. 
- O altă problemă pe orbită dar şi la suprafaţa planetei vine de la radiaţia cosmică. Marte nu are un câmp magnetic şi nici un strat de ozon care să devieze şi să filtreze radiaţia. Razele cosmice afectează creerul uman, cercetări pe şoareci arată că memoria şi ghidarea în spaţiu sunt grav lezate. Ca soluţie se propun pereţi dubli, umpluţi cu apă. Lipsa gravitaţiei în timpul zborului dar şi pe Marte (doar 40% din ceaterestră) slăbeşte plămânii şi sistemul osos care pierde masiv calciul şi devine fragil. Fluidele din corp se acumulează la extremităţi, în lipsa gravitaţiei. Ele pot deranja vederea, echilibrul, iar higiena personală e afectată de penuria de apă. 
- De unde aer respirabil pentru 6 persoane timp de 7 -8 luni (durata drumului, o direcţie)? Hrana ocupă spaţiu, e nevoie de evacuat/reciclat urina şi alte reziduri. Se propun ca surse de hrană plante care cresc fixate pe pereţi, la interior. 
-Defecţiuni tehnice. Trebuie dublate toate sistemele care susţin viaţă. Nu vor fi posibile reparaţii majore, nici piese de rezervă. 
-Cel mai serios semn de întrebare este legat de convieţuirea echipei în condiţii atât de ostile. O soluţie este exerciţiul fizic, permanent susţinut. Ce se întâmplă în caz de boală mai gravă sau nevoia unei operaţii? Probleme dentare? Psihice? Elon Musk este optimist dar el ştie că nici un experiment nu poate simula starea de claustrofobie care există la milioane de kilometrii depărtare. Ce fel de astronauţi pot rezista într-o atât de dificilă misiune?  Cineva cu un psihic solid, care rezistă la plictisul drumului lung, rezistent mental şi fizic, în paralel cu un comportament social excelent. Din cei care nu fac drame. Ei trebuie să reziste dorului de familie sau prieteni cât şi dorului de Terra, de verde, de sezoane, munte, cer sau mare.

 
Să revenim la problemele tehnice. La sol temperatura Marţiană variază între -55C noaptea şi +20C la ecuator, ziua. Atmosfera are doar 0.6% din presiunea Terrei, compoziţia: 96% bioxid de carbon. În aceste condiţii astronauţi pot supravieţui numai în spaţii etanşe, presurizate, încălzite şi ferite de radiaţie. Orice pierdere de presiune este fatală. Iar panourile solare pot deveni ineficiente la prima furtună de praf care le acoperă. Toate acestea neajunsuri sunt incomparabile cu două mari întrebări, cine va finanţa acest uriaş proiect şi ce va propulsa rachetele care vor transporta oamenii, roboţii şi echipamentul necesar aventurii pe Marte? 
Revista National Geographic (Noe. 2016) propune trei soluţii: Motorul chimic care dezvoltă o forţă propulsivă uriaşă dar de scurtă durată, motorul nuclear care expulzează hidrogen, punând mari probleme de securitate, şi cel solar care foloseşte energie electrică ca să ionizeze gaz propelant (lent şi ineficient). 
Nu ştiu ce soluţie va alege Musk, dar experienţa mea de inginer îmi spune că dacă un proiect pentru un model nou de avion de pasageri, la care lucrează mii de ingineri, tehnicieni şi laboratoare de încercări, durează între 8-10 ani de la demarare şi până la primul zbor, termenul de 2025 -om pe Marte- este o pură fantezie. 
Şi totuşi nimeni nu renunţă la proiect. La o chemare a NASEI pentru voluntari care să simuleze anumite stadii ale zborului , au răspuns 18.300 de tineri entuziaşti, pentru numai 14 locuri disponibile. 
Vom reveni peste câţiva ani cu veşti proaspete despre acest subiect fascinat. 

Adrian Grauenfels

surse: NG, Internet, Time

Omagiu Benjamin Fundoianu

(născut la Iaşi 1898 - ucis la Auschwitz 1944) B. Fundoianu, născut Beniamin Wexler, a început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste româneşti şi evreieşti. Adevăratul debut îl face doi ani mai târziu în revista de orientare simbolistă şi modernistă Viaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, dezvoltă o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din Franţa. Este interesat de fenomenul cultural şi literar românesc cât şi de cel european, în special francez. După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iaşi, se stabileşte la Bucureşti. 
În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele de avangardă din România: Integral, Unu, Contimporanul. Unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii dedicat lui Ion Minulescu, apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu. 
Integrat unui alt spaţiu cultural, poetul va publica în Franţa sub numele de Benjamin Fondane. A pierit la Auschwitz la 46 de ani.

şi s’a întors puternic cel ce plecase slab,
şi s’a întors cu şira de zeu, să râdă mitic –
spre hoitul meu în noapte uitat 
şi paralitic.

B. Fundoianu, Privelişti, 1930,

       PORCUL - Autor: B. Fundoianu (1921)

         Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la ereditatea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispiteşte: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viaţa, cum iubeşti o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viaţa pentru ceea ce nu-i poate da. Simţul istoric e o aberaţie de-o clipă. Bunul-simţ îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.

(Multumiri Luizei Palanciuc si lui Mihai Șora pentru aceast univers intelectual scufundat intr-o stranie uitare).
sursa: http://fondane.net/

Fondane, evreu şi martor

autor: Gilla Eisenberg, traducere AG

Nu puţini filosofi şi poeţi evrei ai secolului XX au realizat că a fi evreu este echivalent cu suferinţa universală a omului. Poetul polonez Julian Tuwim, un evreu foarte asimilat, explică durerea care este miezul şi esenţa condiţiei umane, evreii posedând titluri de nobleţe în acest domeniu. Cu altă ocazie poeta Marina Tsvetaieva declară: "În cea mai creştină lume posibilă, poeţii vor fi evreii." Şi mai departe, celebrul Emil Cioran, filosoful băşcăliei, profetul morţii, plin de remarci antisemite, nu evita să-şi arate fascinaţia pentru "poporul singuratic", despre care spune că este "metafizic evreu". 
Suntem tentaţi să afiliem poetul şi filosoful Benjamin Fondane la această categorie fondată pe universalitatea poporului evreu. Bineînţeles Benjamin Fondane era evreu de origine română (şi nu a ascuns-o niciodată), dar înainte de toate era poet, critic şi eseist francez, prin vocaţie. Eseurile sale despre Rimbaud şi Baudelaire incluse în scrierile sale filozofice îl aduc la egal cu Descartes, Pascal, Kierkegaard, Hegel, eminenţi reprezentanţi ai gândirii europeene. Fondane experimentează cinematografia, scrie piese de teatru, colaborează la respectabile reviste franceze. Fără îndoială a fost "omul zilei", hrănit de cultura franceză şi europeană, implicat în creaţia literar-artistică în sensul cel mai larg, participând trup şi suflet la activităţi intelectuale care traversau graniţele, permiţând-ui ca să vorbească de la om la om, fără legătură cu apartenenţa sa la o anume minoritate religioasă. Evreismul său îi conferă fără îndoială, un accentuat simţ al suferinţei, plasându-l pe un podium special, de unde are privilegiul de a adresa condiţia umană universală, fără ca iudaismul său să apară a fi o constrângere sau o piedică.             

                          Şi totuşi, NU! Eu n-am fost un om ca voi toţi...

Să precizăm, ce însemna pentru Fondane a fi evreu. Ni se pare inacceptabilă, în cazul lui, afirmaţia că orice evreu este un expert al tragediei, devenind astfel o emblemă a condiţiei umane generale. Se ştie că poetul-filosof a refuzat toată viaţa să fie categorisit cu unul din "ismele", oribile în vederea lui, care clasificau arta şi cultura. Spiritul lui nu putea fi etichetat într-un fel sau altul ci doar raportat la gândirea şi tradiţiile metafizicului iudaic.

* din caietele Benjamin Fondane - 2/1998, traducere AG

Benjamin Fondane: Covoare din pereţi

Covoare din pereţi,
cu vânători pe ele, copoi agili, vreun taur 
şi fildeşi de mistreţi;
Un soare roş prin geamuri prefiră praf de aur.

Covoare din pereţi,
maro, albastre, roze, ascund ca-n nişte drame,
un şir întreg de vieţi;
tablouri anonime plângând burgheze rame.

Covoare din pereţi,
o, nopţile cu friguri, cu spasme, cu ftizie,
cu demoni roşi şi creţi;
balauri mari de stofă şi spaimă de hârtie.

Covoare din pereţi,
va scotoci Americi, imagini, intrigi, drame,
în vremi, vreun cântăreţ;
şi voi n-o să-i spuneţi

nici drama ce m-agită, şi-o să-l lăsaţi s-aclame
(cum mă lăsaţi pe mine) – imagini, câni, drumeţi,
şi crierii cocli-vor a cărţilor arame
de glorii rare, beţi – Covoare din pereţi!...

**
Foto: Internet

Nahlaot, satul de la oraş 

Între normal şi bizar 

Timp de mai bine de două secole cititorii s-au delectat cu poveştile unui personaj pe nume 
Münchhausen (Karl Friedrich Hieronymus Freiherr von Münchhausen, 1720–1797), baron german, care povestea cu mare convingere despre întâmplări fantastice, de fapt aventuri imposibile, avute în timpul războiului ruso-turc (1735-1739). 
Pe la 1760, Münchhausen s-a retras la domeniul sau din Bodenwerder, unde a trăit cu soţia să până la moartea acesteia în 1790. Aici îşicâştigă reputaţia de povestitor. Seară la cină, sau la petreceri aristocratice, delecta audienţă cu aventurile sale în Rusia, de o colosală exagerare. După cum mărturiseşte un contemporan, Baronul era un om cinstit în afaceri, dar adora să ridiculizeze înclinarea unora dinoaspeţi pentru miraculos şi ireal. Rudolf Raspe colecţionează şi publică aceste povestiri în cartea de enorm succes "Nemaipomenitele aventuri ale Baronului Münchhausen." 
În 1951, doctorul şi psihologul Richard Asher descrie cazuri de auto mutilare în care diverse persoane fabricau poveşti şi simptomele unor boli inventate, ca din poveştile Baronului, căutând să pară victimele soartei, în scopul de a câstiga simpatie. Fenomenul botezat "Sindromului Münchhausen" este larg găsit în viaţă dar şi în artă şi literatură. Să cercetăm câteva cazuri.

În pictură, suprarealistul Arshile Gorky dezvoltă în ultima perioadă a creaţiei sale aspecte groteşti, de mutilare. Pictura sa devine viscerală, vedem organe interne, jivine disecate, organisme hidoase care mor ca să trăiască un final extatic, tulburător. Atmosefera pânzelor sale este tragică şi contorsionată ca şi viaţa pictorului. În 1946 un incendiu (iniţiat chiar de pictor) îi distruge atelierul şi lucrările recente, omul este apoi operat de cancer, după un timp îşi fracturează coloana vertebrală într-un accident rutier, soţia sa se spânzură scriind cu creta pe un perete: "Rămas bun dragii mei". Realul vieţii unora întrece imaginaţia, automutilarea dusă la exhibiţionism va fi de multe ori inutilă. 

Un alt exemplu al şocului şi al mutilării în viaţă dar şi în artă întâlnim la americanul Jackson Pollock care la început alege rolul unui bărbat viril, brutal, afemeiat şi beţiv. Este de tânăr internat pentru alcoolism, acolo i se propune o terapie prin desen. Firea sa brutală, distructivă va rămâne neschimbată pe viaţă, pictorul trece de la arta abstractă la ceva numit - action painting - o tehnică în care pânza era trântită pe podea, vopsele industriale aruncate din cutii şi tuburi la întâmplare. Dacă era nevoie de ajustări le făcea cu cuţitul sau cu beţe, uneori arunca nisip, cioburi de sticlă, aplica obiecte găsite, căutând obţinerea unor efecte sălbatice, neconvenţionale. Pictura sa produce şoc, energia şi exhibiţionismul extrem au cucerit publicul deşi mesajul picturii era practic nul, aflat în simplă împroşcare cu vopsele.

Criticul Irving Sandler scrie: "Departe de personajul superprimitiv, violent şi imposibil care era în viaţă, Pollock este un artist cult, sofisticat". Ca şi ascultătorii lui Munchhausen, amatorii de Pollock cad în capcana propriei imaginaţii, ei refuză lipsa de respect arătată subiectului, preferând să se amăgească cu iluzia unui mare artist, iertandu-i crizele de extremă violenţă care în general, se declanşau când era beat. Pollock de fapt, era un tip incisiv, victima subconştientului sau, subiectul picturii sale fiind el însuşi şi frica de real pe care o disimula prin comportament şi arta sa deviantă. 

Spaniolul Salvador Dali a fost un alt artist mânat de sindromul Münchhausen. Încă de copil manifesta dorinţa maladivă de a atrage atenţia celor din jur. Se identifica morbid cu un frate decedat numit tot Salvador. Se înrolează la studii la Academia de Arte din Madrid dar este rapid exmatriculat pentru indisciplină şi extravaganţă. Alege o viaţă excentrică, de pildă la Londra în 1936 apare la vernisajul expoziţiei sale într-un costum de scafandru. Dali a abordat suprarealismul printr-o metodă personală pe care a numit-o "paranoie critică". În conformitate, artistul trebuie să cultive iluzia, inducerea în eroare, suspendând deliberat controlul şi raţionalul. Consumatorul de artă trebuie înşelat, susţine Dali. Ba mai mult, el insistă că metoda lui trebuie folosită larg, nu numai în poezie şi pictură dar şi înexistenţa de zi de zi. Despre picturile sale spunea că sunt fotografii ale visurilor sale halucinante şi ireale. Şoca cu girafe în flăcări, figuri umane din care apar sertare, ceasuri care curg sau mamifere ciudate cu 6 picioare dezarticulate. Exagerarea, erotismul şi bizarul devin norme. O ghiduşie, parcă luată din cărţile lui Münchhausen este următoarea: Dali aude că Aram Haciaturian, vestitul compozitor sovietic (a cărui muzică Dali o admira) se află în vizită la Barcelona. Dali îi trimite o reverenţioasă misivă, îl invită în vizită lareşedinţa sa de la Figueres, nu departe de Barcelona. Haciaturian flatat acceptă şi se prezintă la vila pictorului la ziua şi ora stabilită. Este primit de un valet şi poftit să aştepte în picioare într-o sală mare,ovală, golită de mobile. Aşteptarea este îndelungată, de după un perete se aud sunete şi clinchete de la o orchestră care îşi acordează instrumentele muzicale. În cele din urmă se face linişte, apoi orchestra începe să execute în plină forţă piesa lui Haciaturian "Dansul Săbiilor", trec câteva clipe, o uşa se deschide, apare Dali în pielea goală cu o sabie aurită purtată în poziţie de atac. Pictorul traversează sala în paşi de cavalerie, salutând din mers pe compozitorul sovietic, ca să dispară pe uşa opusă. Muzica se opreşte, valetul reapare anunţând oaspetele că întâlnirea cu marele Dali a luat sfârşit. 

În literatură, portughezul Fernando Pessoa acţionează ca poet Munchhausian. 
Fernando Pessoa s-a născut la Lisabona, la 13 Iunie 1888. Prin 1912 îl găsim scriind critică, în 1913 proză, ca să abordeze poezia în 1914. În acest an începe să se folosească de alter egouri - pe care le numea heteronime: Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos, etc. Cele mai multe poeme sunt publicate în ziare şi magazinele timpului. Prima sa carte este scrisă în engleză, Atinous (1918) urmată de Sonete (tot 1918), Poeme Engleze (1921). În limba portugheză îi apare o singură carte Mensagem (1933). Moare la Lisabona în 1935, izolat, aşa cum fusese toată viaţa, un exaltat poet dar un sihastru social, evitând lumea şi tumultul vieţii din jur. 
Ca şi Ezra Pound, Rilke, Valery, Pessoa se ascunde folosind nume împrumutate. El amplifică la extrem identificarea persoanei cu imaginarul, conferă personajelor heteronime biografii, profil psihologic şi politic, le construieşte o estetică, o religie şi un fizic. Caeiro este tipul naiv, şomerul rural, analfabet. Reis un doctor, intelectual în stil clasic, el scrie ode în manieră lui Horaţio. Alvaro de Campos, inginer naval, bisexual, călător oriental, şi un dandy risipitor prin Londra. În schimb Ricardo Reis are altă structură: percepţia trebuie să se încadreze în idealul clasic, să aibe reguli clar definite. Iar Alvaro de Campos, este un tip tactil, adept al întâmplărilor, melancolic şi înclinat spre droguri. Ani mai târziu, Pessoa inventează pe Bernardo Soares, un heteronim care răspândeşte o agendă diurnă cunoscută sub numele "Manualul Neliniştii", apoi pe Antonio Mora, un filosof şi sociolog prolific; baronul Teive, un eseist înfocat; Raphael Baldaya astrolog; Maria Jose, o tânăra cocoşată de 19 ani, tuberculoasă, care scrie scrisori de dragoste nepostate, unui frumos fierar care zilnic în drum spre lucru trece pe sub fereastra Mariei, etc.. 
Se cunosc cel puţin 72 de nume, în spatele lor şi responsabil al miilor de texte scrise este Fernando Pessoa. Este ştiut că Pessoa a publicat câteva opere sub pseudonime diverse dar ele se disting de opera sa heteronimică despre care specialiştii spun că este produsă de un personaj aparte, proiectat şi conceput de autor, similar cu personajele fictive ale unei drame, care au stil, caracter, şi o unică prezenţa de scenă. Pessoa ne apare ca un mânuitor de păpuşi în teatrul kabuki, îmbrăcat în negru şi nevăzut spectatorului, el manipulează personaje vii, pline de viaţă şi culoare. Iată două poezii marcate de sindromul Munchhausen: 

*** 

Sunt răcit 

toţi ştiu cum o gripă rea 
schimbă întregul univers 
răceala ne asmute contra vieţii 
ne obligă să strănutăm drept în metafizică 
mi-am pierdut ziua suflându-mi nasul 
capul m-a durut fără limtă. 
(o măruntă neplăcere pentru un poet minor) 
sunt cu siguranţă un poet minor 
cea am fost cândva erau doar visuri care au pierit 

la revedere zână din poveşti! 
Aripile tale sunt făcute din lumină, 
eu zac aici doborât de boală 
neglijat de univers 
şi iartă-mă acum. 
O durere rea mă încearcă 
aş putea folosi adevărul.. sau aspirina.. 

semnat - Alvaro de Campos 

*** 

Auto-analiză 

Poetul este un falsificator 
care falsifică 
atât de pefect adevărul 
încât îşi schimbă trăirile 
în reale dureri 

Iar cei ce-i citesc poemele simt cu certitudine 
nu duble dureri separate 
ci numai durerile pe care nu le trăiesc. 
Şi numai în felul acesta, deraind înţelegerea 
trenul cu arc numit de noi inima 
reuşeşte să circule 
în lungul şinelor sale. 

Fernando Pessoa 

 
Psihici sau bolnavi, deraiaţi, suferinzi, aceşti mari artişti au în comun modul de exprimare estetică,elevată, în care ei caută alinare, anularea singurătăţii şi a fricilor, probabil fără mare reuşită în real, dar cu o mare dăruire spectatorului care doreşte să-i cunoască de aproape.

AG , foto: Internet

Teatrul Evreiesc din Bucureşti renovat 

Vă mai amintiţi iarna lui 2014? Acoperit şi împovărat de o zăpadă deosebit de grea, acoperişul Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti s-a prăbuşit. Pagubele erau importante, sala nefolosibilă, astfel că localul a fost închis timp de doi ani. Teatrul este unul din puţinele rămăşiţe ale unei vaste comunităţi Evreieşti care cândva înflorea în România. În Europa mai existau 3 teatre idiş la Londra, Moscova şi laVarşovia. După catastrofa din 2014 acoperişul a fost reparat, tavanul repictat şi sistemul electric vechi de zeci de ani înlocuit. La redeschiderea din Noiembrie 2016, Maia Morgenstern, directoarea teatrului şi actriţă apreciată, a declarat că teatrul idiş a continuat să apară în localuri publice, biblioteci sau alte săli de teatru ale oraşului. O primă tragi-comedie a fost jucată în Ianuarie 2017: "Varşovia - Ghid Turistic" piesă în care familii izgonite din Polonia revin să-şi reclame proprietăţile confiscate. În ciuda unei ninsori serioase, sala a fost plină până la refuz. 
Primul teatru Evreiesc din România a fost fundat la Iaşi în 1870. Cel din Bucureşti a fost înfiinţat în 1940 şi a rămas în funcţiune în ciuda războiului şi a antisemitismului practicat în România, aliata Germaniei Naziste, care expedia evreii la lagărele de muncă şi exterminare. În timpul războiului, actorilor evrei le era interzisă apariţia în alte teatre şi nici uzul limbii idiş. 

                                           Maia in dreapta asistand la o repetitie

Mai târziu, în timpul erei comuniste, cu Ceauşescu lider autoritar, între 1960-1989, o mare parte din Bucureştiul Evreiesc a fost dărâmat ca să facă loc arhitecturii de stil Sovietic, mult apreciată de conducător. 
După cutremurul major care loveşte oraşul în 1977, dictatorul Ceauşescu profită de starea jalnică a oraşului şi ordonă dărâmarea unor biserici, monumente şi clădiri care nu îi erau pe plac. Chiar şi celebrul spital Brâncovenesc a fost ras de pe faţa pământului. O legendă care circulă de atunci, descrie blestemul legat de acest spital şi soarta dicatorului. 

Blestemul Brâncovenilor 

Safta Brâncoveanu, soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu, a dorit ca spitalul proaspăt clădit la 1838 să fie o operă de binefacere. 
După 150 de ani de istorie, spitalul situat în centrul istoric al Bucureştiului a fost dărâmat, căci nu era inclus în planurile urbanistice ale lui Ceauşescu. Safta Brâncoveanu comandase o inscripţie în marmură pe care a aşezat-o în bisericuţa din curtea spitalului. Inscripţia, care se află acum la Curtea Veche, conţine un blestem care cere Divinităţii ca cel care se va atinge de spital, să fie omorât de cei din neamul său, într-o zi de sărbătoare. 
Ceauşescu a dărâmat spitalul şi biserica în Martie 1984. A rămas doar inscripţia. În 1989, Ceauşescu a fost omorât de cei de un neam cu el, chiar de Crăciun. 
Blestemul, spunea aşa: "Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică în zi de Crăciun să moară cel care se va atinge de acest spital". 

                                 Actorii Viorica Bantas si Claudiu Istodor la repetitie 

La fel, şi cartierul Evreiesc a fost distrus de Ceauşescu, mai puţin Teatrul Evreiesc, declară Maia intr-un interviu pentru ziarul The New York Times. "Una după alta străzile au fost demolate, îmi amintesc un ocean de ruine. Teatrul era într-o stare deplorabilă. Fără încălzire, cu elctricitatea cârpită din improvizaţii. Era greu de accesat de actori dar şi de public". Regimul comunist a permis folosirea idişului pe scenă. Nu tot publicul înţelegea idiş, mulţi ascultau în căşti traducerea simultană. Era un prilej de a strecura mesaje vitale, care evitau cenzura. 
" În idiş puteam spune lucruri interzise în limba Română" a mărturisit actorul Rudi Rosenfeld, activ încă din anii 50. Colegii de la microfon evitau să traducă părţile sensibile, lansate în limba idiş pe scenă. 

Azi traducerea apare pe ecrane - monitor. Spre sfârşitul anilor 80 mai toată populaţia evreiască a oraşului a dispărut. Cartierul evreiesc din jurul teatrului, cândva plin de viaţă şi-a pierdut culoarea şi farmecul. Ani după terminarea războiului, Ceauşescu a permis emigrarea masivă a evreilor rămaşi în viaţă, în schimbul valutei şi a unor bunuri oferite de Statul Israel. 
Puţinii rămaşi au plecat şi ei după revoluţia din 1989 când regimul comunist a fost abolit. Se estimează că România de azi numără circa 11.000 de evrei din cei 800.000 care trăiau înaintea celui de al 2-lea război mondial. În Bucureşti mai trăiesc circa 4.000 de persoane. Cartierul Evreiesc nu mai există, cel mult apare desemnat pe hărţile mai vechi ale capitalei. Templul Coral (unul din cele 2-3 lăcaşuri de rugăciune şi cult rămase în picioare) a fost renovat în ultimii ani şi s-a deschis vizitatorilor. Trecătorilor prin cartier le este practic imposibil să recunoască mâna de rămăşiţe ale istoriei evreieşti, toate aceste relicve sunt înconjurate de inestetice blocuri de locuinţe, care maschează chiar Teatrul însuşi. 

Teatrul a fost declarat instituţie oficială în 1948, şi la exterior pe faţada sa s-a atârnat o firma scrisă pe vertical cu litere roşii: "Teatrul Evreiesc". Deşi nu figura pe listele instituţiilor culturale serioase, sala de 250 de locuri era bogat decorată şi cu o acustică excelentă. Actorul american Allen Lewis Rickman, care a aprut în numeroase teatre în USA şi la festivaluri idiş, mărturiseşte că proporţiile interioare şi acustica teatrului din Bucureşti sunt fantastice. Pentru viitor Maia Morgenstern plănuieşte spectacole în idiş cât şi în limba română. În vizunea dânsei teatrul nu trebuie văzut ca un monument al trecutului, ca un muzeu, ci un lăcaş cultural, creativ, viu, adaptat tuturor audienţelor. Se teme că teatrele din Moscova, Varşovia şi Bucureşti sunt ultimele reminiscenţe ale culturii idiş din Europa de Est. "Dorim să continuăm tradiţia limbii şi a actoriei în idiş. Uneori avem mai mulţi actori pe scenă decât public în sală", spune Maia. După renovare am constatat cu bucurie, o oarecare înviorare a spectatorilor care ne vizitează. Un alt aspect este că marea parte a actorilor tineri tebuie să înveţe limba idiş de la zero, o sarcină de loc simplă. O actriţă a recunoscut că i-au trebuit 3 ani până să stăpânească confortabil idişul.

 
                               Fine de spectacol in sala renovata 2017- Actorii multumesc publicului

După ce acoperisul s-a prăbuşit de la presiunea zăpezii acumulate, actorii n-au renunţat la munca lor. Au improvizat pe stradă o scenă, au adus câteva proiectoare şi au continuat să joace printre nămeţii de zăpadă. Nu cred că era o formă de protest, spune Maia, aveam ceva de transmis dar pur şi simplu nu aveam unde să jucăm. Edilii oraşului au înţeles mesajul şi au găsit fonduri pentru reparaţie. Problema majoră rămâne de a găsi o audienţă suficientă şi un repertoar potrivit noii generaţii. Când am început cariera mea aici, aveam 18 ani, spune Maia, acum am 55. În fiecare an îmi ziceam că încă un an-doi şi teatrul nostru va muri. Aşa au trecut 37 de ani, sunt încă aici, nu vi se pare fantastic? 

AG 

surse: Internet, The New York Times, foto :Andrei Pungovski

Avarul 

cutia de pantofi 
care m-a servit decenii 
a crăpat de bătrâneţe 
nu mai pot păstra în ea amintiri 
totul se va strecura afară 
îmi vor năpădii gleznele şi buricul 
clipele trăite, 
momentele astrale 
ce bine erau îndesate 

înainte de a o depune la reciclare 
voi verifica, poate e bună 
să parchez în ea 
pantofii mei cei noi.   

Testament diurn 

dimineaţa aştept răsăritul 
fac cercuri pe geamul rece, aburit 
îmi pregătesc ziua aiurea: 
să mănac molii 
să plantez un om 
mă spăl pe dinţi cu asfalt 
amân să otrăvesc vecina 

îmi notez ce să las urmaşilor 
vă iubesc.. 
mirosul moştenirii 
străbate brusc întunericul 

** 

Automatizarea scrisului automat 

am inventat o maşină de scris poezii 
(construită din fiare vechi) 
pe ea scrie: 
această maşină produce opere binare, bine calculate 
fără suflet, fără tehnică 
după folosire distrugeţi-mă! 
fără regret sau lacrimi 
viitorul să nu mă poată folosi! 


 

Scribul modern 

sunt sclavul
unui scaun ergonomic 
  

Facere 

la început Dumnezeu a făcut tavanul şi creionul 
iar hârtia ţinea punctul şi linia în spate 
jos era haos. unii ciopleau piatra invers 
vântul plutea între om şi gândul sau perfid 
încă nu se făcuse lumină 
aşa că frazele şi cuvintele erau lipite cu miere, 
unele de tavan 
cele rele ţipau strivite de roţi de tancuri blindate 
începuse un război între noi şi restul analfabeţilor 
preoţii cereau jertfe 
mulţi au scris, 
puţini au rămas. 

 
Obiecte 

paharul şi-a etalat păhărnicia 
haina era haină 
scaunul căuta un om cu cap 
furculiţa se vroia peţită de cuţit
masa cerea o faţă 
oala mirosea a ulcea 
cărturarul n-avea carte 
fata lui avea o faţă care se cerea răsfăţată 
şuba din cuier striga slab că e şubredă 
doar ceasul era mulţumit de mişcarea sa perpetuuă 
contra sensului stabilit 
dintr-o eroare fatală. 
  

Scara ideilor 

atât de clar şi deschis 
absolut logic 
de fapt difuz 
de complex 
pe cât de închis 
pe atât de încâlcit 
inteligibil 
ba nu, abstract 
distructiv, fanatic 
chiar ilogic 
esenţial dar neînţeles 
wow, genial.. 

** 
Dialog în bibliotecă 

o muscă bâzâie pe becul electric 
becul spune: cară-te 
vaza de pe masă: mi-e dor de flori 
pereţii stabilesc o întâlnire la colţ 
o carte de rugăciune: ascultaţi psalmii mei ! 
fereastra: dinspre mare vine o briză plăcută 
dicţionarul: cer să mă răsfoiască cineva 
dolarii ascunşi în atlas: idioţilor, mă udă oceanul Indian 
scaunul: se poate sta şi în picioare 
foile de scris: suntem încă virgine 
poetul: n-am idei azi 
musca: domnilor, aici se mănâncă rahat. 

Frescă pentru un război fără noimă 

Înainte ca ţărâna 
să se facă una cu mine 
Am iubit pământul... 

**

cândva, pe când eram copil: 
"tu să fii soldat" 
striga bunicul din a sa cămară 
un şoricel rodea 
din coajă zilei cea amară 

cuţitul stă tocit în teacă 
e frică-n lume şi pogrom 
bunicul face totul fără noimă 
să nu-nţeleagă domnul cu lornion 

pe faţa de masă dorm 
bucăţi de pâine ce gonesc deochiul 
iar peştii afumaţi proaspăţi ucişi 
lansează-n aerul lichid 
petarde de făcut cu ochiul 

*** 
în frigul nopţii 
stau de gardă 
şi mă rog pentru toţi luptătorii 
care au căzut în capcana aşa zisei datorii naţionale 

*** 
iată primul ministru 
informat, lustruit 
fumează ţigări de foi şi bea şampanie 
în timp ce noi murim 
în lanurile străbune, de când cu facerea lumii. 

** 
să scrii acasă ordonă sergentul 
pe cărţi poştale gratuite 
(fără secrete militare) 
urla pe sub mustaţă neagră 
sfâşiind cu privirea-i de beton 
aerul acru, al defectivului pluton. 

** 
în satul acesta rectangular 
o linie de şotron rotundă 
o spart ordinea impusă
indignat colonelul 
sună semnalul de alarmă 
cerând ajutorul aviaţiei 
şi încă 5-6 tancuri. 

** 

o nuntă

ce tropot de cămile a urmat 
prin praful galben dinspre dune 
cu voce tare, muezinul 
trezeşte satul din visare 
..şosea un peţitor călare 

nepoata bunicului apucă un şorţ înflorat 
pentru nespusa bucurie 
din taşca lui plină de colb sclipeau 
doi cercei, de cununie 

şi păsări mari pe picioroange 
acoperişul ni-l-cercară 
cânta la vioara o vecină 
pe scara sol, dormeam sub scară 

să punem sare lângă pâine 
să ne rugăm cu voce joasă 
noi pace cerem de la voi 
palestinieni cu pielea roasă 

**

..aşa trecu iarna lui 73. 
în primăvară ce-a venit 
soldaţi cădeau din cer şi din avioane 
şi dispăreau ca prin minune 
femei cochete din balcoane  

** 
acum e jale şi război 
în Siria sângeroasă 
se moare zilnic, fapt divers 
în primăvara arăbească 
sau viaţa-i păcătoasă.. 

** 
2014 - un kibutz în sud 
  
iată spionul cum sapă un tunel 
sub gardul de sârmă ghimpată 
dârz în beţia lui plină de ură 
mă aşez pe un scăunel şi îl aştept 
tresare când mă vede, 
ascunde coranul în noroi 
şi mă întreabă: 
n-ai o ţigară evreule? 

** 
azi, zi de curăţenie 
în baraca cu duşuri 
crocodili clipocesc în baie 
aburi grei se scurg pe burta comandantului 
pare o biată meduză abandonată 
arma lui rezemată de perete 
conduce mândra ceremonia 

** 
discursul soldatului rănit: 

** 

Doamne fereşte-mă de război 
lasă-mi candela să ardă 
mă va feri de lupul flămând
ea şi singurătatea din jur.. 


AG 2017

De peste 6 ani urmărim cu nelinişte şi îngrijorare haosul care s-a produs după aşa numită "Primăvară Arabă", începută în anul 2010, care a zdruncinat total Orientul Mijlociu şi a dus, printre altele la apariţia mişcării ISIS şi a unor fără de precedent migraţii de refugiaţi spre Europa, cu repercursiuni viitoare, imposibile de evaluat. La capătul acestui fenomen social - cultural-demografic se află Tunisia, care a dat semnalul primei revolte contra dictaturii militare iar la celălalt, războiul fratricid din Siria, angajată într-un conflict sângeros, catastrofal populaţiei civile care, cu milioanele, a ales calea refugiului. Despre saga şi tragedia populaţiilor deplasate, şi al celor care plătesc cu viaţa pentru aceste ciocniri multinaţionale, inter-rasiale, presa, reţelele sociale de pe net, cât şi guvernele amestecate în conflicte relatează pe larg. Dar nicăieri nu se pomeneşte despre viaţa culturală şi spirituală a celor aflaţi de ani în nesiguranţă. Revista noastră îşi propune să arunce o modestă lumină asupra a doi artişti, un poet tunisian şi un pictor Sirian influenţaţi de tragedia celor rămaşi sub ocupaţie, sau nomazi spre un refugiu cu incerte şanse de salvare.

Mohamed al-Sghaier Ouled Ahmed  (1955 - 2016)

Este un poet tunisian, renumit intelectual de stânga. A militat contra regimului Bourghiba. A fost apoi oprimat de Ben Ali (El Abidine Ben Ali - al doilea preşedinte la Tunisiei între 1987-2011) în multiple reprize, pentru opiniile sale progresiste. Mult timp înaintea revoluţiei Tunisiene din 2010, poezia sa profetiza răscoala populară care va pune capăt dictaturii. Umorul negru marchează o bună parte din textele sale critice. Cu timpul, acest umor devine o armă stilistică care conferă putere cuvintelor sale. De exemplu, iată o butadă despre propria sa viaţă:

"Expectanţa de viaţă a unui Tunisian este doi preşedinţi şi o jumătate". 

În 1993 poetul refuză Ordinul Naţional pentru merit cultural, decernat de Ben Ali. Preferă în schimb să glorifice revoluţia la care ia parte:

Se-anunţă o furtună mare şi toate acoperişurile lor sunt din paie şi din stuf 
Palma furiei, loveşte dură, în ferestrele lor fragile 
Nu fiţi mâhniţi, fraţi ai mei, niciodată!

  
Tunisia şi problemele sale va fi prezentă în mai toate poeziile poetului: 

Hârtie 
M-am vindecat de poezie 
nu mai mi-e rău, 
în ciuda grijii pentru o naţiune neliniştită 
Un lucru simplu mă frământă: 
Versul, poezia sunt la putere 
M-am dus de multe ori la cimitir 
dar am fost vânat... 
singură, hârtia, doar ea mă suportă... 

 "Cum nimeni n-o iubeşte" este o poezie bine cunoscută, în toată lumea arabă. De fapt un imn, a inspirat o serie de piese muzicale scrise de compozitori Tunisieni moderni.

  
Cum nimeni n-o iubeşte 

ne iubim ţara 
cum nimeni n-o iubeşte 
dimineaţa, seara, duminica 
Şi de ne-or omorâ, 
aşa cum au mai făcut-o, 
Vom reveni să cucerim ţara asta. 

"Femeile ţării mele" a devenit imnul feminist sau al femeilor de rând din Tunisia. Este intonat la toate adunările stradale, manifestaţii sau
proteste ocazionale. 

Femeile ţării mele 

am scris, ce mult am scris 
scisori obositoare şi note 
am descris, cât am descris... 
şi iar am scris 
epuizând ineditul 
eu spun, deci, în două cuvinte 
(mă refer la femeile ţării mele) 
care fiecare valorează cât 
o femeie şi jumătate. 
 

"Dumnezeul meu ajută-mă contra lor" - acesta este un pamflet scris contra celor fanatici care nu admit decât o singură conduită, impunând-o cu forţa celor de altă credinţă sau părere.. 

Dumnezeul meu ajută-mă contra lor 

 

 

Bahram Hajo - Siria

  
Bucuria e un proiect - nimeni nu va locui în el - Doar durerea-mi de a fi singur fără tine ..

Artistul plastic Bahram Hajo s-a născut în Siria în 1952. A făcut studii de artă la Bagdad apoi la Praga şi în final în Germania unde se şi stabileşte, la Munster. Studiază arheolgie, iar din 1989 se dedică total desenului şi picturii. 

"Tigrul şi Eufratul izvorăsc din ochii mei, ca să inunde penele cuibului meu, oferindu-mi nevoia impetuoasă să desenez omul şi peisajul din jurul sau". 
Poezie sau pictură, arta lui Bahram traduce marile vizuni ale poeziei într-o pictură care parcă ne vorbeşte. Dacă studiem ultimii 10 ani de creaţie, vom descoperii că artistul este obsedat de o viziune. Subiectul artei sale este singurătatea fiinţei umane.

 
Viziunea sa vom vedea, devine pictură, o medie aflată mult peste limbajul tradus în simboluri plastice. Motivele se înşiruie într-o litanie impresionantă: feţe, trupuri, camere goale, turnuri inaccesibile, case jefuite. Peisajele sunt bântuite de himere sau de forţele naturii. Prin anii 80 pictura sa avea accente realistice. După 1993 pictorul abordează o atitudine expresionistă, în care feţele devin persecutate, ochii privesc de jos în sus, de multe ori fără vreo expresie, poate sunt măşti masive, ameninţătoare. Privirile nu se întâlnesc, mâinile caută săatingă intangibilul cu degete lungi răsfirate. În lumea  picturală propusă nu vom găsi corpuri schinguite sau bătute sadistic ci percepem o ironie la adresa civilizaţiei care îşi ţine cetăţenii în lasă şi zgardă. E o lume fantastică în care capete şi trupuri zac de-a valma. O faţă cu ochi sfredelitori contrastează cu altă figură fără ochi. Cuplurile sunt separate de bariere invizibile. Mai toate tablourile ne vorbesc de o sentinţă dată oamenilor, un verdict adresat omenirii. Libertatea sugerată de spaţii şi culoare se dizolvă. Se simte, undeva, războiul.

Imaginea omenirii devine un monument al vulnerabilităţii sale. Lumina, apa, ţărâna şi norii sunt veşnic prezenţi, înainte de apariţia indivizilor. Ei se vor naşte din haos, de parcă aceste elemente promordiale sunt motorul apariţiei omului. Bahram este un creator dramatic al unei lumi dramatice, plină de profeţia unei dureri iminente. Subtil dialog între frica de singurătate, dragoste, libertate.

Forţa artei sale stă în libertatea de expresie şi necondiţionata dorinţă de dialog cu spectatorul. 
A participat la numeroase expoziţii în Franţa, Ungaria, New York.

Adrian Grauenfels 2017
 Surce:   Internet,  Prof. Dr. Christoph Miething  


 

   

LA I.C.R. COPIII AU CUVÂNTUL

Autor : Alexandru Andy

                                                                          LA VERNISAJ

(de la stânga la dreapta): D-na Andreea Păstârnac, Ambasadoarea României în Israel, Andreea Soare, cultural project manager, Livia Kessler, inițiatoarea proiectului „In Lumea Copiilor” și parte din copiii participanți.

În cinstea sărbătorilor de Crăciun și Hanuka, Institutul Cultural Român din Tel Aviv a organizat o expoziție de pictură cu lucrări create exclusiv de copii.
                                                                         *
Unul din cei mai faimoși și mai valoroși pictori ai secolului XX a fost spaniolul Joan Miro. Tablourile lui, de un colorit viu, sunt vândute la licitații cu sute de mii și chiar milioane de dolari. Ca să ajungă la asemenea prețuri, desigur că lucrările lui Miro au o mulțime de calități. Una dintre ele, amintită de mulți critici de artă, este datorată abilității artistului de a picta „ca un copil de cinci ani”.
Nu cred că vre-una din lucrările prezentate la expoziția Institutului Cultural Român ar putea obține un milion de dolari la vreo licitație. Poate nici măcar un milion de șekeli. Dar dintr-un alt punct de vedere toate aceste opere sunt net superioare celor produse de pictorul catalan. Și anume în ceeace privește autencititatea. Pentrucă picturile expuse la ICR nu sunt făcute „Ca de copii” ci sunt realizate chiar de autentici artiști în vârstă de 5, 6, 7 până la 12 ani.

Lăsând gluma deoparte trebuie să subliniez că lăudabla inițiativă a Institutului Cultural Român de a organiza și găzdui expoziția intitulată „IN LUMEA COPIILOR” a avut un dublu scop. Primul a fost, fără îndoială, acela de a încuraja tinerele talente din comunitatea originarilor din România stabiliți în Israel. Dar la fel de importantă a fost și intenția de a apropia și generațiile viitoare de cultura, limba și „sufletul” țării în care-și au „rădăcinile”. Acesta a fost de altfel și motivul care a determinat-o pe artista israeliană de origine română LIVIA KESSLER de a iniția și a prezenta Institutului acest proiect. Începutul e modest. Dar, așa cum a spus neîntrecutul filozof oriental Yang Ciang Fu (sau poate alt chinez), „Chiar și cea mai lungă călătorie începe cu primul pas”. Și expoziția „IN LUMEA COPIILOR” fără discuție că poate fi privită drept unul din primii pași în lungul drum de apropiere a tineretului israelian de origine română de țara lui Eminescu, Nicolae Grigorescu și Nadia Comâneci. Iar drumul în sine este de incontestabilă valoare.

Vernisajul expoziției, care a avut loc Miercuri 21 Decembrie, s-a bucurat de o asistență numeroasă. Iar D-na Andreea Păstârnac, Ambasadoarea României în Israel, care a fost deasemeni prezentă la festivitatea de deschidere, a ținut să-i felicite personal pe micii artiști. 
Dintre copiii ale căror opere pot fi admirate la sediul ICR din Tel Aviv (până pe data de 13 Ianuarie 2017), amintim: Yoel Cohen (5 ani), Teo Tabakman (5 ani), Naomi Simchoni Cojocaru ( 8 ani), Gali Zissu (8 ani), Jean Mendrea (7 ani), Daria Pavel (10 ani), Shir Cohen (6 ani), Ido Lavie (5 ani)... Toți aceștia au primit diplome de onoare, atestând participarea lor la expoziție.
Le urăm SUCCES!

Autor: Alexandru Andy